Legalitatea obligării la restituirea taxei de primă înmatriculare.

Decizie 211/CA din 24.02.2014


Dispoziţiile art.110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în versiunea consolidată prevăd că "Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect produselor naţionale similare".

Judecătorul naţional, ca prim judecător comunitar, are competenţa, atunci când dă efect direct dispoziţiilor art.110 din Tratat, să aplice procedurile naţionale de aşa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie pe deplin şi efectiv protejate, iar obligaţia de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicţiilor, ci şi Guvernului însuşi şi organelor componente ale acestuia, cum sunt bunăoară autorităţile fiscale.

OUG nr.50/2008 este contrară art.110 din Tratat întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second-hand deja înmatriculate în România şi, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil atunci când produsele importate sunt din alte ţări membre ale UE, atât timp cât  norma fiscală naţională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar şi potenţial, consumul produselor importate, influenţând astfel alegerea consumatorilor (CJE, hotărârea din 7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co-Frutta Srl c. Amministrazione delle finanze dello Stato - în speţă, taxă menită să descurajeze importul de banane în Italia).

Curtea de la Luxemburg a arătat că atunci când un stat membru a incasat taxe cu incălcarea normelor dreptului Uniunii, justiţiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci ?i a sumelor plătite acestui stat sau re?inute de acesta in legătură directă cu taxa respectivă.

Art.110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

OUG nr.50/2008

1. Prin sentinţa civilă nr.4105/22.10.2013, Tribunalul Constanţa a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanta, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC [...] SRL in contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă impotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva şi a respins exceptia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca nefondată.

A admis actiunea formulata in contradictoriu cu parata Directia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili, astfel cum a fost precizata şi a obligat parata la plata sumei de 6841 lei reprezentând taxa de poluare auto, precum şi la plata dobânzii legale în materie fiscală aferentă sumei de 6841 lei, calculată de la data plăţii taxei şi până la data plăţii efective a sumei de 6841 lei.

A obligat pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeana a Finanţelor Publice Constanţa la plata către reclamant a cheltuielilor de judecata in suma de 639,3 lei.

2. Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat recurs pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanta, criticile formulate vizând următoarele aspecte:

A. Recurentul Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a susţinut motivul de nelegalitate prevăzut de art.488 pct.8 NCPC, pentru următoarele considerente:

În mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF – DGAMC şi a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DGRFP Galaţi – AJFP Constanţa, având în vedere că în cadrul acţiunii nu se atacă un act emis de ANAF, raportul juridic s-a născut între persoana vătămată – reclamant şi autoritatea emitentă a actului administrativ – pârâtul, DGRFP Galaţi – AJFP Constanţa, care poate sta în judecată, având organe proprii de conducere.

Asupra fondului cauzei, susţine recurentul că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că normele interne care reglementează obligaţia de plată a taxei de poluare în România, pentru autoturismele second-hand, contravin dispoziţiilor Tratatului Constitutiv al Uniunii Europene, discriminarea invocată, prin asimilarea taxei de poluare unei taxe cu efect echivalent taxelor vamale nu există şi nu poate fi reţinută.

Referitor la aplicabilitatea prevederilor constituţionale ale art.148, invocate de reclamant, susţine recurentul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privinţa rezultatului, însă autorităţile naţionale au competenţa de a alege forma şi mijloacele prin care dispoziţiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.

Cu privire la prevederile Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, se învederează că potrivit jurisprudenţei europene, art.110 din TFUE este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate şi taxa aplicată produselor naţionale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite.

Din interpretarea Curţii rezultă că de esenţa taxelor cu efect echivalent taxelor vamale este discriminarea sau nu a unor mărfuri naţionale sau străine la trecerea frontierei, în cazul taxei speciale această discriminare nefiind fundamentată pe niciun argument.

Referitor la dobânda legală în materie fiscală prevăzută de art.124 C.pr.fiscală, se arată că acordarea acesteia este inadmisibilă, fiind invocată o hotărârea judecătorească a altei instanţe, iar cu privire la cheltuielile de judecată învederează recurenta că potrivit dispoziţiilor legale, cheltuielile de judecată pot fi acordate numai dacă partea care a pierdut procesul se află în culpă procesuală şi dacă partea care le solicită a câştigat în mod irevocabil, niciuna dintre condiţii nefiind îndeplinite în cauza de faţă.

