Procedura insolvenţei

În lipsa dovezilor privind existenta bunurilor în averea debitoarei, potrivit art. 131 din Legea nr. 85/2006 poate fi închisa procedura insolventei, dispozitiile legale sus mentionate nefiind conditionate de formularea unor plângeri penale sau de actiuni de atragere de raspundere date în sarcina judecatorului sindic si practicianului în insolventa, cu atât mai mult cu cât acest gen de actiuni si plângerile penale pot fi formulate si de alte persoane interesate, de creditori, în conditiile legii. Solutionarea unei contestatii la tabelul de creante al debitoarei falite, de asemenea, nu împietreaza la aplicarea dispozitiilor art. 131 din legea insolventei, nefiind cauza de suspendare a procedurii.

Prin sentinta civila nr. 264/30.01.2012, pronuntata de Tribunalul Arad în dosarul nr. 7181/108/2010, judecatorul sindic a admis în fond cererea de interventie în nume propriu formulata de creditoarea C.N.A.D.N.R. prin DRDP Timisoara, a respins contestatia la tabelul preliminar al creantelor debitoarei SC PW SRL formulata de creditoarea-contestatoare MKB R.L. IFN SA, a admis cererea lichidatorului E SPRL Arad si, în temeiul art. 131 din Legea privind procedura insolventei, a dispus închiderea procedurii insolventei debitorului SC PW SRL Arad si radierea debitorului din registrul comertului; în temeiul art. 136 din Legea privind procedura insolventei, a descarcat pe lichidatorul judiciar E SPRL de orice îndatoriri si responsabilitati, în baza dispozitiilor art. 4, alin. 4 din Legea nr. 85/2006, a dispus plata onorariului lichidatorului în suma de 3.000 lei + TVA, pe toata durata procedurii insolventei, precum si cheltuielile de procedura în cuantum de 240,1 lei, din fondul de lichidare, iar în temeiul art. 135 din Legea privind procedura insolventei a dispus notificarea sentintei debitorului, creditorilor, Directiei Teritoriale a Finantelor Publice, Oficiului Registrului Comertului de pe lânga Tribunalul Arad pentru efectuarea mentiunii de radiere, precum si publicarea în Buletinul procedurilor de insolventa.

Pentru a hotarî astfel, judecatorul sindic a constatat ca la data de 23.02.2011 a fost formulata cererea de admitere a creantei de catre creditoarea C.N.A.D.N.R. prin DRDP Timisoara pentru o creanta de 625 lei.

Cum cererea a fost formulata anterior deschiderii procedurii insolventei debitoarei SC PW SRL, judecatorul sindic a constatat ca aceasta nu poate echivala cu o declaratie de creanta verificabila de catre practicianul în insolventa, cu atât mai mult cu cât cererea nu se comunicase debitoarei si creditorului declansator. A fost admisa în principiu, urmând ca partile sa-si formuleze aparari cu privire la aceasta iar practicianul în insolventa desemnat sa administreze procedura insolventei SC PW SRL sa verifice aceasta creanta.

Nici creditorul declansator al procedurii, nici debitoarea nu au avut obiectii cu privire la aceasta cerere, iar administratorul judiciar a înscris-o în tabelul creantelor debitoarei antementionate.

Fiind îndeplinite cerintele art. 49 si 55 cod procedura civila, judecatorul sindic a admis în fond cererea de interventie formulata de creditoarea C.N.A.D.N.R. prin DRDP Timisoara.

S-a retinut ca la data de 16.05.2011 creditoarea MKB RL IFN SA a formulat contestatie la tabelul preliminar al creantelor debitoarei SC PW SRL  prin care a solicitat înscrierea în tabelul definitiv de creante al acestei debitoare cu creanta chirografara declarata în cuantum de 34.762,55 lei reprezentând restante si daune-interese aferente Contractului de leasing financiar nr. 5154 din data de 17.09.2007.

În motivare, creditoarea contestatoare a aratat ca la data de 06.05.2011 a fost publicat Tabelul preliminar al creantelor nr. 425/02.05.2011, lichidatorul neluând în considerare daunele interese pentru care nu au fost depuse documente justificative din care sa rezulte în ce constau aceste daune, fiind înscrisa în tabelul preliminar cu o creanta în suma de 17.696,99 lei reprezentând rate de leasing neachitate pâna în momentul rezilierii contractului, penalitati de întârziere, cheltuieli de recuperare, cheltuieli de evaluare, cheltuieli de executare neacceptând în tabel creanta de 17.065,56 lei daune-interese pe care debitoarea trebuia sa le achite ca urmare a rezilierii contractului de leasing din culpa sa.

S-a constatat ca prin Raportul de activitate din 28.11.2011 administratorul judiciar a formulat concluzii de respingere a contestatiei formulate de creditoarea MKB RL IFN SA, motivat de inexistenta documentelor justificative pentru creanta pretinsa în plus pentru cea admisa în tabelul de creante.

