Titlu executoriu notarial

Interes determinat, condiţie esenţială a interesului procesual. Lipsa interesului în cazul deţinerii unui titlu executoriu notarial.

 Condiţia interesului determinat este de esenţa interesului, întrucât vizează folosul concret urmărit de parte prin demersul judiciar. Mai precis condiţia răspunde la întrebarea ce a urmărit partea din punct de vedere practic prin solicitarea concursului instanţei. Lipsa acestei condiţii a interesului face inutilă analiza celorlalte şi ea se traduce prin exemplul în care reclamantul este în posesia unui titlu executoriu, cum ar fi un act autentic notarial ce constată o creanţă certă lichidă şi exigibilă. În această situaţie reclamantul nu are interes să solicite concursul instanţei de judecată pentru ocrotirea dreptului său, legea îndrituindu-l să procedeze direct la executarea silită.

(Tribunalul Arad, Secţia I civilă, Dosar nr..9075/55/2014, Decizia civilă nr.300/09.03.2015)

Prin, sentinţa civilă nr. 4498din 09.10.2014 pronunţată în dosarul nr. 9075/55/2014, Judecătoria Arad a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului invocată de către pârâţi; a respins cererea având ca obiect pretenţii formulată de către reclamantul G.G. în contradictoriu cu pârâţii V.N.T.A. şi V.A. ambii prin curator, av. P.M.E., ca lipsită de interes şi a respins cererea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă analizând cu precădere excepţia  lipsei de interes al reclamantului invocată de către pârâţi, astfel cum a fost recalificată de instanţă, conform art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, a reţinut că prin prezenta cauză reclamantul solicită plata sumei de 2.000 euro acordată pârâţilor cu titlu de împrumut. Acest contract este materializat prin actul autentificat la notar sub nr. 145/22.01.2011, care precizează părţile contractante, suma acordată, titlul cu care se acordă aceasta şi termenul de restituire.

Prin urmare, acest înscris, chiar dacă poartă denumirea de „declaraţie împrumut”, constituie un veritabil contract de împrumut autentificat la notar.

Conform art. 100 din Legea nr. 36/1995, „Înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia. În lipsa înscrisului original poate constitui titlu executoriu duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul din arhiva notarului public”. În acelaşi sens este şi art. 639 alin. 1 Cod procedură civilă,  care are exact acelaşi conţinut.

Contractul care stă la baza pretenţiilor şi constituie cauza juridică a prezentei acţiuni este un astfel de act, având în baza legii putere de titlu executoriu.

În ce priveşte alegaţiile reclamantului cu privire la diferenţa dintre titlul executoriu şi înscrisul cu putere de titlu executoriu, prima instanţa a arătat că este superfluă din moment ce art. 97 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 prevede că „Actele autentice notariale se întocmesc într-un singur exemplar original, care se păstrează în arhiva notarului public”, iar alin. 4 specifică că „Părţile vor primi un duplicat de pe actul original. Duplicatul actului notarial are forţa probantă prevăzută de lege ca şi originalul actului.” Prin urmare, înscrisul depus la dosar are forţa probantă a actului originalului, astfel că are şi putere executorie.

Creditorul a cărei creanţă este constată printr-un astfel de înscris are posibilitatea de a demara executarea silită împotriva debitorului, fără a mai avea nevoie de o hotărâre judecătorească care să confirme acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, prin promovarea unei acţiuni în justiţie, o persoană tinde la recunoaşterea unui drept, în speţă a dreptului de creanţă, pentru ca ulterior să poată obţine concursul forţei coercitive a statului pentru executarea silită. Prin urmare, scopul unei acţiuni precum cea de faţă este în principal obţinerea unui titlu executoriu.

Cum reclamantul deţine un astfel de titlu executoriu, demersul juridic pentru obţinerea aceluiaşi lucru pe care însăşi legea îl conferă, apare ca lipsit de interes, astfel cum această condiţie generală pentru orice acţiune (art. 32-33 Cod procedură civilă) a fost definită constat în doctrină ca reprezentând folosul practic urmărit de reclamant la introducerea acţiunii.

Având deja un astfel de titlu, în baza legii, reclamantul nu mai are nevoie de intervenţia instanţei şi ar fi putut să treacă direct la următoarea etapă procesuală presupusă de realizarea efectivă dreptului, anume executarea silită. În această fază procesuală, pârâtul poate să invoce apărările de fond pe care le consideră necesare. De asemenea, art. 628 Cod procedură civilă specifică procedura de executare a titlurilor executorii care obligă la plata unor sume de bani, inclusiv posibilitatea şi modalitatea de actualizare a sumei datorate sau stabilirea unor dobânzi sau penalităţi.

