Din succesiunea derulării secvenţelor evenimentului rutier produs rezultă că, inculpata a ales manevra cea mai neinspirată, continuând depăşirea autoturismului ce rula în faţa sa, în ciuda faptului că şoferul acestuia a accelerat, iar în faţa sa se a...

 Din succesiunea derulării secvenţelor evenimentului rutier produs rezultă că, inculpata a ales manevra cea mai neinspirată, continuând depăşirea autoturismului ce rula în faţa sa, în ciuda faptului că şoferul acestuia a accelerat, iar în faţa sa se afla victima însoţită de fiica sa minoră. Cu toate că într-o asemenea ipoteză, conduita normală de adoptat era aceea de a se replia şi de a reintra pe banda sa de circulaţie, inculpata a continuat manevra de depăşire, ignorând pericolul iminent  apărut, apreciind cu uşurinţă  că va putea executa depăşirea în condiţii de siguranţă.

Neglijenţa gravă de care a dat dovadă inculpata impunea o reacţie mai fermă din partea primei instanţe, reacţie evidenţiată în pedeapsa aplicată.

(Trib. Bistriţa-Năsăud, s. pen., dec. nr. 23/A/2 martie 2010)

 Prin sentinţa penală nr.254 din 5 martie 2009 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr.4789/190/2006, în baza art.184 alin. 2 şi 4 Cod penal, a fost condamnată inculpata TAMC pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă din culpă, în dauna părţii vătămate VL la 6 luni închisoare.

În baza art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, stabilindu-se un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, potrivit art. 82 Cod penal, punându-se totodată în vedere inculpatei disp. art. 83 Cod penal.

S-a făcut aplicarea disp. art. 71 al. 2 Cod penal, rap. la art. 64 lit. a şi b Cod penal, iar în temeiul art. 71 al. 5 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

S-a admis în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă VL şi în baza art. 998 Cod civil, rap. la art. 14 şi 346 Cod procedură penală, inculpata a fost obligată să plătească în favoarea acesteia 11.000 lei, despăgubiri civile, din care 1.000 lei, despăgubiri materiale, iar  10.000 lei, daune morale.

S-a respins ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea inculpatei la plata unei rente lunare de întreţinere faţă de partea civilă.

În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată prin OUG nr. 72/2006,  inculpata a fost obligată  să plătească părţii  civile Spitalul Judeţean Bistriţa, suma de 8788 lei, reprezentând cheltuielile de spitalizare ale părţii vătămate, iar în favoarea părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă Profesor Doctor Octavian Fodor Cluj Napoca, suma de 13.497,94 lei, cu acelaşi titlu.

În baza art. 193 Cod procedură penală, inculpata a fost obligată să plătească părţii civile suma de 1.755,46 lei, cheltuieli judiciare.

În baza art. 191 alin. 1 Cod procedură penală, inculpată a fost obligată să plătească în favoarea statului suma de  900 lei, cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă penală, instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele:

În dimineaţa zilei de 13 iunie 2005, în jurul orelor 9,00 inculpata TAMC, se deplasa la volanul autoturismului ….., pe drumul DN 17, în direcţia Vatra Dornei – Bistriţa. În maşină se aflau martorii KA care ocupa locul din dreapta faţă, BEL, pe bancheta din spate în partea dreaptă şi STD, pe banchetă, în spatele inculpatei.

 Ajungând pe raza localităţii Rusu Bârgăului la Km 76+200 m, inculpata s-a angajat în depăşirea altui autovehicul care circula în aceeaşi direcţie. În momentul în care a început manevra a observat-o pe partea vătămată VL, ce se deplasa pe partea stângă a carosabilului, pe margine, în acelaşi sens, cu mâna stângă ţinând-o pe fiica sa în vârstă de 4 ani, aceasta din urmă aflându-se pe acostament, în afara carosabilului.

 Potrivit declaraţiilor martorilor ce se aflau în maşina condusă de inculpată, aceasta din urmă,  a văzut-o pe partea vătămată de la o distanţă de aproximativ 200 de metri, însă a continuat să se deplaseze paralel cu autoturismul pe care intenţiona să-l depăşească.

 Susţinerea inculpatei, în sensul că a avertizat-o sonor, în repetate rânduri pe partea vătămată, care însă nu a schiţat niciun gest, este infirmată de martorii oculari PA şi PC, declaraţii care sunt în contradicţie cu cele ale martorilor aflaţi în maşina inculpatei.

