Lipsa calităţii de consumator a fidejusorului. Domeniul de aplicare a l. nr. 193/2000

Prin DECIZIA CIVILĂ NR. 44/A -15.01.2015, Tribunalul Braşov a respins excepţia inadmisibilităţii apelului şi a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi TT şi TF  în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi BCR, S.C. C 2T S.R.L. prin lichidator judiciar S.P.R.L., BM şi BMC împotriva sentinţei civile nr. 7681/18.06.2014 a Judecătoriei Braşov, pe care o păstrează.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 479 Cod procedură civilă şi motivelor de apel invocate de apelanţii-reclamanţi, Tribunalul constată că apelul nu este întemeiat.

Astfel, Tribunalul reţine că, la data de 24.11.2008 s-a încheiat între intimata Banca, pe de o parte, şi S.C. C 2T S.R.L. în calitate de împrumutat şi garant, BM şi B M C în calitate de garanţi ipotecari contractul de credit nr. 40/3003, având ca obiect acordarea de către Bancă împrumutatului a unei linii de credit în sumă de 225.000 lei, durata creditului fiind de 12 luni, respectiv până la data de 24.11.2009.

Contractul de credit nr. 40/3003/24.11.2008 a fost ulterior modificat potrivit actului adiţional nr. 40/3003/A/24.11.2008 şi actului adiţional nr. 40/3003/B/03.12.2009, potrivit acestuia din urmă reactivându-se linia de credit, cu caracter revocabil, în sumă de 225.000 lei pe o perioadă de 12 luni, cu diminuarea graduală a plafonului reactivat cu suma de 30.000 lei, durata creditului fiind de 12 luni până la data de 22.11.2010.

Apelanţii TT şi TF au calitate de fidejusori, care au încheiat cu intimata Banca. contractul de fidejusiune nr. 40/3003/D/03.12.2009, potrivit căruia, renunţând la beneficiul diviziunii şi discuţiunii, s-au obligat în mod solidar cu debitorul să garanteze în favoarea Băncii creditul în valoare de 225.000 lei plus dobânzile aferente, comisioanele şi alte speze şi cheltuieli, astfel cum prevăzute în contractul de credit nr. 40/3003/24.11.2008 (cu toate completările şi modificările ulterioare) şi actul adiţional nr. 40/3003/B/03.12.2009.

Ulterior încheierii contractului de fidejusiune nr. 40/3003/D/03.12.2009, contractul de credit nr. 40/3003/24.11.2008 a fost, de asemenea, modificat, potrivit actului adiţional nr. 40/3003/C/10.02.2011, potrivit căruia Banca reactivează şi prelungeşte plafonul liniei de credit cu caracter revocabil în sumă de 197.500 lei pentru o perioadă de 12 luni concomitent cu diminuarea plafonului cu suma de 36.000 lei la suma de 161.500 lei, începând cu data scadenţei finale, 23.11.2010 până la data de 03.02.2012. În consecinţă, între apelanţii TT şi TF şi intimata Banca s-a încheiat un nou contract de fidejusiune nr. 1/10.02.2011.

În privinţa primelor trei petite ale cererii de chemare în judecată referitoare la constatarea caracterului abuziv al modificării nivelului dobânzii stabilite prin contractul de credit iniţial, constatarea caracterului abuziv al calculării şi perceperii de comisioane de către Bancă şi la obligarea intimatei – pârâtei la restituirea dobânzilor şi a comisioanelor pretins abuzive, în mod corect a reţinut prima instanţă că reclamanţii TT şi TF nu se pot prevala de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, întrucât nu fac parte din categoria consumatorilor protejaţi de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Nu poate fi considerată consumator persoana juridică S.C. C 2T S.R.L., care a încheiat contractul de credit cu intimata Banca şi, cu atât mai puţin, nu pot avea calitatea de consumatori fidejusorii TT şi TF, care nu sunt părţi în contractul de credit încheiat, ci doar şi-au asumat obligaţia de garantare a creditului ce i-a fost acordat persoanei juridice S.C. C 2T S.R.L.

Contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi, Tribunalul reţine că, în mod expres dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 definesc noţiunea de consumator ca fiind „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”, iar conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale rezultă că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000 exclusiv în privinţa contractelor sinalagmatice cu titlu oneros, având ca obiect furnizarea de către un profesionist a unor bunuri şi/sau servicii în beneficiul unui neprofesionist (consumatorul), în schimbul efectuării de către acesta din urmă a unei contraprestaţii în favoarea profesionistului (constând, de regulă, în plata unei sume de bani).