B. Recurentul Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a formulat recurs numai în referire la dispoziţia de obligare la plata cheltuielilor de judecată, fără a indica motivul de casare în care se încadrează critica sa, astfel cum prevăd dispoziţiile art.486 alin.1 lit.d NCPC.

Susţine recurentul că nu sunt datorate cheltuielile de judecată întrucât pârâta nu a dat dovadă nici de rea-credinţă, nici de un comportament neglijent sau de exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, care să determine instanţa de fond să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

În opinia recurentei, cheltuielile de judecată pot fi acordate numai dacă partea care a pierdut procesul se află în culpă procesuală şi dacă partea care le solicită a câştigat în mod irevocabil, niciuna dintre condiţii nefiind îndeplinite în cauza de faţă.

3. Analizând sentinţa civilă recurată prin prisma motivelor de nelegalitate susţinute, Curtea de Apel constată că ambele recursuri sunt nefondate, criticile susţinute nefiind întemeiate.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC [...] SRL şi adresată Tribunalului Constanţa a fost înregistrată la data de 20.03.2013, după intrarea în vigoare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, la data de 15.02.2013, astfel că în temeiul prevederilor art.3 alin.1 din Legea nr.76/2012, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod de procedură civilă.

A. În baza art.489 alin.2 NCPC, instanţa de recurs încadrează motivele susţinute de recurentul Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în prevederile art.488 pct.8 (încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), invocate şi de parte şi art.488 pct.5 (încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii) şi constată următoarele:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art.488 pct.8 NCPC – „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”, reţinem următoarele:

Calitatea procesuală pasivă a pârâtei Directia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili a fost stabilită în mod corect în raport de titularul obligaţiei de restituire a taxei de primă înmatriculare şi emitentul refuzului nejustificat care se cere a fi sancţionat de instanţa de contencios administrativ.

Astfel, taxa de primă înmatriculare în cuantum de 6.841 lei a fost plătită către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, aceasta fiind şi instituţia căreia reclamanta i-a solicitat restituirea taxei pentru nelegalitatea perceperii ei şi căreia îi incumba obligaţia de a răspunde persoanei care s-a considerat vătămată într-un drept al său (art.1 alin.1 Legea nr.554/2004).

Raportul juridic litigios s-a născut, aşadar, între societatea reclamantă şi autoritatea publică Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, chiar dacă ulterior plătitorul taxei a fost transferat în administrarea altei instituţii publice, ca urmare a reorganizării DGAMC.

În ceea ce priveşte legalitatea obligării la restituirea taxei de primă înmatriculare, motiv de casare încadrat tot în prevederile art.488 pct.8 NCPC, reţinem că dispoziţiile art.110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în versiunea consolidată prevăd că "Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect produselor naţionale similare".

Art.110 din Tratat produce efecte directe şi ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicţiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.

Judecătorul naţional, ca prim judecător comunitar, are competenţa, atunci când dă efect direct dispoziţiilor art.110 din Tratat, să aplice procedurile naţionale de aşa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie pe deplin şi efectiv protejate, iar obligaţia de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicţiilor ci şi Guvernului însuşi şi organelor componente ale acestuia cum sunt bunăoară autorităţile fiscale.

Tribunalul nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile constituţionale interne şi normele Tratatului de o asemenea manieră încât să i se recunoască  particularului dreptul său de a nu fi impus cu o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în România a autoturismului second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii. În această situaţie, instanţa de fond şi-a îndeplinit misiunea trasată atât de Tratat cât şi de Legea de ratificare a acestuia, precum şi de Curtea de Justiţie în practica judiciară pertinentă (cauza Simmenthal II din anul 1978).

OUG nr.50/2008 este contrară art.110 din Tratat întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second-hand deja înmatriculate în România şi, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil atunci când produsele importate sunt din alte ţări membre ale UE, atât timp cât  norma fiscală naţională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar şi potenţial, consumul produselor importate, influenţând astfel alegerea consumatorilor (CJE, hotărârea din 7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co-Frutta Srl c. Amministrazione delle finanze dello Stato - în speţă, taxă menită să descurajeze importul de banane în Italia).

