Săvârşirea de către martorii care au stat la baza acuzării a infracţiunii de mărturie mincinoasă; aplicarea principiului in dubio pro reo în faza revizuirii.

Prin sentinţa penală nr.139/05.07.2010, Judecătoria Răducăneni a dispus următoarele:

În baza art.406 alin.1 Cod procedură penală admite cererea de revizuire formulată de revizuentul – inculpat B.V. şi continuată prin moştenitor B. P.A., în contradictoriu cu intimaţii părţi – vătămate R.V. şi R.E., prin moştenitori R.V., R.E., R.C. şi R. C.R., împotriva deciziei penale nr.180/10.02.2006 a Tribunalului Iaşi pe care o anulează în parte.

Rejudecând cauza:

În baza art.11 alin.1 pct.2 lit. b) Cod procedură penală raportat la art.10 alin.1 lit. g) Cod procedură penală încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului B.V, decedat la data de 24.04.2009, pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie prevăzută de art.220 alin.2 Cod penal, cu art.13 Cod penal.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale nr.180/10.02.2006 a Tribunalului Iaşi.

Respinge ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de moştenitorul B.P.A.

În baza art.193 alin.6 Cod procedură penală obligă pe B.P.A., în calitate de moştenitor al revizuentului – inculpat B.V., să plătească intimatei – părţi vătămate R.V. suma de 1.200 (o mie două sute) lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Respinge cererea formulată de B.P.A. privind obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor judiciare.

În baza art.193 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

 Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:

Cu adresa nr.107/III/6/2007 înregistrată iniţial sub nr.805/286/2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria Răducăneni a înaintat instanţei cererea prin care numitul B.V. a solicitat revizuirea deciziei penale nr.180/10.02.2006 a Tribunalului Iaşi, decizie prin care a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 6 luni cu aplicarea art.81 Cod penal pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie prevăzută de art.220 alin.2 Cod penal şi a fost obligat să ridice gardul situat pe aliniamentul 2,11,8 stabilit conform expertizei topometrice (expert Constantin Costache) şi să lase în liniştită posesie părţilor vătămate R.V. şi R.E. suprafaţa de teren cuprinsă între punctele 2,3,8,11 din expertiza depusă la fila 73 din dosarul nr.3884/2005 al Tribunalului Iaşi. De asemenea, a solicitat suspendarea executării deciziei penale supuse revizuirii.

În motivarea cererii revizuientul a arătat că ulterior pronunţării hotărârii au fost descoperite fapte noi care nu au fost cunoscute la data soluţionării cauzei, respectiv: instanţa nu a analizat faptul că gardul despărţitor dintre proprietatea sa şi cea a părţii vătămate a fost executat de tatăl părţii vătămate R.V. din anul 1974 şi, aşa cum rezultă şi din fotografii, nu a fost mutat. Se susţine că Tribunalul Iaşi nu a analizat în contradictoriu rapoartele de expertiză Constantin Costache şi Spiţă Corneliu, astfel încât, prin punerea în aplicare a decizie practic trebuie demolată casa petentului, împrejurarea constată chiar de către executorul judecătoresc. De asemenea, se susţine că hotărârea judecătorească s-a bazat pe declaraţiile mincinoase ale martorilor Ladan Ioan, Roca Anton şi Roca Petru, împotriva cărora a formulat plângere penală ce a format obiectul dosarului nr.64/P/2007, în urma cercetărilor fiind dovedită vinovăţia acestora.

Conform dispoziţiilor art.399 alin.5 Cod procedură penală, împreună cu cererea, Parchetul de pe lângă Judecătoria Răducăneni a înaintat întregul material administrat în faza cercetărilor precum şi concluziile prin care procurorul a solicitat respingerea cererii de revizuire motivat de faptul că împrejurările noi invocate de către petent existau în momentul soluţionării cauzei de către Tribunalul Iaşi, iar plângerea petentului împotriva martorilor pentru fals în declaraţii şi mărturie mincinoasă nu erau soluţionate definitiv, ordonanţa prin care a fost aplicată sancţiunea administrativă făcând obiectul unor plângeri în instanţă.