Faţă de toate acestea, prima instanţă a admis excepţia invocată în cauză şi, în baza art. 40 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins cererea ca lipsită de interes.

În baza art. 453 Cod procedură civilă, a reţinut o culpă procedurală a reclamantului şi a respins cererea de faţă, cheltuielile suportate de acesta rămân în sarcina sa.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel G.G. solicitând admiterea apelului, acordarea cheltuielilor de judecată în fond şi apel, compuse din taxă judiciară de timbru, onorariu de curator şi taxe de citare prin publicitate a pârâţilor.

În motivarea apelului critică hotărârea primei instanţe pe excepţie şi pe fond cu privire la clarificarea raportului juridic dintre părţi şi însuşirea acestuia de către instanţă sub formula „Prin urmare, acel înscris, chiar dacă poartă denumirea de declaraţie împrumut, constituie un veritabil contract de împrumut autentificat la notar”, este o veritabilă judecată pe fond şi nu pe excepţie procesuală, la cererea părţii interesată, conform art. 245 Cod procedură civilă şi în consecinţă, prima instanţă a greşit dând prioritate excepţiei lipsei de interes în procedura de soluţionare a acţiunii după ce a analizat în lumina probelor administrate cauza drepturilor şi obligaţiilor invocate între reclamant şi pârâţi şi a reţinut că suntem în faţa unui contract de împrumut.

Apelantul arată că se impunea ca prima instanţă să unească excepţia lipsei de interes cu raportul juridic exprimat prin acţiunea civilă aşa cum este ea reglementată de art. 29 Cod procedură civilă şi să facă analiza protecţiei dreptului subiectiv pretins de către el, în calitate de reclamant, deopotrivă cu apărarea pârâţilor în proces.

Ca atare, prima instanţă admiţând apelul şi unind excepţia cu fondul, acţiunea sa trebuia admisă, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la faptul că pârâţii-intimaţi V.N.T.A. şi V.A. s-au apărat pe fond pentru că au luat cunoştinţă de proces şi astfel, numirea curatorului special ar fi trebuit să înceteze, pentru că aceştia exercitându-şi capacitatea procesuală pasivă, nu au contestat raportul juridic, dimpotrivă, au tăcut plăţi diminuând corespunzător pretenţia reclamantului şi au susţinut apărări pe fond.

Prima instanţă a luat act de poziţia pârâţilor-intimaţi atât prin curatorul special desemnat dintre avocaţi, cât şi pe fondul dreptului litigios, moment de la care nu putea reveni pe excepţie, ci ar fi trebuit să o unească cu fondul, conform art. 248 alin 4 Cod procedură civilă, întrucât pârâţii nu au făcut o recunoaştere fără echivoc a sumelor pretinse de reclamant cu titlu cert, lichid şi exigibil.

Drept dovadă a acestei poziţii este declaraţia cu dată certă dată de pârâtul V. N.T.A., ce a contestat valabilitatea contractului de împrumut fără să invoce un temei formal legal, dar care nu putea fi ignorată prin revenirea sancţionatorie la rezolvarea cererii reclamantului pe justificarea lipsei folosului practic urmărit de reclamantul apelant.

Judecătorul fondului a soluţionat excepţia lipsei de interes socotind că executarea silită, fiind alternativă, conform art. 372 Vechiul Cod de procedură civilă şi anume în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, ori a unui alt înscris, care potrivit legii, constituie titlu executoriu, în mod imperativ părţii interesate îi este închisă calea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti pe raportul juridic consfinţit prin act autentic, act autentic ce constatând o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, trebuie supus numai încuviinţării executării silite, raportat la art. 97 alin. 1 şi art. 100 din Legea 36/1995.

O astfel de distincţie, chiar judiciară, este împotriva legii, pentru că legalitatea procesului civil nu exclude mai multe căi pentru ca partea interesată să-şi atingă scopul, conform art. 7 Cod procedură civilă, judecătorul neputând să refuze să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, respectiv per a contrario, să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii, indicând imperativ o cale de urmat şi prin aceasta, să încalce dreptul de dispoziţie al părţii reglementat de art. 9 alin. 2 Cod procedură civilă.

Apelantul consideră că pe aceste temeiuri se impune admiterea apelului şi admiterea acţiunii sale pe fond, pentru că este inadmisibil ca instanţa să aleagă ea procedura de urmat pentru realizarea unei creanţe.