Analizând contestatia formulata de creditoarea contestatoare MKB RL IFN SA judecatorul sindic a constatat ca, potrivit declaratiei de creanta formulata de aceasta la data de 26.04.2011, comunicata postal la data de 21.04.2011, a fost solicitata înscrierea în tabelul de creante al debitoarei SC PW SRL cu suma de 34.762,55 lei reprezentând creanta chirografara ce consta în rate de leasing si asigurare restante, cheltuieli de executare silita, penalitati  si daune-interese.

A anexat cererii contractul de leasing nr. 5154/17.09.2007, grafic de plati a ratelor de leasing, lista biletelor la ordin constituite ca si garantii, conditiile generale ale Contractului de leasing, Polita de asigurare facultativa a autovehiculelor, situatie plati, facturi emise pâna la data rezilierii contractului si facturi privind executarea silita.

În urma verificarii creantelor pretinse, administratorul judiciar a înscris acest creditor în  tabelul de creante al debitoarei SC PW SRL cu suma de 17.696,99 lei, restul de creanta fiind înlaturata ca nedovedita.

Cum tabelul de creante a fost publicat în Buletinul procedurilor de insolventa la data de 06.05.2011, iar contestatia la tabel a fost comunicata la Tribunalul Arad, prin serviciul postal la data de 11.05.2011 (f. 629), judecatorul sindic a constatat ca aceasta contestatie a fost formulata în termenul legal de 5 zile prevazut de art. 73, alin. 2 din Legea nr. 85/2006.

Analizând fondul cauzei, judecatorul sindic a constatat ca administratorul judiciar justifica, în mod evident, un interes legitim cu privire la stabilirea legala si temeinica a valorii pasivului debitoarei si actioneaza în virtutea dreptului sau prevazut în mod expres la art. 18, alin. 1 si alin. 2 lit. c din legea insolventei, legea conferindu-i dreptul contestarii creantelor considerate a nu îndeplinii conditiile legale si îndepartarea acestora din tabelul de creante. Mai mult, judecatorul sindic a constatat ca administratorul judiciar, potrivit art. 66, alin. 1 si 3 din Legea nr. 85/2006, are datoria de a verifica creantele, cu exceptia celor constatate prin titluri executorii, daca nu sunt contestate de catre debitor ori chiar administratorul judiciar

Potrivit sustinerilor creditoarei, contractul de leasing „a fost însusit de parti”, recunoscându-se implicit ca încheierea contractului de leasing analizat nu a constituit rezultatul unei negocieri între cele doua parti, ci a constituit, pentru debitoare, o manifestare de adeziune la acestea, motiv pentru care, în continuare, judecatorul sindic a facut o analiza a clauzelor contractuale, potrivit disp. art. 977-985 Cod civil, precum si analiza probarii pretentiilor creditoarei contestatoare.

Este adevarat ca un contract de leasing este declarat de lege ca fiind „Titluri executorii”, însa aceasta calitate este conferita doar pentru executarea silita a creantelor care îndeplinesc conditiile prev. de art. 379 cod procedura civila, fara a fi necesara investirea cu formula executorie, iar faptul ca titlul executoriu nu emana de la o instanta judecatoreasca, îl face susceptibil de cercetare judecatoreasca, potrivit cu disp. art. 399, alin. 3 cod procedura civila, tocmai pentru a se putea determina elementele de certitudine, exigibilitate si lichiditate ale creantei, potrivit art. 379, alin. 2 si 3 cod procedura civila, legea prevazând calea contestatiei la titlu si contestatia prevazuta de Legea nr. 85/2006 care face obiectul prezentei.

Analizând contractul si probele de la dosar, judecatorul sindic a constatat ca, într-adevar, creanta solicitata nu a fost dovedita în totalitate, ci doar pentru suma de 17.696,99 lei, restul de creanta nefiind dovedit cu nici un fel de documente.

Judecatorul sindic nu a contestat concluziile din Decizia nr. 1017/26.03.2009 a ÎCCJ, potrivit careia factura fiscala nu este decât un document justificativ care sta la baza înregistrarilor în contabilitate fiind un mijloc de proba cu privire la operatiunea facturata si nu are calitatea de act juridic. Probarea creantei nu a fost ceruta în scopul dovedirii actului juridic, ci în scopul dovedirii creantei si tocmai facturile reprezentau mijlocul de proba solicitat de catre practicianul în insolventa si judecatorul sindic. Mai mult, în acelasi scop al înregistrarii în contabilitate de catre debitoare, respectiv de catre practicianul în insolventa, ratiunea emiterii facturilor functioneaza si dupa declansarea procedurii insolventei.

Potrivit art. 9.10 din Conditiile generale la contractul de leasing, „finantatorul va emite pentru fiecare plata ce urmeaza a fi facuta, conform Graficului de Plati, o factura fiscala corespunzatoare, pe care utilizatorul este obligat sa o plateasca”, plata fiind acceptata prin virament bancar. Ori, potrivit normelor BNR, viramentul bancar nu se poate efectua în lipsa facturii.