Prin sentinţa penală nr.57/02.04.2008, instanţa, după punerea în discuţie a admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, apreciind că aceasta nu era întemeiată a hotărât respingerea ei, această hotărâre fiind apelată de către revizuient.

Prin decizia penală nr.421/16.10.2008, Tribunalul Iaşi, constatând că soluţiile procurorilor date la cererea petentului având ca obiect mărturie mincinoasă împotriva martorilor Ladan Ioan, Roca Anton şi Roca Petru au rămas definitive prin respingerea plângerilor de către instanţă, a admis apelul şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe în vederea admiterii în principiu a cererii de revizuire şi rejudecării în fond a cauzei.

La rejudecare, având în vedere dispoziţiile imperative ale deciziei penale nr. nr.421/16.10.2008 a Tribunalului Iaşi, prin încheierea de şedinţă din data de 13.04.2009 (fila 31) instanţa, conform dispoziţiilor art.403 alin.3 Cod procedură penală, a admis în principiu cererea de revizuire formulată de revizuientul B.V. şi, în vederea rejudecării cauzei a fixat termen de judecată şi a dispus citarea revizuientului – inculpat B.V. şi a intimaţilor părţi vătămate R. E. şi R.V..

De asemenea, constatând că B.V. a decedat la data de 24.04.2009 şi R.E. la dat data de 09.03.2005, instanţa a dispus citarea moştenitorilor acestora, respectiv B.P.A., conform certificatului de moştenitor nr.78/2009 (fila 193), şi R.V., R.E., R.C. şi R.C.R., conform anexei 24 şi procurii speciale din 19.01.2007 privind mandatarea numitei R.V. de a se ocupa de moştenirea defunctului R.E., prezenta cauză având caracterul unui act de conservare prin raportare la întreaga moştenire lăsată de defunctul R.E..

La data de 31.07.2009, ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare, pe rolul acestei judecătorii a fost înregistrată, sub nr.379./286/2008, o nouă cerere de revizuire a deciziei penale nr.180/10.02.2006 a Tribunalului Iaşi formulată de inculpatul B.V., cerere identică cu cea care face obiectul cauzei 805./286/2007, motiv pentru care la termenul din data de 18.01.2010 (fila 194) instanţa, cu acordul părţilor şi a reprezentantului parchetului, a dispus reunirea dosarului 379./286/2008 la prezenta cauză.

De asemenea, la acelaşi termen de judecată, numitul B.P.A., moştenitorul inculpatului B.V., prin avocat, a declarat că se constituie parte civilă.

După acordarea mai multor termene în vederea motivării cererii de suspendare a executării deciziei penale, la termenul din data de 22.02.2010, prin încheiere motivată, instanţa a dispus respingerea acestei cereri.

Având în vedere dispoziţiile art.403 alin.4 Cod procedură penală, instanţa, chiar după decesul revizuientului B.V., a continuat procedura şi, rejudecând fondul cauzei, reţine că prin plângerea prealabilă înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 04.11.2003, sub nr.1213/2003, intimaţii – părţi vătămate R.V. şi R.E., în prezent decedat, prin moştenitori R.V., R.E., R.C. şi R.C.R., au solicitat condamnarea inculpatului – revizuient B.V., în prezent decedat, pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie.

În fapt, prin plângere părţile vătămate au arătat că inculpatul revizuient are locuinţa vecină cu locuinţa vătămaţilor şi, profitând de faptul că aceştia au stat o perioadă de timp în spital a mutat gardul ce desparte locuinţele cu 1,5 m., ocupând circa 60 m.p. din terenul vătămaţilor. Ulterior, prin declaraţiile date în instanţă părţile au precizat că data faptei este 28.10.2003, iar partea vătămată R.V. s-a constituit parte civilă cu suma de 600 lei (6.000.000 lei vechi) reprezentând contravaloarea recoltei.

La plângere părţile au ataşat înscrisuri privind dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

La rejudecare, cu respectarea dispoziţiilor art.405 alin.2 Cod procedură penală, instanţa a încuviinţat şi administrat la solicitarea părţilor proba cu înscrisuri, părţile depunând la dosar, prin avocaţi, acte privind dreptul de proprietate şi planşe fotografice cu terenul în litigiu, memorii, acte medicale, şi proba testimonială fiind audiaţi martorii G. V., T.V., B. M.