Soluţia instanţei de fond este confirmată de Hotărârea preliminară a Curţii Europene de Justiţie pronunţată în cauza C-402/09, Tatu, prin care s-a statuat că art.110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare care se aplică unor autovehicule cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

Aceeaşi soluţie a fost pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie prin hotărârea dată în cauza Nisipeanu, în care s-au pus în discuţie variantele taxei de poluare aplicabile în perioada 15 decembrie 2008 – 31 decembrie 2010, Curtea stabilind că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie în statul membru menţionat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

Curtea a reţinut că, subsecvent pronunţării hotărârii în afacerea Tatu, Guvernul român nu a susţinut că ar exista o diferenţă relevantă între varianta iniţială a taxei de poluare reglementate de OUG nr.50/2008 şi variantele ulterioare (par. 27), concluzie ce contrazice poziţia constant exprimată de autorităţile statului român în sensul că variantele ulterioare datei de 15 decembrie 2008 sunt conforme cu dreptul european.

În ceea ce priveşte modalitatea de acordare a dobânzii legale în materie fiscală, motiv de casare încadrat, de asemenea, în prevederile art.488 pct.8 NCPC, Curtea de Apel constată că şi acest motiv este neîntemeiat, pentru următoarele:

 În cauza C - 565/11 – cauza Irimia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat Hotărârea din 18.04.2013, în care a stabilit că dreptul de a obţine rambursarea unor taxe percepute de un stat membru cu incalcarea dreptului Uniunii reprezinta consecinta si completarea drepturilor conferite justitiabililor de dispozitiile dreptului Uniunii care interzic astfel de taxe. Statul membru este, asadar, obligat, in principiu, să ramburseze taxele percepute cu incălcarea dreptului Uniunii (Hotararea din 6 septembrie 2011, Lady & Kid si altii, C-398/09, nepublicata, Hotararea din 19 iulie 2012, Littlewoods Retail si altii, C-591/10, nepublicata ).

Mergând mai departe, Curtea de la Luxemburg a arătat că atunci când un stat membru a incasat taxe cu incălcarea normelor dreptului Uniunii, justiţiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci ?i a sumelor plătite acestui stat sau re?inute de acesta in legătură directă cu taxa respectivă. Aceasta cuprinde şi pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor ca urmare a exigibilităţii premature a taxei (Hotărârea din 8 martie 2001, Metallgesellschaft şi alţii, C-397/98 si C-410/98, Rec., p. I-1727, punctele 87-89, Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation, C-446/04, Rec., p. I-11753, punctul 205, Hotararea din 27 septembrie 2012, Zuckerfabrik Jülich şi alţii, C-113/10, C-147/10 si C-234/10, nepublicata ).

Dreptul la acordarea accesoriilor aferente sumei percepute cu titlu de taxă de poluare a fost recunoscut în mod corect de prima instanţă, neputându-se aprecia că acordarea acesteia este inadmisibilă, astfel cum susţine recurentul.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art.488 pct.5 NCPC – „prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”, încadrat de instanţă în raport de motivul care vizează cheltuielile de judecată, instanţa de recurs apreciază că acesta nu este întemeiat, având în vedere că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.453 alin.1 NCPC, chiar dacă în cuprinsul hotărârii a indicat, din eroare, că obligaţia de suportare a cheltuielilor de judecată revine Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constan?a.

Conform art.453 alin.1 şi art.451 NCPC, obligaţia părţii care a pierdut procesul de a suporta cheltuielile de judecată, incluzând taxele de timbru şi onorariile avocaţilor, are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia, culpă care există în cauză în condiţiile în care acţiunea formulată a fost admisă în contradictoriu cu acest pârât, fiind astfel dovedit refuzul nejustificat de restituire a sumei încasate nelegal cu titlu de taxă de primă înmatriculare.

Faţă de toate aceste argumente, în temeiul dispoziţiilor art.496 alin.1 NCPC, recursul va fi respins ca nefondat.

B. Referitor la  motivul susţinut de recurentul Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constan?a cu privire la cheltuielile de judecată, acesta se încadrează în prevederile art.488 pct.5 (încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii) şi este apreciat ca neîntemeiat sub următoarele aspecte:

Astfel cum am arătat în cuprinsul considerentelor care vizează recursului celuilalt pârât,  obligaţia de suportare a cheltuielilor de judecată constând în cauza de faţă în onorariu avocat şi taxe de timbru revine, potrivit prevederilor art.453 alin.1 şi art.451 NCPC, părţii care a pierdut procesul, în speţă ANAF - Directia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili.

Dispoziţia obligării recurentului Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa la plata acestor cheltuieli constituie, în mod evident, numai o eroare materială, care poate fi îndreptată pe calea procesuală specifică, fiind stabilit că admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui din urmă pârât a fost admisă în mod corect.

În consecinţă, motivele de recurs susţinute nu sunt întemeiate, astfel că recursul va fi respins ca nefondat.