De asemenea, potrivit art. 9.16 din aceleasi conditii generale, „Celelalte plati datorate (altele decât ratele de leasing) trebuie efectuate în maxim 10 zile calendaristice de la momentul emiterii facturii fiscale de catre finantator, în care se specifica sumele de plata”.

Astfel cum însasi creditoarea contestatoare recunoaste, aceste obligatii legale nu au fost îndeplinite de aceasta, nicaieri pe tot parcursul contractului nerezultând ca dupa data rezilierii contractului nu se mai emit facturile sau înceteaza obligatiile contestatorului.

Judecatorul sindic a mai constatat ca nici rezilierea contractului anterior deschiderii procedurii nu a fost probata, dupa cum nici culpa contractuala nu a fost probata, deoarece creditoarea contestatoare nu a facut dovada îndeplinirii obligatiilor asumate potrivit art. 13. 1 „În situatia de neîndeplinire a contractului: FINANTATORUL va notifica UTILIZATORUL despre situatia de neîndeplinire punându-i în vedere de urgenta a situatiei create”, doar dupa acest moment putând sa intervina rezilierea potrivit pactului comisoriu de gradul IV inserat în acest articol.

Desi este prevazut acest pact comisoriu, el nu este pur-si-simplu, ci este conditionat si de notificarea mentionata mai sus, dar si de adresa de reziliere a contractului prevazuta la art. 13.2 din contractul partilor. La dosarul cauzei nu a fost facuta nici o dovada în acest sens.

Judecatorul sindic a mai constatat ca restul de creanta neinclusa în tabel nu reprezinta nici caracterul de certitudine impus de art. 379 cod procedura civila, deoarece, potrivit Contractului de baza, contractul de leasing nu a privit decât folosinta bunului, nu si achizitionarea acestuia, art. 20 invocat fiind nul de drept, fiind în contradictie cu dispozitiile art. 1, alin. 1 teza finala din OG nr. 51/1997, în vigoare la data contractarii (fiind o modificare la lege din 2006).

Potrivit textului de lege sus mentionat din actul normativ referitor la reglementarea leasingului „Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului înainte de sfârsitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, daca partile convin astfel si daca achita toate obligatiile asumate prin contract „.

La data semnarii contractului, potrivit legii, debitoarea-utilizatoare nu putea sa exprime valabil un drept de optiune pentru achizitie, fiind necesara trecerea unui termen de minim un an de la contractare, prin urmare valoarea reziduala invocata de catre contestatoare este sub semnul incertitudinii câta vreme din nici un alt document nu rezulta optiunea ferma de cumparare a bunului – obiect al leasingului. Mai mult, aceasta valoare reziduala nu se putea stabili decât în conditiile art. 2, lit. c din OG nr. 51/1997, fiind conditionata de plata ratelor de leasing.

Judecatorul sindic a mai constatat ca bunul – obiect al contractului de leasing a fost preluat de catre contestator de la debitoare.

Fiind un contract de folosinta/locatiune, conditia rezolutorie poate avea efect doar potrivit disp. art. 1019 Cod civil, având în vedere ca acest contract este unul sinalagmatic.

Creditoarea a interpretat în mod abuziv si unilateral prevederile contractuale, cu încalcarea principiului îmbogatirii fara just temei, deoarece pretinde îndeplinirea unor obligatii de catre debitorul utilizator în conditiile în care acesta si-a pierdut dreptul corelativ de folosinta a bunului, iar contestatoarea nu si-a îndeplinit nici ea obligatia corelativa de asigurare a folosintei bunului si emiterea de facturi.

Potrivit cu disp. art. 983 Cod civil, judecatorul sindic a constatat ca, potrivit clauzelor contractuale, creditoarea a predat debitoarei doar folosinta asupra bunului.

Judecatorul sindic a constatat ca, într-adevar, contractul de leasing este titlu executoriu, însa nu ofera certitudine si asupra tuturor datoriilor rezultate în urma acestui contract, urmând ca sumele ce rezulta din derularea relatiilor contractuale sa fie stabilite ulterior rezilierii contractului, doar dupa acest moment contractul capatând caracter executoriu. Din cuprinsul întregului contract, a rezultat ca locatorul preda utilizatorului doar posesia, detinerea, folosinta bunului care a constituit obiect al contractului, nu si alt atribut sau dezmembramânt al dreptului de proprietate, proprietar asupra bunului ramânând locatorul-contestator.

Astfel, judecatorul sindic a constatat ca, desi se face referire doar la folosinta bunului-obiect al contractului, conform celor de mai sus, folosinta cedata de finantator care este si proprietarul bunului, conf. art. 13 din contract, în caz de culpa declarata de locator prin conditiile generale, fara a negocia cu debitorul aceste cazuri de culpa, utilizatorul va preda si bunul - obiect al contractului si va achita locatorului, potrivit punctului 13.4 din aceste conditii generale cu titlu de daune interese suma reprezentând suma ratelor de leasing ramase de achitat.