De asemenea, constatând că prin ordonanţa procurorului din data de 19.03.2007 dată în dosarul nr.64/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni nu au fost indicate menţiunile mincinoase din declaraţiile numiţilor L. I., R. A. şi R. P., instanţa, cu acordul tuturor părţilor implicate în prezenta cauză şi a procurorului (fila 266), a dispus audierea în calitate de martori a acestora, declaraţiile fiind consemnate şi ataşate la dosar.

Referitor la efectuarea unei noi expertize topografice, instanţa, având în vedere dispoziţiile art.405 alin.2 Cod procedură penală, dar şi timpul lung scurs de la data săvârşirii faptei, a respins administrarea acestei probe, urmând a fi avute în vedere rapoartele de expertiză întocmite în momentul primei judecări a cauzei.

Coroborând materialul probatoriu administrat în cauză, instanţa reţine că inculpatul B.V. şi partea vătămată R.V. sunt rude, proprietăţile acestora se învecinează şi sunt despărţite de un gard care în luna octombrie 2008 a fost mutat de către inculpat. În urma mutării gardului inculpatul a ocupat o suprafaţă de aproximativ 22,74 m.p. conform raportului de expertiză tehnică în specialitatea cadastru-topografie – expert C.C. (filele 69-73 din dosarul nr.3884/2005 al Tribunalului Iaşi).

Astfel, în urma măsurătorilor efectuate expertul a constat că gardul despărţitor dintre cele două proprietăţi nu are aspect de gard vechi de 30 de ani aşa cum susţinea inculpatul, şi nici nu prezintă o linie uniformă, ci una frântă, astfel încât intră în terenul aparţinând părţilor vătămate din care ocupă o suprafaţă de 22,74 m.p., expertul având în vedere în momentul efectuării expertizei atât situaţia existentă la faţa locului, cât şi situaţia juridică a terenului cum rezulta aceasta din actele de partaj.

În consecinţă, prin raportul de expertiză menţionat s-a dovedit că gardul dintre proprietăţile părţilor a fost mutat, inculpatul ocupând o suprafaţă de 22,74 m.p. teren din proprietatea părţilor vătămate, teren cuprins în perimetru identificat pe schiţa anexă la raportul de expertiză prin punctele 2,3,8,11, fapt ce impunea mutarea gardului pe aliniamentul 2,11,8.

Menţiunile raportului de expertiză întocmit pe baza măsurătorilor din teren, au fost susţinute prin declaraţiile martorilor R. A. şi L. I. care au declarat, atât cu ocazia primei judecăţi, cât şi la rejudecarea cauzei în procedura revizuirii, că gardul dintre cele două proprietăţi a fost mutat de către inculpatul B.V. în luna octombrie 2003.

Astfel prin coroborarea declaraţiilor celor doi martori R.A. şi L.I. cu menţiunile raportului de expertiză tehnică în specialitatea cadastru-topografie – expert C.C. rezultă că, prin strămutarea liniei de hotar în luna octombrie 2003, inculpatul B.V. a ocupat fără drept suprafaţa de 22,74 m.p. teren din proprietatea părţilor vătămate, tulburând astfel posesia acestora.

Referitor la criticile inculpatului privind faptul că instanţa nu a analizat în contradictoriu cele două rapoarte de expertiză, reţinându-l doar pe cel favorabil părţilor vătămate, instanţa reţine că, urmare a precizărilor făcute de expertul S.C. la data de 15.09.2005 (filele 29-31 din dosarul nr.3884/2005 al Tribunalului Iaşi) ambii experţi au constat aceeaşi situaţie, respectiv faptul că inculpatul a ocupat o suprafaţă din terenul părţilor vătămate, expertul arătând că în momentul întocmirii expertizei nu a cunoscut toate informaţiile necesare.

