Plângeri contravenţionale; marja de eroare a aparatului radar; prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului verbal prin prisma cedo; starea de necesitate – cauză care înlătură caracterul contravenţional al faptei.

Sentinţă civilă 497 din 11.03.2010


Plângeri contravenţionale; marja de eroare a aparatului radar; prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului verbal prin prisma CEDO; starea de necesitate – cauză care înlătură caracterul contravenţional al faptei. 

Prin sentinţa civilă nr. 497 din 11.03.2010, Judecătoria Găeşti a respins ca neîntemeiată plângerea contravenţională formulată de petentul MI în contradictoriu cu Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Dâmboviţa.

Analizând probele administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin procesul-verbal seria CC nr. … încheiat la data de 15.10.2009, de agent constatator din cadrul I.P.J. Dâmboviţa, în baza art. 48 raportat la art. 102 alin. 3 lit. e din O.U.G. nr. 195/2002, petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 540 lei (9 puncte-amendă) şi reţinerea permisului de conducere.

Fapta reţinută în sarcina acestuia prin procesul-verbal atacat, a arătat instanţa de fond, constă în aceea că la data de 15.10.2009, ora 14.31, pe DN 7 - Crângurile, a condus auto marca VW cu nr. de înmatriculare …, în localitate, cu viteza de 101 km/h, înregistrată de aparatul radar.

Petentul a fost de faţă la încheierea procesului-verbal de contravenţie, a mai arătat instanţa de fond, dar a refuzat să semneze acest act, la rubrica „Alte menţiuni” precizând că are mai multe obiecţiuni pe care le va face în plângere. De asemenea, instanţa a constatat că petentul a formulat plângerea contravenţională în cadrul termenului de 15 zile prevăzut de art. 31 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Analizând cuprinsul procesului-verbal de contravenţie, cu prioritate sub aspectul legalităţii sale conform prevederilor art. 34 alin. 1 din O.G. 2/2001, instanţa de fond a constatat că acesta a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor art. 17 din O.G. 2/2001, neexistând motive de nulitate expresă care să poată fi invocate de instanţă din oficiu, cuprinzând menţiuni privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, fapta săvârşită, data comiterii acesteia şi semnătura agentului constatator.

În ceea ce priveşte temeinicia procesului-verbal de contravenţie, referitor la susţinerea petentului în sensul că la viteze de peste 100 km/h abaterea cinemometrului este de +/- 4% din valoarea convenţional adevărată, iar dubiul profită petentului, instanţa a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franţa, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002).

Forţa probantă a rapoartelor sau a proceselor-verbale, a continuat instanţa de fond, este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanţa fiecărui mijloc de probă, însă instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează şi apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franţa, hotărârea din 7 septembrie 1999).

În analiza principiului proporţionalităţii, a mai arătat instanţa, trebuie observat că dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002 au drept scop asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private. 

Instanţa de fond a mai precizat că persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional (cauza Anghel v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007).

Prin urmare, a continuat instanţa de fond, procesul-verbal de contravenţie se bucură de o prezumţie relativă de veridicitate şi autenticitate, care este permisă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care contravenientului i se asigură accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În lumina acestor principii, instanţa de fond a apreciat că a efectuat toate demersurile pentru a-i asigura petentului dreptul la un proces echitabil, însă susţinerile acestuia, potrivit cărora ar fi circulat cu o viteză mai mică de 101 km/h nu fost dovedite, neexistând vreo probă la dosar care să poată fi coroborată cu susţinerile petentului.

Din contră, instanţa a constatat că săvârşirea faptei reţinute în sarcina petentului a fost constatată printr-un mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic, potrivit dispoziţiilor art. 6 pct. 20 din OUG 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, acesta fiind dispozitivul destinat măsurării vitezei (aparatul radar), a cărui documentaţie a fost depusă la dosar, din cuprinsul buletinului de verificare metrologică depus la dosarul cauzei de către intimat rezultând că cinemometrul de control rutier indicat în procesul-verbal de contravenţie a fost declarat admis în urma verificării metrologice, valabilitatea verificării fiind de un an, precum şi faptul că acest cinemometru măsoară viteza, atât în sistem staţionator, cât şi în regim de deplasare.

Menţiunile cuprinse în procesul-verbal şi probele depuse de intimat se coroborează, a mai precizat instanţa de fond, din fotografiile video-radar depuse la dosarul cauzei de către intimat rezultând că în data de 15.10.2009, ora 14.31, autovehiculul marca VW având nr. de înmatriculare …, a circulat cu o viteză de 101 km/h, fiind astfel respectate prevederile pct. 3.5.1 din Norma de metrologie legală 021-05 NML "Aparate pentru măsurarea vitezei de circulaţie a autovehiculelor (cinemometre)".

De asemenea, a continuat instanţa de fond, agentul constatator MA din cadrul Serviciului Poliţiei Rutiere, este autorizat să opereze aparatura video de supraveghere a traficului rutier şi măsurare a vitezei de deplasare a autovehiculelor din dotarea I.P.J. Dâmboviţa, aşa cum rezultă din cuprinsul atestatului depus la dosarul cauzei de către intimat.

