Plângere împotriva amenzii judiciare dispuse de procuror. liberul acces la instanţă.

DOSAR NR. 19651/301/2010

PLÂNGERE ÎMPOTRIVA AMENZII JUDICIARE DISPUSE DE PROCUROR. LIBERUL ACCES LA INSTANŢĂ.

Prin plângerea adresată Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, petentul P.G. a solicitat desfiinţarea ordonanţei din data de 22.09.2008 emise de procuror în dosarul nr. 1455/P/2007 prin care a fost sancţionat cu amendă judiciară pentru comiterea abaterii judiciare prevăzute de art. 198 alin. 2 C.p.p., întrucât nu s-a prezentat pentru a fi audiat ca martor la data pentru care a fost citat şi nu a justificat absenţa. Petentul a precizat că în mod greşit i s-a aplicat amenda, deoarece pentru termenul respectiv a fost în imposibilitate să se prezinte, fiind în concediu de odihnă. A mai arătat că a formulat cerere de scutire de la plata amenzii, conform art. 199 al. 2 C.p.p., justificând imposibilitatea de prezentare, dar aceasta a fost respinsă. În drept, a invocat art. 2781 C.p.p., art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa de fond a respins plângerea ca inadmisibilă, reţinând că ordonanţa contestată nu se încadrează în dispoziţiile  art.  2781  al. 1 C.p.p. care reglementează limitativ actele emise de procuror ce pot fi supuse controlului de legalitate al instanţei de judecată. În motivare a făcut trimitere la decizia nr. 57/24.09.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 2781  al. 1 C.p.p., este inadmisibilă. S-a reţinut aşadar că obiectul plângerii formulate de petentul P.G. nu se referă la o soluţie a procurorului de netrimitere în judecată, ci la o ordonanţă de aplicare a unei amenzi judiciare, şi că, mai mult decât atât, petentul a uzat în mod corespunzător de dispoziţiile art. 199 al. 2 C.p.p., iar împrejurarea că nu a obţinut o rezolvare favorabilă a cererii de scutire de la plata amenzii judiciare pe calea instituită de lege nu poate constitui un temei pentru admisibilitatea unei plângeri adresate instanţei de judecată în această materie.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat recurs petentul, invocând în esenţă încălcarea dreptului său de acces liber la o instanţă instituit de art. 21 din Constituţia României şi dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern, în temeiul art. 11 al. 2 din Constituţia României.

Examinând hotărârea recurată, Tribunalul a constatat că recursul petentului este fondat.

În motivare, Tribunalul a reţinut că interpretarea art. 278 C.p.p. conduce la concluzia că orice act efectuat de procuror sau măsurile luate de acesta pot fi atacate la procurorul ierarhic superior, însă doar soluţiile de netrimitere în judecată, concretizate într-o rezoluţie, ordonanţă sau rechizitoriu pot fi atacate în faţa judecătorului pe calea procedurii reglementate de art. 2781 C.p.p.

Acest fapt însă nu semnifică că petentul nu se poate adresa instanţei, în temeiul art. 21 din Constituţie, dacă invocă încălcarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime printr-un alt act al procurorului, pentru apărarea acestora. De asemenea, acest fapt nu semnifică că persoana nu poate invoca dreptul de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţie, dacă supune analizei instanţei o contestaţie cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil sau când se analizează temeinicia unei acuzaţii în materie penală.

Tribunalul a mai reţinut că art. 278 C.p.p. nu se aplică ordonanţei în discuţie, întrucât art. 199 C.p.p., normă specială în raport de art. 278 C.p.p., reglementează o procedură specială de contestare a dispoziţiei prin care s-a aplicat amenda judiciară, respectiv adresarea unei cereri de scutire de la plata amenzii sau de reducere a acesteia chiar organului de urmărire penală care a aplicat-o, apreciind că această procedură trebuie urmată obligatoriu. A reţinut că instituirea unei asemenea proceduri  obligatoriu de urmat înainte de sesizarea instanţei nu anulează dreptul de acces la instanţă garantat de art. 6 din Convenţie, care nu este un drept absolut, fiind compatibil cu anumite limitări, cu condiţia ca acestea să nu atingă însăşi substanţa dreptului, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite, cerinţe respectate de procedura reglementată de art. 199 al. 2 C.p.p.