Cu privire la declaraţiile martorilor R.P. şi T.V. instanţa constată că aceştia au avut poziţii oscilante, în sensul că, deşi cu ocazia primei judecăţi au arătat că au cunoştinţă despre situaţia terenului în litigiu, prin declaraţiile date în prezenta cauză aceştia au negat că ar cunoaşte că există neînţelegeri între părţi cu privire la delimitarea proprietăţilor părţilor. Referitor la declaraţia martorei G.V. instanţa constată că martora, potrivit propriilor susţineri, nu cunoaşte situaţia terenului în litigiu. Declaraţia martorei B. M., fiica inculpatului, nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză fiind contrară atât constatărilor şi concluziilor raportului de expertiză, cât şi declaraţiilor martorilor R. A. şi L. I. În consecinţă faţă de cele arătate, constatând că nu cuprind elemente de natură a ajuta la aflarea adevărului şi nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, instanţa nu a avut în vedere la stabilirea situaţiei de fapt declaraţiile martorilor R.P., T.V., G.V. şi B. M.

În drept, faţă de cele reţinute, instanţa constată că fapta inculpatului B.V. care, în octombrie 2003 a ocupat fără drept, prin mutarea gardului despărţitor, suprafaţa de 22,74 m.p. teren aparţinând părţilor vătămate întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tulburare de posesie prevăzută de art.220 alin.2 Cod penal.

Împotriva sentinţei a declarat recurs, în termen legal, numitul B.P.A., moştenitorul inculpatului revizuent B.V. care a solicitat casarea sentinţei primei instanţe, ca nelegală şi netemeinică şi pe fond constatarea inexistenţei faptei de tulburare de posesie raportat la probatoriul administrat în cauză.

 Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit dispoziţiilor art.385 ind.6 Cod procedură penală, instanţa constată că recursul formulat de numitul B.P.A., moştenitorul inculpatului revizuent B.V. este întemeiat şi urmează, ca în baza art.385 ind.15 pct.2 lit.2 lit.b Cod procedură penală să-l admită, ca atare, pentru următoarele considerente:

 Din economia dispoziţiilor art.393 şi 394 Cod procedură penală rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorate necunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depinde adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul.

 Din aceleaşi dispoziţii rezultă, totodată, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte pe cei condamnaţi pe nedrept.

 Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art.393 Cod procedură penală şi numai pentru cazurile prevăzute în art.394 din acelaşi cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.

 Analizând considerentele hotărârii a cărei revizuire se cere, Tribunalul constată că soluţia de condamnare a inculpatului B.V., în prezent decedat, pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 Cod penal s-a întemeiat pe depoziţiile martorilor L.I., R.P. şi R.A., declaraţiile acestora conţinând informaţii esenţiale pentru a forma convingerea instanţei asupra împrejurării că inculpatul a ridicat un nou gard despărţitor ce delimitează proprietăţile părţilor, ocazie cu care a intrat în terenul părţii vătămate R.V. şi a ocupat, fără drept, suprafaţa de 22,74 m.p.

 Ulterior, prin ordonanţa procurorului din 19.03.2007, dată în dosarul 64/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni, s-a constatat existenţa faptelor de mărturie mincinoasă şi fals în declaraţii, precum şi vinovăţia făptuitorilor L.I., R.P. şi R.A.,, pentru care s-a dispus doar aplicarea unei sancţiuni administrative, constatându-se că faptele nu prezintă gradul de pericol social concret al unei infracţiuni.

 Ordonanţa procurorului a fost supusă controlului instanţei judecătoreşti care a stabilit, în mod definitiv, că afirmaţiile martorilor privind mutarea gardului de către inculpat şi care au fost hotărâtoare în luarea deciziei de condamnare a acestuia nu corespund realităţii şi se circumscriu infracţiunii de mărturie mincinoasă.

 În aceste condiţii, hotărârea instanţei de fond de a admite, în principiu, cererea de revizuire, pe cazul consacrat de dispoziţiile art.394 lit.b Cod procedură penală, respectiv că martorii au săvârşit în cauza a cărei revizuire se cere, infracţiunea de mărturie mincinoasă, pentru ca mai apoi, după rejudecarea cauzei să ajungă la aceeaşi concluzie juridică, respectiv a reţinerii faptei de tulburare de posesie şi a vinovăţiei făptuitorului este în totală contradicţie atât cu situaţia de fapt constatată, dar în principal cu probele reţinute în cauză ca fiind corespunzătoare adevărului.

