Somaţie de plată

SENTINŢA CIVILĂ NR. 1464

Şedinţa publică din data de 15.03.2011 - somaţie de plată -

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 02.11.2010, sub nr. 9953/279/2010, creditoarea xx a solicitat emiterea unei ordonanţe prin care debitoarea xx să fie somată să achite suma de 9754,73 lei, reprezentând contravaloare marfă livrată şi neachitată. De asemenea, a solicitat obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acestei cereri, creditoarea a arătat că, din verificarea documentelor contabile, a reieşit că debitoarea a achiziţionat marfă în valoare de 9754,73 lei, conform facturilor enumerate în tabelul anexat şi că, deşi s-a procedat la notificare în vederea soluţionării litigiului prin conciliere, reprezentantul debitoarei nu s-a prezentat şi nici nu a fost achitată suma datorată, creanţa pretinsă îndeplinind cerinţele O.G. nr. 5/2001.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată.

În susţinerea acţiunii, au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri: centralizator facturi debit (fila 5), situaţie facturi (fila 6), copie certificat de înregistrare (fila 7), copii facturi (filele 8-22).

Cererea a fost legal timbrată, cu 39 lei taxă judiciară de timbru şi 3 lei timbru judiciar.

Debitoarea nu a formulat întâmpinare, însă a depus la dosar un înscris prin care îşi precizează poziţia în raport cu cererea formulată de creditoare, învederând instanţei că debitul pretins este inexistent şi că, dimpotrivă, societatea creditoare datorează diferenţa dintre suma de 10.619 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de debitoare, şi suma de 9574,73 lei solicitată prin acţiune. A subliniat debitoarea că datoria nu a fost confirmată de societate şi că, prin urmare, nu reprezintă un debit real, iar creditoarea nu a realizat concilierea directă anterior promovării acţiunii.

În susţinerea apărărilor formulate, debitoarea a depus un înscris materializând situaţia de lucrări executate la hala metalică din strada Dimitrie Leonida nr. 10 (fila 27).

În vederea justei soluţionări a cauzei, instanţa a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisurile depuse de ambele părţi la dosar.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, instanţa reţine următoarele:

În fapt, între părţi s-au desfăşurat raporturi contractuale comerciale în baza cărora creditoarea a livrat debitoarei diferite cantităţi de produse, aspect probat prin copiile facturilor seria EDL nr. 942/16.02.2009, nr. 980/17.03.2009, nr. 1016/31.03.2009, nr. 1033/06.04.2009, nr. 1045/09.04.2009, nr. 1088/28.04.2009, nr. 1212/04.05.2009, nr. 1225/07.05.2009, nr. 1231/11.05.2009, nr. 1234/12.05.2009, nr. 1362/30.06.2009, nr. 1389/13.07.2009, nr. 1455/14.08.2009, nr. 1465/18.08.2009 şi nr. 1468/19.08.2009, în valoare totală de 10254,73 lei, facturi emise în contul xx (filele 8-22).

Din contravaloarea facturii seria EDL nr. 942/16.02.2009, a fost achitată suma de 500 lei, motiv pentru care societatea creditoare a formulat prezenta acţiune pentru diferenţa în valoare de 9754,73 lei (a se vedea înscrisul de la fila 6).

Emiterea facturilor fiscale atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale ale creditoarei şi fac dovada împotriva debitoarei cu privire la conţinutul lor, debitul fiind recunoscut de către debitoare prin acceptarea la plată a facturilor, prin aplicarea semnăturii reprezentantului său.

Într-un atare caz, drepturile şi obligaţiile părţilor îşi au izvorul într-un contract comercial în formă simplificată.

În drept, conform art. 1 din O.G. nr. 5/2001, creditorul poate solicita instanţei obligarea la  plată a debitorului, prin emiterea unei somaţii de plată, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: 

1. există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Creanţa este certă atunci când existenţa ei rezultă din chiar înscrisul constatator al creanţei, conform art. 379 alin. 3 Cod procedură civilă, deci când existenţa creanţei este neîndoielnică; creanţa este lichidă atunci când cuantumul acesteia este determinat prin înscrisul care o constată sau, cel puţin, este determinabil prin înscrisul respectiv sau prin alte înscrisuri ce emană, sunt recunoscute sau, după caz, sunt opozabile debitorului, conform art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă; creanţa este exigibilă (scadentă) dacă termenul prevăzut în favoarea ori şi în favoarea debitorului s-a împlinit ori, în condiţiile legii - art. 263 şi art. 382 Cod procedură civilă - debitorul este decăzut din beneficiul termenului;

2. creanţa  reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani;

3. obligaţiile sunt asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege ;

4. înscrisul să ateste drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.