Deşi instanţa de fond nu a exclus din start ipoteza ca radarul sa fie afectat de o eroare maximă de 4 % indicată în certificatul de omologare al modelului, a considerat totuşi că în speţa de faţă nu există niciun motiv pentru a se putea conchide că aparatul radar s-ar fi aflat în situaţia susţinută de petent. Prin urmare, a apreciat instanţa, se află în prezenţa unui dubiu care nu are un caracter rezonabil, această calitate fiind esenţială pentru a fi atrasă aplicarea principiului in dubio pro reo invocat de petent.

Totodată, din răspunsul comunicat de Institutul Naţional de Metrologie Legală la adresa dispusă, mai susţine instanţa de fond, reiese că verificarea cerinţelor cuprinse în N.M.L. 021-05 se efectuează numai cu ocazia evaluărilor în vederea acordării aprobărilor de model şi cu ocazia verificărilor metrologice la care sunt supuse periodic cinemometrele, astfel încât aceste cerinţe nu se aplică la utilizare, în funcţionarea propriu-zisă a cinemometrelor, din adresa menţionată rezultând că, dacă în urma verificării aparatului s-a constatat că acesta funcţionează în limite admise, nimeni nu adaugă şi nu scade nimic la măsurarea efectivă.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că, raportat la datele speţei, nu este judicios a presupune că petentul a circulat cu o viteză sub 101 km/h, această posibilitate fiind pur ipotetică în lipsa unor probe sau măcar a unor indicii concrete că aparatul de măsură a fost afectat de eroarea maximă.

În ceea ce priveşte apărarea petentului în sensul că a săvârşit fapta prevăzută în condiţiile stării de necesitate, întrucât trebuia să ajungă de urgenţă la spital în Bucureşti, instanţa a subliniat că una dintre condiţiile esenţiale ale stării de necesitate este ca evenimentul să fie extern de voinţa făptuitorului, iar pericolul să fie inevitabil. Or, în cauză, a arătat instanţa de fond, decizia de a se urca la volanul maşinii pentru a merge la spital, pe o distanţă de zeci de kilometri (de la Piteşti la Gura Foii), în loc de a apela, spre exemplu, la transportul cu ambulanţa, la serviciile unui taxi sau ale unui mijloc de transport în comun, a aparţinut în exclusivitate petentului. Astfel, a susţinut instanţa, motivaţia internă a petentului nu prezintă relevanţă în cauză sub aspectul incidenţei unei eventuale stări de necesitate, câtă vreme petentul avea şi alte posibilităţi de acţiune, astfel cum s-a arătat şi mai sus (taxi, transport în comun, etc.). De altfel, a continuat instanţa, din declaraţiile martorilor BIL şi IG, propuşi de petent, reiese că, în timp ce se deplasa de la Piteşti spre Gura Foii, petentul a vorbit de mai multe ori la telefon cu martorul BIL căruia i-a spus că se simte rău şi să se îndreaptă spre el, pentru a merge împreună la spital la Bucureşti. Astfel, instanţa a reţinut că petentul a fost conştient că se simte rău, însă cu toate acestea a ales să pună în pericol viaţa sa şi a celorlalţi participanţi la trafic, în loc să apeleze la o altă modalitate de transport.

Faţă de toate acestea, instanţa a constatat că în cauză s-a dovedit săvârşirea de către petent, cu vinovăţie, a faptei prevăzute de art. 48 rap. la art. 102 alin. 3 lit. e din O.U.G. nr. 195/2002, pentru care a fost sancţionat prin procesul-verbal de contravenţie seria contestat.

Împotriva sentinţei civile de mai sus, petentul a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Tribunalul Dâmboviţa, prin decizia nr. 897 din 13.10.2010, a admis recursul şi a casat sentinţa atacată în sensul că a admis plângerea contravenţională şi a anulat procesul verbal contestat.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că petentul a făcut dovada existenţei stării de necesitate, raportat la boala gravă de care suferea, aşa cum reiese din actele medicale depuse în recurs şi care l-au adus într-o stare de criză.

Astfel, a arătat Tribunalul Dâmboviţa, conform art. 11 din O.G. 2/2001, caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul stării de necesitate, dacă are legătură cu fapta săvârşită, această cauză care înlătură caracterul contravenţional al faptei putând fi constatată numai de către instanţa de judecată. Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia un interes obştesc.

Reţinerea instanţei de fond cu privire la existenţa altor posibilităţi de acţiune (taxi, transport în comun), a subliniat Tribunalul, este corectă dacă se raportează la situaţia concretă şi nu la o situaţie abstractă, având în vedere că este exceptată de la starea de necesitate doar persoana care, în momentul când a săvârşit fapta, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Or, în cauză, a continuat Tribunalul, starea de sănătate a petentului s-a înrăutăţit pe drum, iar boala de care suferea acesta – cancer de colon, i-a afectat probabil şi capacitatea de a lua decizii, acesta crezând că cea mai bună soluţie este să ajungă la cunoştinţele sale pentru ca ele să îl ducă la spital.

Aşadar, a apreciat Tribunalul, necesitatea înlăturării pericolului este cea care l-a constrâns pe petent la săvârşirea faptei, el aflându-se sub constrângerea psihică a nevoii de a înlătura un pericol grav, iminent.

Starea de necesitate, a concluzionat Tribunalul, exclude caracterul contravenţional al faptei, din pricina constrângerii psihice sub puterea căruia a acţionat cel care a comis fapta, constrângere care, înlăturând putinţa de a-şi determina liber voinţa, exclude posibilitatea greşelii.