Mai mult, locatorul-contestator si-a rezervat dreptul de a considera, în mod unilateral si abuziv ( în sensul conferit acestui termen de art. 4 din Legea nr. 193/2000, singurul care defineste legal acest termen) reziliat contractul de plin drept fara îndeplinirea obligatiilor asumate mai sus evidentiate de la art. 13.1 si 13.2.

Judecatorul sindic a constatat ca daunele interese astfel prevazute pot fi pretinse unilateral, pe criterii apreciate unilateral de catre locator si orice modalitate dorita de acesta, contrar prevederilor art. 970 alin. 1 Cod civil, a prev. art. 1010 Cod civil, conditia inclusa fiind potestativa din partea locatorului-contestator.

Mai mult, prin dispozitiile incluse la art. 9.17 din conditiile generale, este prevazuta si obligatia platii unor penalitati de întârziere de 0,25% pe zi de întârziere în cazul întârzierii la plata ratelor de leasing, care se adauga dobânzilor contractuale convenite , potrivit art. 9.8, lit. c din contractul de leasing.

În aceste conditii, judecatorul sindic a constatat ca prezentul contract analizat trebuie interpretat în conformitate cu disp. art. 979 Cod civil ( „Termenii susceptibili de doua întelesuri se interpreteaza în întelesul ce se potriveste mai mult cu natura contractului”) si cu art. 983 Cod civil („Când este îndoiala, conventia se interpreteaza în favoarea celui ce se obliga”), dar si cu prev. art. 984 Cod civil, respectiv interpretarea cu privire la ceea ce partile si-au propus a contracta.

Cu privire la disp. art. 983 Cod civil, judecatorul sindic a constatat ca, în speta, cel favorizat de interpretare este debitorul –utilizator.

Astfel, de esenta Contractului de leasing este folosinta bunului, folosinta care înceteaza de drept în momentul rezilierii contractului si preluarii bunului de catre proprietar. De asemenea, contractul de leasing este unul sinalagmatic, cu drepturi si obligatii nascute pentru fiecare parte, acestea fiind corelative.

Încetând folosinta bunului, înceteaza si obligatia de plata a acestei folosinte, cele doua obligatii fiind corelative.

În aceste conditii, devin aplicabile disp. art. 1069 care mentioneaza ca clauza penala reprezinta o compensatie a daunelor-interese dar ca, creditorul nu poate pretinde deodata si penalitatea si obiectul obligatiei principale, sens în care s-a pronuntat si Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectiile unite, prin Decizia nr. XI/2005. Exceptia de la regula mai sus mentionata prevazuta de alin. 2 al art. 1069 Cod civil nu este aplicabila, deoarece în contract clauza de la art. 13.4 din Conditiile generale, a fost prevazuta pentru neexecutarea obligatiei si nu pentru întârzierea îndeplinirii ei, întârziere pentru care au fost prevazute penalitati de întârziere de 0,25% pe zi de întârziere (art.9.17 din conditiile generale).

Judecatorul sindic a mai constatat ca, orice daune-interese pe care creditoarea le-ar pretinde, trebuie sa fie totdeauna dovedite si ele nu pot cuprinde decât dobânda legala, în nici un caz prestatia nu trebuie sa fie vadit disproportionata cu valoarea daunelor si ca, potrivit art. 1084 Cod civil, „daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit si beneficiul de care a fost lipsit, afara de exceptiile si modificarile mai jos mentionate”, exceptii prevazute în articolele urmatoare al Codului Civil, respectiv: art. 1085 potrivit caruia  „debitorul nu raspunde decât de daune-interese care au fost prevazute sau ar fi putut fi prevazute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligatiei nu provine din dolul sau”, situatie neaplicabila din moment ce contractul s-a reziliat ca urmare a neplatii consecutive a doua sau mai multe rate mai mult de 10 de zile de la scadenta, iar dolul nu se presupune ci trebuie totdeauna dovedit; art. 1086 „chiar în cazul când neexecutarea obligatiei rezulta din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie sa cuprinda decât ceea ce este o consecinta directa si necesara a neexecutarii obligatiei”, situatie neaplicabila în speta, din acelasi motiv mai sus retinut. Orice interpretare contrarie ar însemna legiferarea îmbogatirii fara just temei, îndreptatind pe contestatoare sa încaseze toate costurile folosintei si sa obtina, în aceeasi perioada de timp si contravaloarea bunului printr-o eventuala vânzare, sau o alta contravaloare a folosintei, dupa caz.

Mai mult, locatorul-contestator însusi si-a încalcat obligatia stabilita prin contract de a emite facturi în baza carora sa se faca plata, potrivit celor mai sus mentionate , ceea ce contravine disp. art. 970 cod civil, însa se încadreaza perfect în disp. art. 1085 Cod civil.