De asemenea solicită instanţei să reţină că numai reclamantul, prin acţiunea civilă, poate pretinde pârâtului un comportament, stabilind el obiectul şi limitele procesului anticipând corespunzător apărarea pârâţilor chiar prin curator judiciar, dă instanţei competenţa cercetării raportului juridic, exprimând astfel nemulţumirea faţă de comportamentul pârâtului, ce şi-a ignorat obligaţiile sale, în speţă restituirea unei sume de bani devenită certă, lichidă şi exigibilă, chiar dacă dovada raportului juridic îmbracă forma autentică apreciată ca suficientă pentru trecerea la executare silită, ori valorificarea înscrisului autentic este doar atributul instanţei şi există riscul ca încuviinţarea executării silite a titlului executoriu să fie respinsă în temeiul unui probatoriu administrat în scopul de a determina voinţa părţilor cu privire la creanţa în litigiu închide calea judiciară a valorificării caracterului executoriu al actului autentic instrumentat de notarul public într-o nouă procedură, dacă hotărârea judecătorească clarifică drepturile şi obligaţiile anticipativ îndoielnice chiar din partea creditorului.

Că este aşa, rezultă şi din împrejurarea că „declaraţia de împrumut” despre care vorbim în speţă nu este acelaşi lucru cu contractul de împrumut, pe care notarul îl instrumentează atunci când după verificarea identităţii părţilor a dat citire actului în prezenţa lor şi a luat consimţământul acestora cu privire la încheierea lui.

Este evidentă forma juridică a declaraţiei de împrumut dată de notarul public I.Ş. cu încheierea de autentificare nr. 145/22.01.2011, că prin aceasta nu se stabilesc prestaţiile împrumutaţilor pârâţi V.N.T.A. şi V.A., deopotrivă cu obligaţiile şi drepturile împrumutătorului G.G., ci se recunoaşte sinalagmatic existenţa unui drept de creanţă supus restituirii, ceea ce contravine art. 1071 Vechiul Cod de procedură civilă.

Ca atare, orice instanţă în procedura de învestire cu formulă executorie sau de încuviinţare a executării silite, analizând raportul juridic cu dată certă dedus judecăţii, nu ar fi putut răspunde în modalitatea rezolvării cererii pe excepţia lipsei de interes, decât dacă ar fi statornicit anticipat că reclamantului îi este recunoscută creanţa în forma sa perfectă, ori aceasta este o problemă de fond şi nu de procedură, cum din stabilirea oricărui folos personal s-a tras greşit concluzia lipsei de interes.

În drept invocă art. 476 şi art. 480 Cod procedură civilă.

Intimaţii V.N.T.A. şi V.A. prin curator desemnat avocat P.M.E. au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului şi să menţinerea soluţiei primei instanţe ca temeinică şi legală.

În motivarea întâmpinării arată că în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului ca lipsită de interes.

Potrivit prevederilor art. 66 din Legea 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale sub forma la care era în vigoare la data încheierii contractului de împrumut: „Actul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia”.

Actul autentic, în condiţiile art. 66 din Legea nr. 36/1995 constituie titlu executoriu şi se execută asemenea unei hotărâri judecătoreşti. Faptul că actul învestit de drept, cu putere executorie permite creditorului să beneficieze de forţa publică, în mod direct, fără intervenţia judecătorului, îl diferenţiază fundamental de un act sub semnătură privată. Înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formulă executorie, întrucât legea le recunoaşte direct, fără nicio altă formalitate acest caracter (art. 3741 din Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă intrat în vigoare pe 12.01.2007.)

 Pe cale de consecinţă, atâta timp, cât obiectul dedus judecăţii îl reprezintă practic punerea în executare a unui act autentic notarial care constată efectiv existenţa unei creanţe certe lichide şi exigibile (suma de 2.000 de euro), prezentul demers judiciar al reclamantului-apelant nu este justificat.

În altă ordine de idei intimaţii solicită instanţei să constate faptul că până în prezent (05.01.2014), au achitat deja 4 tranşe din datoria de 2.000 euro, rămânând de achitat suma de 700 de euro până la stingerea totală a debitului consfinţit în contractul de împrumut nr. 145/22.01.2011.

În drept invocă art. 148 alin. 2 Cod procedură civilă, art. 205 şi urm. Cod procedură civilă şi art.66 din Legea 36/1995.

Apelantul  a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat  respingerea poziţiei intimaţilor V.N.T.A. şi V.A., ca nefondată în drept.

În motivarea răspunsului la întâmpinare apelantul confirmă împrejurarea că până în prezent, intimaţii au achitat suma de 1.600 euro.

Acesta se coroborează cu înscrisurile anexate în întâmpinare şi în consecinţă, îşi micşorează câtimea pretenţiilor sale la 400 euro, cu dobânda legală cuvenită raporturilor juridice civile corespunzătoare dobânzii de referinţă a BNR de la 01.03.2013 până la încasarea sumei.

Relevanţa juridică a acestei împrejurări este dată de evidenta recunoaştere a raportului juridic din partea pârâţilor şi începerea executării obligaţiei de restituire numai după chemarea lor în judecată.