Rezultă că, prin noţiunea de „consumator” inclusă în dispoziţiile Legii nr. 193/2000 se are în vedere persoana fizică beneficiară a unor bunuri şi/sau servicii ce îi sunt oferite cu titlu oneros de către un profesionist, iar prin prisma acestor considerente rezultă că nu intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 contractele de fidejusiune nr. 40/3003/D/03.12.2009 şi nr. 1/10.02.2011 semnate de apelanţii-reclamanţi, acestea având un caracter unilateral, nu sinalagmatic, în condiţiile în care au dat naştere unor obligaţii exclusiv în sarcina fidejusorilor apelanţi, fără ca intimata-pârâtă B. S.A. să se oblige la o contraprestaţie în schimbul obligaţiei de garanţie asumată de fidejusori. Cu atât mai puţin contractele de fidejusiune menţionate nu au ca obiect furnizarea de către un profesionist a unor servicii în beneficiul apelanţilor fidejusori, astfel că apelanţii nu sunt consumatori în sensul Legii nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, prin semnarea contractelor de fidejusiune, apelanţii-reclamanţi şi-au asumat obligaţia de a garanta personal, cu toate bunurile prezente şi viitoare, îndeplinirea obligaţiei debitorului principal, fără a dobândi drepturi în raport cu intimata creditoare.

În aceste condiţii, dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi motivele invocate de apelanţi nu sunt de natură a atrage ineficacitatea obligaţiei de fidejusiune pe care şi-au asumat-o şi nu sunt de natură să pună în discuţie în mod întemeiat întinderea obligaţiilor stabilite prin contractul de credit  nr. 40/3003/24.11.2008 (cu toate completările şi modificările ulterioare) şi actul adiţional nr. 40/3003/B/03.12.2009 în sarcina apelanţilor, care şi-au asumat obligaţia garantării contractului de credit.

În privinţa petitelor 4, 5 şi 7 ale cererii de chemare în judecată, referitoare la constatarea că apelanţii-reclamanţi în calitate de fidejusori-garanţi şi-au respectat întocmai obligaţiile asumate prin contractul de credit achitând până la data de 24.12.2012 sumele aferente creditului contractat, referitoare la constatarea că în mod abuziv pârâta a dispus blocarea acestor sume şi calcularea de penalităţi de întârziere şi dobânzi nedatorate şi constatarea că pârâta în mod abuziv şi nejustificat a refuzat să accepte ridicarea ipotecii instituite asupra garanţiei imobiliare solicitând plata valorii de circulaţie a imobilului asupra căruia s-a instituit garanţia imobiliară, Tribunalul reţine că aceste petite reprezintă acţiuni în constatare inadmisibile, în condiţiile în care apelanţii-reclamanţi au posibilitatea formulării acţiunilor în realizare (în pretenţii) corespunzătoare acestor susţineri.

În privinţa petitului 5 al cererii de chemare în judecată, referitor la sumele pretins achitate de către apelanţii-reclamanţi în executarea contractului de credit garantat, instanţa reţine că, potrivit răspunsului pârâtei la întrebarea nr. 4 a interogatoriului, ultima plată la contractul de credit a fost efectuată la data de 24.10.2012, iar reclamanţii nu au dovedit faptul că au efectuat plăţi în executarea contractului de credit, ulterior acestei date.

Astfel, suma de 2.500 lei achitată la data de 06.12.2012, suma de 800 lei achitată la data de 06.12.2012 şi suma de 10.000 lei achitată la data de 24.12.2012 reprezintă, potrivit extraselor de cont depuse la dosar, plăţi efectuate de către S.C. MS.R.L. în beneficiul S.C. C 2T S.R.L. în temeiul unor facturi fiscale, iar nu sume de bani achitate de către fidejusorii apelanţi TT şi TF către intimata Banca în executarea contractului de credit.

 Împrejurarea dacă aceste sume de bani au fost blocate sau nu de către intimata Banca sau dacă blocarea acestor sume de bani s-a realizat în mod corect de intimată, reprezintă împrejurări care nu pot fi invocate decât de titularul conturilor respective, S.C. C 2T S.R.L., iar nu de către fidejusorii apelanţi, chiar dacă apelanta TT a fost asociat şi administrator al S.C. C 2T S.R.L., în prezent aflată în procedură de insolvenţă, conform sentinţei nr. 674/Sind/21.03.2012 a Tribunalului Braşov.