 Prima instanţă a precizat că, deşi nu s-a putut lămuri cu certitudine acest aspect, este greu de crezut că partea vătămată care îşi ducea fetiţa la grădiniţă nu ar fi luat măsuri de siguranţă pentru protecţia copilului, dacă ar fi auzit semnalele sonore, cu atât mai mult ar fi reacţionat în vreun fel minora, dat fiind că, copiii reacţionează la cel mai mic zgomot.

 Chiar dacă inculpata ar fi claxonat şi chiar dacă, astfel cum susţine aceasta, în momentul începerii manevrei maşina pe care intenţiona să o depăşească ar fi accelerat, trebuia să reducă viteza, să acţioneze sistemul de frânare şi să nu continue depăşirea, manevra putându-se face doar în condiţii de siguranţă, aceasta cu atât mai mult cu cât pe partea dreaptă a sensului de mers, la marginea acostamentului era amplasat  indicatorul rutier „presemnalizare trecere pentru pietoni”.

 Dimpotrivă, astfel cum rezultă din depoziţia martorului STD, aflat în maşina condusă de inculpată, pe locul din spatele acesteia, ea „a accelerat în timpul depăşirii însă, în acelaşi timp şi cealaltă maşină”.

 Aşadar, inculpata a continuat manevra de depăşire cu o viteză mult peste limita legală astfel că, deşi a acţionat sistemul de frânare, a acroşat-o pe partea vătămată care, potrivit depoziţiilor martorilor oculari a fost lovită în zona bazinului, s-a răsucit, s-a lovit cu capul de geamul portierei stângi şi a fost proiectată în şanţul din stânga drumului, iar autoturismul condus de inculpată a oprit pe partea dreaptă.

 Evenimentul rutier s-a produs pe timp de zi, în condiţii de vizibilitate bună, carosabilul fiind uscat, iar drumul în aliniament, fără denivelări.

 Ca urmare a impactului, partea vătămată  a fost spitalizată în perioada 13-27 iunie 2005 la Spitalul Judeţean Bistriţa-Năsăud, iar ulterior din 27.06.2005 până în 5.09.2005, respectiv 25.01.2006 – 10.02.2006 la Spitalul Clinic de urgenţă Prof. DR. Octavian Fodor, suferind leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un nr. de 150-160 zile îngrijiri medicale, care i-au pus viaţa în primejdie.

 Din raportul de expertiză tehnică auto întocmit de expertul JD, accidentul s-a produs din culpa inculpatei care s-a angajat în depăşire cu o viteză peste limita legală (viteza de deplasare în momentele premergătoare producerii accidentului fiind de cca. 85 Km/h) şi fără a evalua posibilitatea de efectuare a acesteia în condiţii de siguranţă, încălcând prevederile art. 150 din Regulamentul de Aplicare a OUG nr. 195/2002.

 Inculpata avea obligaţia de a se asigura anterior angajării în depăşire, că nu pune în pericol persoanele care se deplasau regulamentar, pe partea stângă a carosabilului şi pe care le-a observat în momentele începerii manevrei de depăşire.

 De asemenea, o cauză favorizantă a producerii accidentului a fost valoarea vitezei de deplasare a autovehiculului condus de inculpată, aceasta încălcând disp. art. 154 din regulament, potrivit cărora conducătorii de vehicule sunt obligaţi să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă şi pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum şi cea impusă prin mijloacele de semnalizare, dar şi prevederile art. 155 din acelaşi regulament conform cărora limita maximă de viteză în localităţi este de 50 Km/h.

 Conform raportului de expertiză tehnică auto „acţiunea victimei nu a  influenţat producerea accidentului, nefiind o acţiune neprevizibilă de către conducătorul auto”.

 S-a reţinut că partea vătămată s-a deplasat regulamentar, pe partea stângă a carosabilului, întrucât poteca laterală amplasată în stânga drumului era impracticabilă, iar concluziile expertului sunt în sensul că aceasta nu a încălcat vreo dispoziţie legală care să aibă legătură de cauzalitate cu producerea accidentului, existând posibilitatea de a fi observată din momentul începerii manevrei de depăşire, fapt confirmat de altfel, de inculpată.

