Uzucapiunea de 30 de ani

Sentinţă civilă 3091 din 23.06.2014


Uzucapiunea de 30 de ani. În cazul uzucapiunii de 30 de ani întemeiată pe prevederile Codului civil din 1864 se pot uzucapa terenuri cu luarea în considerare şi a posesiei exercitate înainte de anul 1989.

Dosar nr. 10415/55/2013

Prima instanţă :

Stare de fapt: Potrivit extrasului de CF instanţa reţine că pârâtul Municipiul Arad figurează ca proprietar tabular asupra imobilului teren intravilan în suprafaţă de 540 mp, drept de proprietate dobândit prin lege, înscris în CF în anul 1874, iar din declaraţiile martorilor audiaţi instanţa reţine că din anul 1943, imobilul a fost folosit de părinţii reclamantei care au cultivat terenul, iar de atunci şi până în prezent a fost folosit de către reclamantă care este cunoscută ca proprietar al întregului imobil.

Motivare: Aşa cum rezultă din considerentele Deciziei nr. LXXXVI din 10.12.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, legea aplicabilă în situaţia constatării dobândirii dreptului de proprietate pe calea prescripţiei achizitive este cea din momentul începerii posesiei asupra imobilului şi având în vedere că dispoziţiile Decretului - Lege 115/1938 au fost puse în aplicare doar  o dată cu apariţia Legii 241 din 12 iulie 1947, la data începerii posesiei de către autorii reclamantei, în anul 1943, erau în vigoare dispoziţiile Codului Civil (1865) cu privire la uzucapiune.

Faţă de această stare de fapt, instanţa reţine că reclamanta exercită posesia asupra imobilului, prin unirea posesiei sale cu cea a autorilor acesteia, continuu, netulburată, public şi sub nume de proprietar, din anul 1943, adică de mai mult decât 30 de ani.

Instanţa reţine că posesia utilă, adică exercitată în mod public, continuu, sub nume de proprietar şi neechivoc, pe durata unei perioade de 30 de este susceptibilă, în conformitate cu prev. art. 1890 C.civ. să conducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului posedat de către cel care a exercitat posesia cu precizarea că dreptul se consideră născut în patrimoniul acestuia, retroactiv, începând cu data începerii exercitării posesiei, fapt pentru care, constatând întemeiată acţiunea reclamantei, instanţa o va admite  şi în baza art. 1837, 1846, 1847, 1860 şi 1890 din Codul civil (lege aplicabilă în temeiul Legii 389/1943 având în vedere data începerii posesiei) va constata că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune asupra imobilului indicat, înscris în CF pe numele Municipiului Arad

Instanţa de apel :

Motivare: În mod corect prima instanţă, a stabilit că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile privind uzucapiunea reglementată de Codul civil de la 1865, iar nu cele cuprinse în Decretul Lege 115/1938, astfel după cum susţine pârâtul apelant; aşadar, posesia reclamantei a început în anul 1945 astfel după cum rezultă din depoziţiile martorilor, dată la care nu erau în vigoare prevederile Decretului Lege 115/1938 ale cărui dispoziţii au devenit aplicabile în Transilvania doar din anul 1947 ca urmare a aplicării Legii 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27.04.1938.

Altfel spus, anterior anului 1947, în Ardealul de sud erau aplicabile dispoziţiile Codului civil austriac – până la 22.07.1943, după care s-a extins aplicarea Codului civil român prin Legea 389/22.07.1943; în Ardealul de nord, până în toamna anului 1941 era în vigoare Codul civil austriac, iar de la această dată până la 04.04.1945 era aplicat dreptul civil maghiar; codul civil român a fost extins asupra Ardealului de nord abia prin Legea 260 din 04.04.1945.

Potrivit art.6 al.2 din Legea 241/1947 „Prescripţiile împlinite, precum şi cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi, sunt cârmuite, în ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile legii sub care au început”. Cu alte cuvinte normele privind uzucapiunea sunt cele în vigoare la data la care a început posesia imobilului, în cazul de faţă, fiind vorba de anul 1945, sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil român, care s-a aplicat în Ardealul de sud de la 22.07.1943, când a intrat în vigoare Legea 389/1943 până la 12.07.1947 când a intrat în vigoare Legea 241/1947 prin care s-a extins aplicarea Decretului Lege 115/1938 şi asupra acestei regiuni.

Prin urmare, în prezentul litigiu termenul şi condiţiile uzucapiunii sunt cele reglementate de  Codul civil român de la 1865, astfel după cum a reţinut şi prima instanţă, fiind întrunite cerinţele prevăzute de art.1847 Cod civil, astfel după cum rezultă din probaţiunea administrată în cauză.

De asemenea, tribunalul nu poate împărtăşi punctul de vedere al pârâtei, în sensul că proprietatea privată a statului şi a unităţilor administrativ teritoriale a primit consacrare legală după anul 1991, astfel că anterior acestei date, bunurile aparţinând acestor subiecte de drept nu puteau fi dobândite prin uzucapiune.

În primul rând, este de menţionat că în privinţa bunurilor supuse prescripţiei, domeniul de aplicare al acesteia este limitat prin dispoziţiile art.1844 Cod civil, conform cărora nu se pot prescrie lucrurile care sunt scoase din comerţ. Pentru a fi aşadar obiect al uzucapiunii, bunurile trebuie să fie susceptibile de posesie utilă, dar în acelaşi timp să nu fie scoase din comerţ. Astfel, doar bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, deşi pot forma obiect al posesiei, sunt imprescriptibile achizitiv; or, în cazul de faţă, terenul în litigiu face parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale, fiind înscris în favoarea Comunităţii Oraşului Liber Regal Arad  încă din anul 1874.

Pe de altă parte, este de menţionat că prin Legile 58 şi 59 din 1974 (abrogate în decembrie 1989) au fost scoase din circuitul civil terenurile, fiind interzisă înstrăinarea lor, altfel decât prin moştenire legală. Cu toate acestea, în doctrină şi jurisprudenţă s-a consacrat opinia că inalienabilitatea terenurilor nu impunea în mod necesar scoaterea acestora din domeniul de aplicare al uzucapiunii, atâta vreme cât prin legile menţionate era interzisă expres numai înstrăinarea prin act juridic.

În concluzie, nefiind inalienabile, bunurile din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale pot forma obiect al uzucapiunii în aceleaşi condiţii ca şi bunurile aflate în proprietatea privată a oricărui alt proprietar.