În consecinţă, aceste sume de bani, neavând caracterul de sume achitate cu titlu de plăţi la contractul de credit încheiat, nu se poate dispune obligarea intimatei-pârâte la virarea acestor sume de bani în contul creanţei, astfel cum solicită reclamanţii la petitul 6) al cererii.

De altfel, prin nota de şedinţă depusă la dosar în faţa primei instanţe pentru termenul de judecată din data de 03.06.2014, pârâta B. S.A. a arătat că, după data deschiderii procedurii insolvenţei asupra societăţii debitoare S.C. C 2T S.R.L., nu a mai efectuat operaţiuni în contul curent al creditului, cont deschis pe denumirea împrumutatului S.C. C 2T S.R.L., întrucât toate tranzacţiile pe acest cont erau suspendate de drept în conformitate cu dispoziţiile art. 36 şi 37 din Legea nr. 85/2006, iar orice operaţiune se putea efectua numai cu acordul administratorului judiciar.

Cu privire la petitul 8) referitor la obligarea pârâtei la recalcularea ratelor restante şi obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare, instanţa reţine că în speţă, reclamanţii nu au făcut dovada împrejurării că ratele restante au fost în mod incorect calculate de către pârâtă, pentru a se impune recalcularea acestora şi emiterea unor noi grafice de rambursare, astfel că în mod legal şi temeinic şi acest petit a fost respins.

De remarcat în această privinţă că potrivit extrasului de cont din data de 08.01.2013 emis de intimata-pârâtă B. S.A., creditul restant este în sumă de 127.464,21 lei, iar prin nota de şedinţă depusă la dosar în faţa primei instanţe pentru termenul de judecată din data de 08.04.2014, reclamanţii au recunoscut această valoare a creditului restant.

În privinţa petitului 9 al cererii de chemare în judecată, referitor la obligarea pârâtei la instituirea ipotecii pentru rambursarea de către părţile contractante a sumelor rămase neachitate şi nu pentru suma reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului adus ca şi garanţie, în mod corect a reţinut prima instanţă că reclamanţii nu au interes să solicite ridicarea ipotecii sau instituirea în alte condiţii a ipotecii asupra imobilului înscris în C.F. nr. 7340 Codlea nr. cad. 5057/3/1/2/I, întrucât titularii dreptului de proprietate asupra acestui imobil sunt BM şi BMC, iar nu apelanţii-reclamanţi.

De altfel, faţă de modalitatea de formulare a petitului 9) al cererii de chemare în judecată, instanţa nu ar putea dispune „instituirea ipotecii pentru rambursarea de către părţile contractante a sumelor rămase neachitate”, atâta timp cât ipoteca de rang I a fost instituită asupra imobilului menţionat, la data încheierii contractului de credit garantat ipotecar pentru garantarea obligaţiei de rambursare integrală a creditului, iar până în prezent creditul nu a fost rambursat integral.

Având în vedere că, prin instituirea dreptului de ipotecă asupra imobilului menţionat, a fost garantată restituirea integrală a sumei împrumutate, în mod corect a reţinut intimata-pârâtă B. S.A. în cuprinsul adresei nr. 1968/01.07.2013, că ridicarea ipotecii nu se poate dispune prin achitarea de către fidejusori a sumei de 70.000 lei (sumă care nu acoperă integral creditul restant), ci doar prin achitarea de către fidejusori a valorii de piaţă a imobilului ipotecat, sumă care să înlocuiască valoarea imobilului ipotecat şi din care Banca să se poată îndestula în aceleaşi condiţii cu executarea silită asupra imobilului ipotecat.

Apelul formulat de reclamanţii TT şi TF împotriva sentinţei civile nr. 7681/18.06.2014 a Judecătoriei Braşov prin care acţiunea formulată de aceştia a fost respinsă, este admisibil, iar considerentele invocate de intimata-pârâtă în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii apelului reprezintă apărări de fond, mai sus analizate, motive pentru care instanţa va respinge excepţia inadmisibilităţii apelului, invocată de intimata B.C.R. S.A. şi unită de instanţă cu fondul.

Domenii speta

Spete similare