În latura civilă, constatând îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prev de  art. 998 Cod civil, raportat la culpa exclusivă reţinută în sarcina inculpatei, instanţa de fond a admis în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă VL şi în baza art. 14 şi 346 Cod procedură penală şi a obligat-o pe inculpată să plătească în favoarea acesteia suma de  11.000 lei, despăgubiri civile, din care 1.000 lei, despăgubiri materiale, iar suma de 10.000 lei, daune morale.

Pentru a statua astfel, în privinţa cuantumului daunelor morale acordate, instanţa de fond a avut în vedere importanţa valorilor sociale ocrotite de legea penală, cărora li s-au adus atingere prin fapta inculpatei – viaţa şi integritatea corporală, respectiv intensitatea suferinţelor fizice şi dimensiunea celor de ordin psihic, concretizate în intervenţiile chirurgicale la care partea vătămată a fost supusă, perioadele îndelungate de imobilizare la pat, gravitatea leziunilor, natura, localizarea şi urmările acestora, repercusiunile în planul social, profesional, moral, partea vătămată pierzându-şi locul de muncă, leziunile suferite punându-i în primejdie viaţa, determinând pierderea totală a capacităţii de muncă încadrabilă în gradul I de invaliditate pe o perioadă de 1 an de la data producerii, iar ulterior o incapacitate adaptativă de 40%, astfel cum rezultă din raportul de nouă expertiză medico legală nr. 369/VI/a/5/2008 întocmită de Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca.

Depoziţiile martorilor SCS, AE şi RF, coroborate cu constatările comisiilor de specialitate în materie de medicină legală, confirmă intensitatea suferinţelor fizice ale părţii vătămate, aceasta fiind supusă suturărilor plăgilor craniene, exciziei, suturării plăgii perineriale. De asemenea i s-a montat sondă uretrală, a fost imobilizată într-un hamac pentru bazin, i s-a aplicat atelă gipsată femuroplantară, ulterior urmând alte intervenţii dureroase, repaus la pat după externări, etc.

În altă ordine de idei, partea vătămată a fost lipsită de prezenţa fetiţei sale, vreme îndelungată, sentimentul de neputinţă de a-şi manifesta afecţiunea şi de a-i asigura condiţii pentru buna creştere, dezvoltare şi educare, sporindu-i suferinţa.

Pe de altă parte, instanţa de fond a ţinut seama de faptul că suferinţele umane nu sunt susceptibile de a fi evaluate în bani, durerea nu se poate măsura pecuniar.

În privinţa despăgubirilor materiale solicitate de partea civilă, referitoare la costurile ocazionate de plata serviciilor prestate de anumite persoane în gospodăria părţii vătămate, în perioada zilelor de îngrijiri medicale,prima instanţă a apreciat că acestea nu se justifică întrucât, pe de o parte,partea civilă anterior accidentului a fost angajată la SC „B SRL” Bistriţa , astfel că nu a lucrat în gospodărie, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada desfăşurării unor asemenea activităţi de către anumite persoane şi a sumelor achitate acestora.

Din probele testimoniale administrate în cauză, rezultă că s-au efectuat cheltuieli cu intervenţiile chirurgicale şi tratamentul aferent, în sumă de aproximativ 10.000.000 lei vechi , că s-a făcut colectă  în sat, fiecare sătean contribuind după posibilităţi şi, deşi cu certitudine s-au efectuat şi alte cheltuieli, acestea nu au putut fi dovedite, considerent pentru care, instanţa de fond a obligat-o pe inculpată la plata sumei de 1.000 RON, despăgubiri materiale.

Apoi, întrucât prin raportul de nouă expertiză medico-legală, întocmit de IML Cluj-Napoca , s-a stabilit că la data examinării partea vătămată are capacitatea de muncă păstrată şi grad de invaliditate zero, s-a respins capătul de cerere privind obligarea inculpatei la plata unei rente lunare de întreţinere faţă de partea civilă,  ca neîntemeiat.

De asemenea, în perioada de 1 an de zile de la data producerii accidentului, cât timp capacitatea de muncă a fost total pierdută, leziunile determinând gradul de invaliditate I, partea vătămată a beneficiat de pensie de invaliditate în sumă de 502 lei, stabilită în baza Deciziei nr. 97092/2005 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa , respectiv în sumă mai mare decât veniturile salariale încasate de la firma la care era angajată la data producerii accidentului  - 310 lei.

Bizar este faptul că din decizia sus menţionată, precum şi din cea asupra capacităţii de muncă nr. 642/2005, rezultă că data ivirii invalidităţii este 20.07.2005 şi are drept cauză un accident de muncă.