În temeiul acestor dispoziţii legale, instanţa constată că, în prezenta cauză, creanţa pretinsă de creditoare îndeplineşte, în mod cumulativ, cerinţele impuse de prevederile legale speciale pentru admisibilitatea somaţiei de plată, având în vedere următoarele considerente:

Suma de 9754,73 lei pretinsă de creditoare cu titlu de contravaloare a facturilor neachitate reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, având în vedere că existenţa ei rezultă din înscrisurile constatatoare, respectiv din facturile emise de creditoare - facturile seria EDL nr. 942/16.02.2009, nr. 980/17.03.2009, nr. 1016/31.03.2009, nr. 1033/06.04.2009, nr. 1045/09.04.2009, nr. 1088/28.04.2009, nr. 1212/04.05.2009, nr. 1225/07.05.2009, nr. 1231/11.05.2009, nr. 1234/12.05.2009, nr. 1362/30.06.2009, nr. 1389/13.07.2009, nr. 1455/14.08.2009, nr. 1465/18.08.2009 şi nr. 1468/19.08.2009, în care este determinat cuantumul şi este stabilit termenul de plată a fiecărei facturi, termen care s-a împlinit anterior datei de 02.11.2010, data sesizării instanţei.

De asemenea, creanţa a cărei valorificare este solicitată de către creditoare reprezintă obligaţia de plată a unei sume de bani, asumată prin contract în formă simplificată şi acceptată de către debitoare prin aplicarea semnăturii reprezentantului său pe fiecare factură.

Instanţa reţine că, în ceea ce priveşte forţa probantă a facturii comerciale, ca orice înscris sub semnătură privată, aceasta face dovada împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului. Însă, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea va face dovadă şi în favoarea emitentului. Deci, deşi nu emană de la destinatar, factura acceptată face dovadă împotriva destinatarului, conform art. 46 Cod comercial.

În privinţa acceptării facturii, aceasta poate fi expresă sau tacită. Acceptarea facturii este expresă atunci când destinatarul semnează cu menţiunea „acceptat” pe un exemplar al facturii pe care-l restituie emitentului sau când aceasta este confirmată de destinatar printr-o scrisoare, telegramă. Despre acceptare tacită se poate vorbi în cazul în care rezultă din manifestări de voinţă neîndoielnice, care atestă voinţa de a accepta integral factura, simpla tăcere a destinatarului neavând valoarea unei acceptări tacite.

Instanţa reţine, sub acest aspect, că facturile menţionate pot fi calificate ca înscrisuri apte de a constitui acte de creanţă, întrucât ele au fost acceptată la plată prin semnătură de către un reprezentant al pârâtei, care a angajat astfel, din punct de vedere juridic, societatea, toate facturile devenindu-i opozabile debitoarei.

Apărările formulate de pârâtă prin înscrisul depus la dosar sunt nefondate şi nu sunt de natură a înlătura caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei care face obiectul demersului judiciar iniţiat de creditoare.

Pe de o parte, dat fiind faptul că procedura somaţiei de plată este o procedură simplificată, accelerată, instituită în scopul realizării creanţelor care îndeplinesc condiţiile enumerate de art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 5/2001, concilierea directă prevăzută de art. 7201 şi următoarele din Codul de procedură civilă nu este obligatorie pentru creditor.

Pe de altă parte, deşi debitoarea susţine că debitul este inexistent şi că, în realitate, societatea creditoare este cea care îi datorează o sumă de bani, instanţa observă că debitoarea recunoaşte, indirect, datoria în valoare de 9574,73 lei, întrucât pretinde că i se datorează doar diferenţa dintre contravaloarea lucrărilor pe care le-a executat în beneficiul creditoarei şi debitul pretins de aceasta în dosarul de faţă (în condiţiile în care, dacă debitoarea nu ar fi datorat creditoarei suma menţionată, ea ar fi trebuit să pretindă integral contravaloarea lucrărilor realizate, adică suma de 10619 lei).

Mai mult, înscrisul intitulat „Situaţie de lucrări executate la hala metalică din str. Dimitrie Leonida nr. 10” (fila 27) emană exclusiv de la debitoare, iar o eventuală creanţă pretinsă de debitoare împotriva creditoarei nu afectează caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei invocate de societatea care a demarat prezenta procedură, debitoarea având la dispoziţie, la rândul său, mijloace juridice pentru realizarea creanţei respective şi dovedirea raporturilor juridice dintre părţi.

Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 1073 Cod civil, creditoarea are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei.

În cazul în care obiectul litigiului îl constituie o obligaţie de a da, cum este şi obligaţia de a transfera proprietatea asupra unei sume de bani, creditorul are datoria să dovedească existenţa obligaţiei.

În atare situaţie, în momentul în care creditorul face această dovadă, dacă debitorul nu dovedeşte îndeplinirea obligaţiei ce îi incumbă, se presupune că nerespectarea acesteia provine din vina sa, fiind obligat la plata de despăgubiri către celălalt contractant.

Având în vedere că societatea creditoare a făcut dovada existenţei obligaţiei debitoarei xx de a plăti suma pretinsă în temeiul facturilor neachitate, iar aceasta nu a demonstrat efectuarea plăţii acestei sume, în temeiul dispoziţiilor art. 1 şi art. 6 din O.G. nr. 5/2001, instanţa va admite cererea şi o va soma pe debitoare să plătească creditoarei, în termen de 30 de zile de la comunicarea prezentei ordonanţe, suma de 9754,73 lei reprezentând contravaloarea mărfurilor neachitate.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă şi având în vedere cererea formulată de creditoare, instanţa va obliga pe debitoare, ca parte care a căzut în pretenţii, să plătească creditoarei suma de 39,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar.

Domenii speta

Spete similare