Este adevarat ca, potrivit art. 969 cod civil contractul este legea partilor, precum si faptul ca acest contract reprezinta titlu executoriu, însa titlul este executoriu doar asupra obligatiilor asumate pâna la data rezilierii contractului si care au ramas neîndeplinite, dar este evidenta reaua-credinta a contestatoarei ce rezulta din neîndeplinirea propriilor obligatii asumate conform celor de mai sus.

De asemenea, desi se invoca art. 13.4 din contract cu privire la daunele interese datorate în caz de reziliere, se constata ca creditoarea nu a facut dovada acestor daune interese, în conditiile art. 1169 cod civil, în sensul ca nu a aratat din ce se compun pretinsele pretentii, defalcat pe diferite tipuri de datorii, cu documente justificative.

Judecatorul sindic a mai facut precizarea ca toate referirile la articolele din Codul Civil privesc vechiul cod civil, aplicabil la data formularii contestatiei, potrivit cu disp. art. 223 din Dispozitiile finale ale Legii nr. 287/2009 si ale Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod Civil.

Pentru considerentele de mai sus, judecatorul sindic, constatând ca debitoarea a intrat în posesia bunului – obiect al contractului de leasing, folosinta acestuia nemaifiind  în favoarea debitoarei, mai mult nu a dovedit restul de creanta care nu a fost înscrisa în tabelul de creante, potrivit legii si  a celor mai sus retinute, rap. la art.  1085 si art. 1169 Cod civil, a respins contestatia ca neîntemeiata cu privire la acest contract, în baza disp. art. 73, alin. 3 din Legea nr. 85/2006.

Având în vedere disp. art. 8, alin. 4 si 5 din Legea nr. 85/2006 si constatând ca prezenta contestatie nu suspenda de drept procedura si nici aplicarea hotarârii în privinta contestatiei mai sus analizate, judecatorul sindic a analizat în continuare propunerea de închidere a procedurii în baza disp. art. 131 din Legea nr. 85/2006, propunere formulata la data de 31.10.2011 de catre administratorul judiciar.

Astfel, prin Raportul de activitate de la data de 31.10.2011, administratorul judiciar a solicitat închiderea procedurii în baza disp. art. 131 din legea nr. 85/2006, având în vedere ca, potrivit adeverintei eliberate de Primaria L, debitoarea nu este înregistrata în evidentele acestei primarii cu bunuri impozabile.

Administratorul judiciar a întocmit Raportul de cauze si împrejurari care au dus pe debitoarea SC PW SRL la insolventa pe care l-a depus la dosar, continutul acestuia fiind adus la cunostinta creditorilor.

Potrivit Raportului de cauze si împrejurari care au dus societatea în stare de insolventa, administratorul judiciar arata ca nu au fost identificate probe care sa demonstreze producerea uneia sau mai multor fapte dintre cele prevazute de art. 138, alin. 1 din Legea insolventei, proasta administrare neputând fi asimilata acestora.

De asemenea, în conditiile în care nu au fost identificate probe care sa conduca la formularea actiunii prevazute la art. 138 din legea insolventei, administratorul judiciar a solicitat avansarea de cheltuieli de catre creditorii societatii în vederea  continuarii procedurii, însa niciunul dintre creditori nu s-a oferit sa avanseze astfel de sume de bani.

De asemenea, desi pozitia administratorului judiciar a fost adusa la cunostinta creditorilor, acestia nu au promovat ei însisi o actiune de atragere a raspunderii, potrivit disp. art. 138, alin. 3 din legea cadru.

Prin urmare, a fost solicitata închiderea procedurii de insolventa privind pe debitoarea SC PW SRL.

Creditorul AVAS a formulat un punct de vedere cu privire la propunerea de închidere a procedurii, considerând ca prematura închiderea procedurii, în conditiile în care dovezi cu privire la averea debitoarei au fost facute de catre administratorul judiciar, toate demersurile specifice invocate fiind efectuate de catre acesta.

Analizând propunerea de închidere a procedurii, judecatorul sindic a constatat ca debitoarea nu mai are în avere bunuri sau sume de bani care sa duca la stingerea pasivului acestei societati, bunurile achizitionate în leasing fiind restituite proprietarilor de drept, alte bunuri neexistând, potrivit dovezii obtinute de la Primaria orasului L.

În conditiile în care nu exista niciun fel de dovezi privind savârsirea uneia sau mai multor fapte dintre cele prevazute de art. 138, alin. 1 din Legea nr. 85/2006, a raportului de cauzalitate dintre astfel de fapte si prejudiciu, implicit la ajungerea în stare de insolventa, judecatorul sindic a apreciat ca întemeiata hotarârea administratorului judiciar de a nu formula o cerere de atragere a raspunderii fostelor organe de conducere ale societatii insolvente.