În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată prin OUG nr. 72/2006,  inculpata a fost obligată să plătească părţii civile Spitalul Judeţean Bistriţa, suma de 8788 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare ale părţii vătămate în perioada 13-27 iunie 2005, iar în favoarea părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă Profesor Doctor Octavian Fodor Cluj Napoca, suma de 13.497,94 lei, cu acelaşi titlu, partea vătămată fiind spitalizată în Secţia Clinică Ortopedie – Traumatologie I, în perioadele 27.06.2005 – 5.09.2005 şi 25.01.2006 – 10.02.2006 .

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistriţa şi partea vătămată VL.

Apelul declarat în cauză de partea civilă, VL este tardiv, astfel încât în baza dis.art.379 pct.1 lit.”a” Cod procedură penală, acesta va fi respins ca atare, pentru motivele ce se vor arăta în cele ce urmează.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului de fond rezultă că partea vătămată, constituită parte civilă, a participat la cele mai multe dintre termenele stabilite în cauză, aceasta fiind prezentă în instanţă şi cu ocazia dezbaterii cauzei pe fond, respectiv la termenul din 12 februarie 2009, fiind asistată de apărătorul ales.

În aceste condiţii, termenul de declarare a apelului  era de 10 zile , conform dis.art.363 Cod procedură penală, în speţă, în raport cu partea civilă, acesta curgând de la pronunţare, potrivit alin.3 al textului legal mai sus invocat.

În concret, pronunţarea hotărârii s-a făcut la data de 5 martie 2009, dată de la care a început să curgă termenul de apel, iar partea civilă a  declarat calea de atac la data de 15 iulie 2009, astfel cum rezultă din menţiunile efectuate pe scriptul depus la dosarul cauzei.

În speţă, nu sunt operante dispoziţiile art.364 Cod procedură penală, referitoare la repunerea părţii civile în termenul de apel, deoarece aceasta nu a făcut dovada faptului că întârzierea în promovarea căii de atac a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.

În ciuda faptului că în susţinerea cererii de repunere în termen, partea civilă a depus la dosarul cauzei acte medicale, din care rezultă că aceasta a fost internată în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Bistriţa diferite perioade de timp, aceste documente nu fac dovada  împiedicării părţii în a declara calea de atac.

Astfel, din biletele de externare depuse la dosarul cauzei rezultă că partea civilă a fost internată în cadrul Secţiei Recuperare medicală , Medicină fizică şi Balneologie din cadrul unităţii sanitare mai sus menţionate, în perioadele 12-23 ianuarie 2009 şi respectiv 27.04 – 7 mai 2009. Ambele documente sunt însă lipsite de relevanţă sub aspectul ce interesează momentul declarării apelului, întrucât ulterior primei internări, partea vătămată s-a prezentat în instanţă la data de 12 februarie 2009, termen la care s-a dezbătut fondul cauzei.

Cea de-a doua perioadă de internare medicală, din intervalul 27.04 – 7.05.2009, excede cu mult celor 10 zile în care partea civilă avea posibilitatea să declare apelul, în condiţiile în care termenul de declarare a apelului a început să curgă de la data de 5 martie 2009.

În plus, este de observat că, partea civilă a promovat calea de atac doar după ce s-a prezentat în faţa instanţei de apel, la data de 11 iunie 2009, ocazie cu care a solicitat acordarea unui termen în vederea angajării unui apărător.

În fine, solicitarea de repunere în termen formulată de partea civilă, este cu atât mai nejustificată cu cât aceasta a avut apărător ales la judecarea pricinii în primă instanţă.

Pe de altă parte însă, instanţa de apel nu poate primi  nici solicitarea formulată de apărătorul părţii civile, de extindere a efectelor apelului declarat în cauză de parchet în ceea ce o priveşte.

Potrivit disp.art.373 Cod procedură penală, instanţa de apel examinează cauză prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Din analiza textului legal invocat rezultă că cererea apelantei este nejustificată din două considerente.

Sub un prim aspect, este de observat faptul că textul legal mai sus menţionat devine incident în raport cu părţi care nu au declarat apel în cauză, ori, în speţă, partea civilă are calitatea de apelantă.

Pe de altă parte, prin acceptarea solicitării părţii civile, respectiv prin modificarea  hotărârii atacate sub aspectul laturii civile, s-ar ajunge la a se crea o situaţie mai grea  intimatei.