Cu privire la starea de drept apelantul a anexat în copie un model de contract de împrumut în formă autentică ce menţionează că actul declarat autentic constituie titlu executor în baza Legii 36/1995 şi solicită instanţei să observe diferenţa substanţială între declaraţia de împrumut autentificată prin încheierea 145 la 22.01.2011 între părţi, ce nu cuprinde o astfel de clauză şi cuprinsul unui înscris ce reprezintă acordul de voinţă ca fond şi formă autentică drept un contract de împrumut ce cuprinde menţiunea expresă „în caz de neplată prezentul act care constituie titlu executoriu în baza Legii 36/1995” alături de toate celelalte obligaţii ale părţilor, ce rezultă din dispoziţiile legale şi anume Vechiul Cod Civil în art. 1171 şi art. 1576 şi următoarele, instanţa de fond trebuia să stabilească că declaraţia de împrumut este susceptibilă de interpretare şi ca atare, nu poate fi presupusă ca sigură investirea cu formulă executorie şi astfel, motivată lipsa de interes din partea sa.

Este o ipoteză legală aceea că înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt recunoscute direct, dar judiciar, când forma actului autentic nu este perfectă şi ca atare, susceptibilă de interpretare judiciară, nimic nu garantează că cererea de investire cu formulă executorie sau punerea în executare rară investire cu formulă executorie, pe care art. 3471 din Legea 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de Procedură Civilă este cu putinţă atunci când debitorul nu îşi execută obligaţia.

În drept invocă art. 480 alin 2 Cod procedură civilă şi art. 3 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul Civil.

În şedinţa publică din 09.02.2015 avocat P.M.E. a depus la dosar împuternicire avocaţială şi a învederat instanţei că nu mai este curatorul intimaţilor, intimaţii l-au angajat ca avocat.

Analizând apelul de faţă, prin prisma motivelor formulate şi a probelor administrate, tribunalul reţine următoarele:

Prin apelul de faţă, se tinde la anularea hotărârii primei instanţe şi la evocarea fondului, ca urmare a faptului că prima instanţă s-a pronunţat în temeiul unei excepţii de fond, vizând lipsa de interes în promovarea cererii de chemare în judecată, excepţie criticată de apelant.

În consecinţă, tribunalul va analiza legalitatea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată pe excepţia lipsei de interes.

În acest sens, tribunalul reţine că interesul procesual este una din condiţiile de fond pentru exercitarea acţiunii civile, alături de capacitate procesuală, calitate procesuală şi de afirmarea unui drept subiectiv. La rândul său, interesul procesual presupune anumite condiţii pentru existenţa sa valabilă:

-să fie determinat,

-să fie legitim,

-să fie personal,

-să fie născut şi actual. 

În ce priveşte condiţia interesului determinat, tribunalul reţine că aceasta este de esenţa interesului, întrucât vizează folosul concret urmărit de parte prin demersul judiciar. Mai precis condiţia răspunde la întrebarea ce a urmărit partea din punct de vedere practic prin solicitarea concursului instanţei. Lipsa acestei condiţii a interesului face inutilă analiza celorlalte şi ea se traduce prin exemplul clasic oferit de doctrina şi practica judiciară, în care reclamantul este în posesia unui titlu executoriu, cum ar fi un act autentic notarial ce constată o creanţă certă lichidă şi exigibilă. În această situaţie reclamantul nu are interes să solicite concursul instanţei de judecată pentru ocrotirea dreptului său, legea îndrituindu-l să procedeze direct la executarea silită. Numai în situaţia în care reclamantul nu ar deţine un titlu executoriu ar avea interes să solicite instanţei protecţia judiciară a dreptului său şi obţinerea unui titlu executoriu, constând în hotărârea judecătorească.

Or, reclamantul-apelant din prezenta cauză deţine un astfel de titlu executoriu, mai precis, un contract de împrumut, autentificat notar sub nr. 145/22.01.2011, care consemnează părţile contractante, suma acordată, titlul cu care se acordă aceasta şi termenul de restituire. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora: „Înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia. În lipsa înscrisului original poate constitui titlu executoriu duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul din arhiva notarului public”. Aceste prevederi se regăsesc şi în art. 639 alin. 1 Cod procedură civilă.

Aşa fiind, rezultă că reclamantul-apelant a cărui creanţă este constată printr-un act autentic are posibilitatea de a demara executarea silită împotriva debitorului, fără a mai fi nevoit să obţină o hotărâre judecătorească pentru declanşarea executării silite. În consecinţă, este evident că reclamantul-apelant nu are interes procesual în a formula o cerere de chemare în judecată, acesta sesizând inutil instanţa.

Din aceste considerente, tribunalul, apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, motiv pentru care, în baza art.480 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge apelul formulat.

Domenii speta

Spete similare