Constatând ca s-au întocmit si comunicat notificarile în conditiile art. 61 din lege, precum si faptul ca din probele de la dosar rezulta ca societatea nu detine bunuri valorificabile în patrimoniul sau, iar o actiune de atragere a raspunderii fostelor organe de conducere ale societatii debitoare nu a fost formulata datorita lipsei probelor care sa dovedeasca savârsirea faptelor prevazute la art. 138 din legea insolventei, cu vinovatie, judecatorul sindic a admis cererea lichidatorului.

Fata de considerentele mai sus aratate si în temeiul art. 131 din Legea privind procedura insolventei, judecatorul sindic a dispus închiderea procedurii insolventei si radierea debitorului din evidentele Oficiului Registrului Comertului de pe lânga Tribunalul Arad.

Împotriva sentintei mentionate au declarat recurs creditoarele Directia Generala a Finantelor Publice a Judetului Arad si Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului-AVAS.

Prin recursul declarat, creditoarea Directia Generala a Finantelor Publice a Judetului Arad a solicitat admiterea acestuia si modificarea hotarârii atacate, în sensul de a dispune ca lichidatorul judiciar sa depuna toate diligentele pentru a intra în posesia actelor contabile – respectiv, sa solicite judecatorului sindic formularea unei plângeri penale, în conditiile art. 147 din Legea 85/2006, si, daca se impune, sa formuleze actiune în antrenarea raspunderii patrimoniale a fostelor organe de conducere ale societatii, conform art. 138 din Legea 85/2006, republicata.

În sustinerea recursului, creditoarea arata ca, potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2006, scopul declarat al legii este instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolventa, situatie care impune lichidatorului judiciar un ansamblu de masuri si diligente specifice; ca numai daca, în pofida acestor initiative, nu se pot identifica bunuri urmaribile care sa acopere pasivul debitoarei, daca din evidentele contabile rezulta ca nu au ramas bunuri în inventar, precum si daca se constata cu certitudine ca nu sunt persoane carora le poate fi imputata vina de a fi provocat starea de insolventa, abia atunci se poate propune judecatorului sindic închiderea procedurii, potrivit art. 131 din Legea nr. 85/2006.

Este considerata inacceptabila solutia de închidere a procedurii falimentului, cât timp lichidatorul nu si-a îndeplinit  aceste obligatii.

În sensul celor de mai sus, se arata ca lichidatorul judiciar s-a rezumat sa trimita o simpla notificare fostului administrator al societatii falite in vederea depunerii documentelor contabile si, cu toate ca acesta nu a raspuns notificarii, nu a mai efectuat nici un alt demers in acest sens, desi avea calea plângerii penale pentru a-l constrânge sa se conformeze.

Creditoarea învedereaza ca atributia formularii plângerii penale revine exclusiv judecatorului sindic, potrivit dispozitiilor art. 25 lit. k) din Legea 85/2006, coroborat cu dispozitiile art.11 lit. g) si art. 147 din acelasi act normativ.

Pe de alta parte, se apreciaza ca si în lipsa plângerii penale reglementata de art. 147 din Legea 85/2006, exista un motiv suficient ca lichidatorul judiciar sa formuleze actiune în atragerea raspunderii fostului administrator, întrucât lipsa actelor contabile si netinerea contabilitatii potrivit dispozitiilor legale echivaleaza cu o prezumtie de ducere a societatii în stare de faliment, în acest fel fostul administrator facându-se vinovat de încalcarea mai multor dispozitii legale, si anume: art. 138 lit. d) din Legea 85/2006, art. 73 alin. 1 lit. c) si alin. 2, art. 134 alin. 1 si 2 si art. 181 din Legea 31/1990, republicata, art. 11 alin. 4 din Legea Contabilitatii, cu atât mai mult cu cât relatia administratorului cu societatea comerciala se supune regulilor mandatului, conform art. 1540 Cod Civil.

Se sustine ca reglementarea obligatiilor administratorului prin alte acte normative decât Legea 85/2006 nu impieteaza asupra raspunderii administrative a acestuia, datorita faptului ca Legea 85/2006 este speciala doar pentru derularea procedurii falimentului, iar faptele care se definesc la modul general la art. 138 din Legea 85/2006 sunt detaliate ca si modalitati de savârsire în legile speciale indicate; ca ar fi fost lipsita de ratiune juridica reluarea acestor fapte în cuprinsul Legii 85/2006, din moment ce ele sunt enuntate si definite în legi speciale, gasindu-si aplicarea si în aceasta materie, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În alta ordine de idei, se sustine ca lichidatorul judiciar trebuia sa analizeze eventualitatea unor actiuni oblice pentru recuperarea de creante si sa efectueze investigatii privind bunurile personale ale fostilor administratori, în vederea promovarii actiunii reglementate de art. 138 din Lege.

În drept, recurenta a invocat art. 2, 5,131, 138 si  art. 147 din Legea nr. 85/2006, art. 25 lit. k) si art. 11 lit. g) din Legea 85/2006, art. 73 alin.1 lit. c) si alin. 2, art. 134 alin. 1 si 2 si art. 181 din Legea nr. 31/1990, republicata, art. 11 alin. 4 din Legea Contabilitatii, art. 1540 Cod Civil, precum si art. 304 pct. 9 si  art. 3041 Cod procedura civila.