În fine, cu toate că, potrivit disp.art.14 Cod procedură penală, repararea pagubei se face  potrivit dispoziţiilor legii civile, apelanta VL nu poate achiesa la apelul declarat de parchet, întrucât calea de atac promovată de acesta din urmă nu vizează latura civilă a cauzei.

Pentru toate aceste considerente, apelul părţii civile urmează a fi respins, ca tardiv.

Apelul declarat în cauză de parchet este întemeiat, sub ambele aspecte invocate.

Din analiza materialului probator administrat în cauză rezultă cu evidenţă starea de fapt reţinută de prima instanţă prin hotărârea apelată, aceasta statuând în mod corect asupra existenţei  infracţiunii, a condiţiilor concrete în care a fost comisă aceasta şi  a culpei exclusive a inculpatei în producerea evenimentului rutier soldat cu vătămarea corporală gravă a părţii civile VL.

În raport însă de cele mai sus menţionate, pedeapsa aplicată inculpatei intimate este prea blândă, situaţie în care aceasta nu răspunde cerinţelor legale în ceea ce priveşte scopurile pedepsei, cel de prevenţie specială ca şi cel de prevenţie generală.

Probaţiunea cauzei a relevat că inculpata este exclusiv vinovată de producerea accidentului, angajându-se în depăşire în pofida faptului că nu o putea efectua în mod regulamentar, depăşind limita de viteză admisă, cu toate că, a observat-o din timp pe partea vătămată, iar la locul săvârşirii faptei există un indicator de presemnalizare a unei treceri pentru pietoni, care obliga la reducerea vitezei.

Din succesiunea derulării secvenţelor evenimentului rutier produs rezultă că, inculpata a ales manevra cea mai neinspirată, continuând depăşirea autoturismului ce rula în faţa sa, în ciuda faptului că şoferul acestuia a accelerat, iar în faţa sa se afla victima însoţită de fiica sa minoră. Cu toate că într-o asemenea ipoteză, conduita normală de adoptat era aceea de a se replia şi de a reintra pe banda sa de circulaţie, inculpata a continuat manevra de depăşire, ignorând pericolul iminent  apărut, apreciind cu uşurinţă  că va putea executa depăşirea în condiţii de siguranţă.

Neglijenţa gravă de care a dat dovadă inculpata impunea o reacţie mai fermă din partea primei instanţe, reacţie evidenţiată în pedeapsa aplicată.

În raport de toate elementele mai sus relevate, instanţa de control judiciar apreciază că în cauză se impunea aplicarea unei pedepse sporite, în măsură să realizeze scopul reeducării inculpatei, dar şi cel al prevenţiei generale.

Ca urmare, admiţând, potrivit disp.art.379 pct.2 lit.”a” Cod procedură penală, apelul declarat în cauză, tribunalul va desfiinţa în parte hotărârea atacată, în latura penală, majorând pedeapsa aplicată inculpatei intimate de la 6 luni închisoare la 1 an închisoare.

Pe de altă parte însă, în raport de persoana inculpatei, de lipsa de antecedente penale a acesteia şi de conduita corespunzătoare anterior săvârşirii faptei, se apreciază că schimbarea modalităţii de executare a pedepsei este nejustificată, suspendarea sub supraveghere a executării acesteia fiind prea împovărătoare pentru inculpată.

În sensul celor de mai sus, tribunalul a avut în vedere atât împrejurarea că fapta imputată inculpatei este una comisă din culpă, cât şi practica constantă a acestei instanţe în aprecierea pericolului social  al faptelor de natura celei dedusă judecăţii. În consecinţă, se va menţine modalitatea de individualizare a executării pedepsei, modificându-se doar, potrivit dis.art.82 Cod penal termenul de încercare stabilit, de la  2 ani şi 6 luni la 3 ani.

În fine, tribunalul apreciază că în raport de persoana inculpatei, în cauză nu se impune  limitarea dreptului electoral, de a alege, pentru considerentele expuse în apelul parchetului, situaţie în care, se va face aplicarea art.71 rap.la art.64 lit.”a” teza a II-a şi lit.”b” Cod penal.

Potrivit disp.art. 371 alin.2 Cod procedură penală, tribunalul a examinat întreaga cauză sub toate aspectele de fapt şi de drept, constatând însă că nu există şi alte temeiuri pentru desfiinţarea  hotărârii atacate.

Ca urmare, celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate vor fi menţinute.

Domenii speta

Spete similare