De asemenea, Tribunalul a reţinut că susţinerile recurentului în sensul că nerecunoaşterea dreptului de a ataca ordonanţa prin care procurorul aplică o amendă judiciară în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, instituite de lege, ar reprezenta o încălcare a art. 6 din Convenţie, sunt întemeiate.

Deşi dreptul de acces la instanţă nu este reglementat expressis verbis în art. 6 şi nici în altă dispoziţie a Convenţiei sau a Protocoalelor adiţionale, în cauza Golder c. Regatului Unit (hotărârea din 21 februarie 1975) Curtea a arătat că „nu este de conceput ca articolul 6 paragraf 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor într-o acţiune civilă în curs şi să nu protejeze singurul lucru care în realitate permite să beneficiezi de aceste garanţii: accesul la judecător. Echitate, publicitate şi celeritate ale procesului nu prezintă nici un interes în absenţa procesului.”

Dreptul de acces la instanţă, ca o garanţie recunoscută implicit de art. 6 din Convenţie, se circumscrie însă câmpului de aplicare al articolului 6 din punct de vedere material, respectiv contestaţiilor cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil şi, respectiv, când se analizează temeinicia oricărei acuzaţii în materie penală. Aceste două noţiuni au un caracter autonom, neputându-se interpreta prin simpla referinţă la dreptul intern al statelor părţi la Convenţie, ci au un conţinut specific Convenţiei, care nu corespunde în mod necesar cu cel consacrat în dreptul intern al statelor părţi.

Pentru ca art. 6 din Convenţie, în latura sa civilă, să fie aplicabil este necesar să existe o contestaţie asupra unui drept care ce poate fi pretins pe calea unei acţiuni în justiţie; contestaţia trebuie să fie reală şi serioasă; ea poate privi atât existenţa dreptului, cât şi întinderea sau modurile în care se exercită; rezultatul procedurii să fie direct şi determinat cu privire la existenţa dreptului; termenul de obligaţie este latura pasivă a unui drept subiectiv de natură civilă. Curtea a stabilit aplicabilitatea art. 6 atunci când acţiunea are caracter patrimonial. (a se vedea printre altele hotărârea Mennitto c. Italiei, Gülmez c. Turciei, Micallef c. Maltei).

Analizând aceste criterii, Tribunalul a constatat că plângerea recurentului, prin care contestă existenţa unei obligaţii civile, cu caracter patrimonial, reprezintă o contestaţie asupra unei obligaţii civile, care intră în domeniul de aplicare a art. 6 din Convenţie, în latura sa civilă.

În consecinţă, dreptul intern ar trebui să prevadă o cale de atacare în faţa unui tribunal independent şi imparţial a obligaţiei cu caracter civil stabilită în sarcina recurentului. Tribunalul a constatat că o astfel de cale de atac nu este reglementată în materie civilă, motiv pentru care instanţa penală trebuia să analizeze plângerea petentului pe fond, pentru garantarea dreptului de acces la instanţă.

Mai mult, a reţinut că sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 21 din Constituţie, care garantează oricărei persoane liberul acces la justiţie pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, în cazul de faţă dreptul de proprietate, prevăzut de art. 44 din Constituţie.

Tribunalul a constatat prin urmare că în mod eronat instanţa de fond a analizat plângerea petentului prin prisma dispoziţiilor art. 2781 C.p.p., care vizează într-adevăr doar soluţiile de netrimitere în judecată, şi nu a analizat admisibilitatea plângerii prin prisma art. 6 din Convenţie şi art. 21 din Constituţie, invocate de către petent. 

Faţă de cele reţinute, Tribunalul a admis recursul, a casat în totalitate sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă, pentru a se pronunţa asupra fondului plângerii petentului. Având în vedere că pentru termenul din data de 28.08.2008 când a fost citat spre a fi audiat ca martor, petentul  se afla în concediu de odihnă, fiind plecat din localitate, instanţa a apreciat că lipsa acestuia la termenul fixat a fost justificată.

Conformându-se deciziei instanţei de control judiciar, în rejudecare prima instanţă a analizat pe fond plângerea, a admis-o prin prisma art. 6 din Convenţie şi art. 21 din Constituţie, şi a desfiinţat ordonanţa contestată, ridicând amenda judiciară aplicată petentului de procuror.

Domenii speta

Spete similare