Prin recursul declarat, creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului-AVAS a solicitat admiterea acestuia, casarea hotarârii primei instante si trimiterea cauzei spre rejudecare, considerând ca hotarârea atacata este nelegala, instanta pronuntând aceasta hotarâre cu aplicarea gresita a legii (art. 304 pct 9 C. proc. civ.) si, întrucât hotarârea nu poate fi atacata cu apel, potrivit legii, recursul nu este limitat la motivele de casare prevazute de art. 304, instanta putând sa analizeze cauza sub toate aspectele (art. 3041 C. proc. civ).

S-a aratat ca fata de cele retinute de instanta de judecata, în cauza nu au fost parcurse toate etapele procedurale reglementate de dispozitiile Legii nr. 85/2006, situatie in care creditorii, printre care si A.V.A.S., au fost prejudiciati, întrucât li s-au restrâns drepturile conferite de lege.

S-a aratat ca lichidatorul judiciar nu a aplicat corect regulile raspunderii instituite de dispozitiile art.138 si urm. din Legea 85/2006.

Creditoarea arata ca lichidatorul nu a procedat la convocarea creditorilor societatii in vederea aprecierii oportunitatii formularii unei cereri de atragere a raspunderii patrimoniale a fostilor administratori ai debitoarei, nefiind astfel utilizate toate mijloacele oferite de legea insolventei pentru acoperirea pasivului debitoarei.

Nefiind convocata adunarea creditorilor in temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006 astfel încât acestia sa se pronunte asupra oportunitatii declansarii actiunii de atragere a raspunderii patrimoniale a fostilor administratori, creditoarea a apreciat ca nu i s-a asigurat utilizarea tuturor mijloacelor procedurale de acoperire a pasivului debitoarei.

Având in vedere contextul prezentat, opinia creditoarei este ca lichidatorul nu a aplicat corect regulile raspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006, promovarea actiunii in antrenarea raspunderii administratorilor fiind o masura in interesul acoperirii pasivului debitoarei, motiv pentru care se impune continuarea procedurii in speta de fata.

S-a considerat ca îndeplinirea atributiilor obligatorii de catre practicianul in insolventa trebuia sa fie dispusa de catre judecatorul sindic, in virtutea principiului rolului activ instituit de dispozitiile art. 129 alin. 5 din C. pr. civ.

In drept, creditoarea a invocat dispozitiile art. 304 pct. 9 si 304' C. proc. civ.

Examinând recursurile declarate în cauza, atât prin prisma criticilor formulate si a dispozitiilor art. 304 si art. 3041 din Codul de procedura civila, cât si din oficiu - în baza art. 306 alin. 2 din acelasi cod, Curtea de Apel Timisoara a constatat ca acestea sunt nefondate si le-a respins pentru urmatoarele considerente:

În mod legal prima instanta, judecator sindic, a respins contestatia la Tabelul preliminar al creantelor debitoarei SC PW SRL formulata de creditoarea contestatoare MKB RL IFN SA si, constatând ca respectiva contestatie nu suspenda de drept procedura si nici aplicarea hotarârii în privinta contestatiei, judecatorul sindic a analizat în continuare propunerea de închidere a procedurii, în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, propunere formulata la data de 31.10.2011 de catre administratorul judiciar E SPRL.

Potrivit prevederilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, în orice stadiu al procedurii, daca se constata ca nu exista bunuri în averea debitorului ori ca acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative si niciun creditor nu se ofera sa avanseze sumele corespunzatoare, judecatorul-sindic va da o sentinta de închidere a procedurii insolventei si va dispune radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Prin Raportul de activitate depus la dosarul cauzei în data de 31.10.2011, lichidatorului judiciar E SPRL a aratat ca  debitoarea SC PW SRL nu dispune de bunuri sau alte resurse  financiare pentru acoperirea pasivului, motiv pentru care a propus închiderea procedurii insolventei fata de  aceasta - în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006.

Se retine ca nu s-a primit de la niciun creditor intentia de a avansa sume. Creditorul AVAS a transmis un înscris din care ar rezulta faptul ca, daca ar fi avut cunostinta de cuantumul cheltuielilor care ar trebui avansate, s-ar fi putut exprima asupra acestui aspect. Având în vedere faptul ca AVAS nu a avansat sume în niciun dosar, s-a apreciat ca nici în acest caz nu se va face o exceptie.

De asemenea, s-a mai apreciat prematura propunerea de închidere a procedurii în acest caz.

În ce priveste formularea unei actiuni împotriva membrilor organelor de conducere, acest aspect a fost tratat în Raportul privind cauzele care au dus la starea de insolventa.

Potrivit acestui raport, administratorul judiciar a aratat ca nu au fost identificate probe care sa demonstreze producerea uneia sau mai multor fapte dintre cele prevazute de art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, proasta administrare neputând fi asimilata acestora.