 Tribunalul, analizând înscrisurile aflate la dosar, precum şi probele testimoniale administrate în ambele faze procesuale, constată că prin conţinutul său ansamblul probator existent în cauză nu are un caracter cert şi decisiv în înlăturarea prezumţiei de nevinovăţie consacrată de lege în favoarea inculpatului.

În Codul de procedură penală român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi ale concepţiei organelor judiciare care trebuie să răspundă mai multor cerinţe, atât în ceea ce priveşte sarcina probei care revine întotdeauna acestora, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal; cât şi în adoptarea unei hotărâri de condamnare care trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

 Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre definitivă.

 Astfel, informaţiile oferite de martorii L.I. şi R.A., referitoare la mutarea gardului de către inculpatul B.V., constatate ca fiind mincinoase nu se mai pot constitui într-un temei suficient de solid în stabilirea vinovăţiei inculpatului, acestea fiind reţinute iniţial ca esenţiale în stabilirea existenţei faptei de tulburare de posesie, fiind coroborate cu menţiunile stabilite de raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul topografic.

 Întrucât asupra acestor susţineri martorii au revenit cu ocazia cercetărilor privind infracţiunea de mărturie mincinoasă, astfel cum au fost efectuate de parchet, tribunalul constată că doar menţiunea din raportul de expertiză referitoare la ocuparea unei suprafeţe de teren, ce conţine informaţii incerte şi neclare privind vechimea şi aspectul gardului despărţitor, nu poate constitui în nici un caz un temei legal pentru stabilirea răspunderii penale a inculpatului.

 Având în vedere că la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze hotărârea pe bază de probe sigure şi certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter decisiv, fiind incomplete şi lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula „in dubio pro reo” constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 Cod procedură penală se regăseşte în materia probaţiunii.

În măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, respectiv că între proprietăţile părţilor s-ar fi ridicat un gard nou, ocazie cu care s-ar fi ocupat o suprafaţă din terenul părţii vătămate, instanţa nu îşi poate forma o convingere care să se constituie într-o certitudine, aceasta neputând concluziona decât în sensul nevinovăţiei inculpatului.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula „in dubio pro reo” este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca instanţele să-şi întemeieze hotărârile pe care le pronunţă nu pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe baza unor probe complete, decisive, sigure şi în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).

Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii în toate etapele procesuale, tocmai în scopul înlăturării oricărei îndoieli, iar alte probe nu se întrevăd, ori pur şi simplu nu există în mod obiectiv şi totuşi îndoiala persistă în ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta fiind echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie, singura concluzie ce se impune este aceea a achitării inculpatului pentru fapta de tulburare de posesie imputată.

 În considerarea acestor argumente, Tribunalul, în baza art.406 alin.1 Cod procedură penală va admite cererea de revizuire formulată de inculpatul B.V. şi continuată prin moştenitor B.P.A. împotriva sentinţei penale nr.145/02.03.2005 pronunţată de Judecătoria Răducăneni, modificată prin decizia penală nr.180/10.02.2006 a Tribunalului Iaşi, pe care le va anula.

 Rejudecându-se cauza, în baza art.11 pct.2 lit.a combinat cu art.10 lit.a Cod procedură penală, achită inculpatul B.V., pentru infracţiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art.220 Cod penal.

 Drept consecinţă a reţinerii inexistenţei faptei imputate inculpatului, instanţa va respinge, ca neîntemeiată, cererea părţii vătămate de acordare de despăgubiri civile şi de restabilire a situaţiei anterioare.

 Cât priveşte acţiunea civilă formulată de moştenitorul inculpatului, în contextul în care acesta a fost achitat, solicitarea recurentului apare ca fiind total lipsită de interes şi, în consecinţă, inadmisibilă.

 Totodată, în condiţiile admiterii recursului declarat de inculpat, instanţa va respinge cererea intimatei de obligare a acestuia la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de soluţionarea prezentului recurs.

Domenii speta

Spete similare