Având în vedere faptul ca niciunul dintre creditorii înscrisi în tabelul de creante nu  s-a oferit sa avanseze sumele corespunzatoare pentru continuarea  procedurii, desi au fost notificati în acest sens, în mod legal prima instanta a facut aplicarea dispozitiilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, criticile recurentei  dovedindu-se a fi neîntemeiate.

Ratiunea instituirii de catre legiuitor a acestui caz de închidere a procedurii insolventei este aceea ca scopul legii – acoperirea pasivului debitoarei  falite – nu mai poate fi realizat, în conditiile în care în averea debitoarei nu exista nici macar valori patrimoniale care sa acopere cheltuielile administrative generate de desfasurarea procedurii.

Exista, astfel, toate premizele pentru a considera ca efectuarea unor alte cheltuieli suplimentare - din fondul special de lichidare, constituit în conditiile art. 4 din Legea nr. 85/2006 - nu ar conduce, în mod rezonabil, la rezultate pozitive, nefacând altceva decât sa  mareasca nejustificat cheltuielile administrative ale procedurii.

Tocmai de aceea creditorii sunt chemati sa-si asume acest risc (avansând sumele necesare), daca, în dezacord cu pozitia lichidatorului, considera ca exista sanse reale pentru recuperarea creantelor  lor prin continuarea procedurii.

Cu privire la critica recurentelor, referitoare la demersurile pe care ar fi trebuit sa le efectueze administratorul judiciar în vederea identificarii eventualelor bunuri sau valori detinute de societatea debitoare, Curtea constata ca si aceasta este nefondata, în conditiile în care debitoarea nu figureaza în evidenta fiscala cu bunuri mobile sau imobile (a se vedea în acest sens înscrisul aflat la fila 628 dosar fond). Ori, în absenta unor minime informatii referitoare la posibila existenta a unor astfel de bunuri, orice demers efectuat în acest sens ar ramâne fara  rezultat si nu ar face decât sa mareasca totalul cheltuielilor administrative ale procedurii, stiut fiind ca judetul Arad se afla într-o zona de carte funciara (având la baza identitatea topografica a imobilelor - potrivit art. 17 si urmatoarele din Legea nr. 7/1996) iar nu într-o zona în care evidenta imobilelor se tine pe persoana (respectiv, sistemul registrelor de transcriptiuni si inscriptiuni).

Nefondate sunt si criticile cu privire la formularea plângerii penale prevazute de art. 147 din Legea nr. 85/2006 ori formularea unei actiuni în antrenarea raspunderii fostilor administratori.

În sensul celor de mai sus, Curtea constata ca, întrucât lichidatorul judiciar nu a înteles sa uzeze de prevederile art. 147 din Lege, nu a existat niciun impediment pentru ca recurenta sa formuleze plângere  în nume propriu ori sa se prevaleze de prevederile art. 11 lit. g) din Lege, si sa solicite judecatorului-sindic sa sesizeze organele de cercetare penala cu privire la refuzul fostului administrator de a preda actele si evidentele contabile ale societatii.

Aceasta, deoarece infractiunea prevazuta de art. 147 nu face parte din categoria celor pentru care actiunea penala se pune în miscare numai la plângerea prealabila ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevazut de lege, astfel încât sa atraga incidenta prevederilor art. 221 alin.2 din Codul de procedura penala.

Ori, în atare situatie, si întrucât  prevederile art. 131 nu conditioneaza în niciun fel închiderea procedurii de formularea, în prealabil, a unei astfel de plângeri, hotarârea judecatorului sindic este la adapost de critici si sub aspectul analizat.

Referitor la antrenarea raspunderii persoanelor vinovate de starea de insolventa a debitoarei, Curtea constata ca prevederile art. 138 pun la dispozitia creditorilor mijloace si instrumente specifice, în scopul satisfacerii creantelor lor.

Astfel, în conditiile expres prevazute de art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, „Daca administratorul judiciar ori, dupa caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolventa a debitorului si/sau a hotarât ca nu este cazul sa introduca actiunea prevazuta la alin. (1), aceasta poate fi introdusa de presedintele comitetului creditorilor în urma hotarârii adunarii creditorilor ori, daca nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce aceasta actiune, în aceleasi conditii, creditorul care detine mai mult de 50% din valoarea creantelor înscrise la masa credala”.

Ori, în atare situatie, nimic nu le-a împiedicat pe creditoare ca, vazând pozitia lichidatorului judiciar sub acest aspect, sa uzeze de dispozitiile legale mentionate si sa efectueze demersurile necesare pentru formularea unei actiuni pentru antrenarea raspunderii persoanelor pe care le considera vinovate pentru starea de insolventa a debitoarei.

În lumina celor ce preced, recursurile creditoarelor apar ca nefondate, fiind respinse, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedura civila, potrivit Deciziei nr. 889/24.04.2012 a Curtii de Apel Timisoara.

Domenii speta

Spete similare