Luarea în considerare, la stabilirea drepturilor de pensie, a stagiului de cotizare efectuat în Maroc, în perioada 1976 – 1980.

Chiar dacă potrivit art. 3 din Decretul nr. 233/1974 nu exista nici un temei legal pentru reţinerea unei părţi din venitul net al salariatului, însuşirea de către stat, astfel cum rezultă din adeverinţa eliberată de Ambasada RSR la Rabat, a unei astfel de plăţi, calculată ca procent din veniturile nete ale salariatului, fără vreo posibilitate reală de restituire, a generat în fapt o prestaţie care echivalează cu o contribuţie de asigurări sociale de stat şi care nu poate rămâne fără contraprestaţie cu ocazia stabilirii drepturilor sale la pensie.

Prin art. 2 alin. 3 din Decretul nr. 233/1974 s-a avut în vedere efectul muncii prestate în străinătate de a constitui vechime în muncă, cu toate efectele acesteia cunoscute de legislaţia vremii, deci inclusiv în sensul legislaţiei asigurărilor sociale, întrucât potrivit art. 13 din Legea nr. 27/1966, pensia integrală pentru limită de vârstă se stabilea în procente din salariul tarifar, la împlinirea vechimii minime de pensionare.

Art. 2 şi 3 din Decretul nr. 233/1974

Art. 13 din Legea nr. 27/1966

I. Sentinţa recurată:

Prin sentinţa civilă nr. 3985/25.10.2013, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a admis cererea formulată la 09.01.2012 de reclamanta TG în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa şi a dispus obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de  recalculare a drepturilor de pensie cuvenite reclamantului, cu luarea în considerare a stagiului de cotizare realizat pe perioada 16.09.1976 - 15.09.1980, precum şi la plata diferenţelor de drepturi de pensie rezultate din recalcularea pensiei  cu luarea în considerare a  veniturilor rezultate din salariul obţinut în străinătate.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:

Cererea este întemeiată deoarece reclamanta a fost detaşată în vederea exercitării funcţiei sale în Regatul Maroc în baza Protocolului încheiat la Bucureşti la 04.07.1973 cu privire la colaborarea şi cooperarea dintre Ministerul Învăţământului Primar şi Secundar din Regatul Marocului şi Ministerul Educaţiei şi Învăţământului al R.S.R.

Reclamanta a fost detaşată ca profesor  de fizică - chimie începând cu data de 16.09.1977 astfel cum rezultă din menţiunile cuprinse în contractul de angajare şi din copia carnetului  de muncă. Din adeverinţa emisă de Ambasada României in Maroc rezultă că reclamanta a lucrat in acest stat până la data de 15.09.1980.

A fost prezentată la dosar copia tradusă şi legalizată a contractului de angajare, prin care reclamantul a fost recrutat pentru a îndeplini funcţia de profesor de matematică la Liceul Moulay – Ismail - Casablanca. Actul face trimitere în preambul la Protocolul datat 4 iulie 1973 cu privire la colaborarea şi cooperarea dintre Ministerul Învăţământului Primar şi Secundar din Regatul Marocului şi Ministerul Educaţiei şi Învăţământului al Republicii Socialiste România.

Instanţa a constatat că din expertiza efectuată de AD – expert contabil a rezultat un punctaj mediu anual de 2,26193 puncte, iar diferenţa dintre pensia primită şi cea cuvenită pentru perioada ian. 2009 – ian. 2012 este de 14717 lei.

Din salariile reclamantei încasate în perioada de detaşare s-au plătit contribuţii de asigurări sociale inclusiv CAS şi contribuţia la pensia suplimentara.

Chestiunea dedusă judecăţii este cea a recunoaşterii stagiului de cotizare pentru perioada desfăşurată în temeiul unui contract de muncă în străinătate, în situaţia în care salariatul nu are înscrisă în carnetul de muncă perioada lucrată în străinătate şi nu se află nici în posesia vreunui înscris care să ateste achitarea contribuţiei de asigurări sociale.

În această situaţie trebuie avute în vedere cele două reglementări operante până la data de 01.04.2001, anume Decretul nr. 233/1974 privind unele drepturi şi obligaţii ale cetăţenilor români care realizează venituri în valută şi H.G. nr. 547/1990 privind drepturile cetăţenilor români care realizează venituri în valută de la societăţile cu participare românească în străinătate (ultimul act normativ aplicându-se drepturilor în valută încasate după 1 mai 1990).

Principiul contributivităţii era recunoscut şi aplicabil şi în sistemul Legii nr. 3/1977 (art. 3 alin. 1 şi 2). Art. 21 alin. 2 din Legea nr. 3/1977 dispunea că în cazul persoanelor îndreptăţite la pensie, care au fost încadrate în muncă şi la organizaţii internaţionale, societăţi mixte sau la alte organizaţii din străinătate, primind retribuţii în valută, la stabilirea bazei de calcul a pensiei se iau în considerare retribuţiile tarifare de încadrare la nivelul funcţiilor similare din ţară, valabile în perioadele corespunzătoare dacă s-au plătit contribuţiile legale către asigurările sociale de stat.

Art. 48 alin. 4 din lege stabilea că timpul lucrat în străinătate se ia în considerare la stabilirea pensiei dacă s-a contribuit la asigurările sociale de stat ori dacă există reglementări în această privinţă în convenţiile încheiate de Republica Socialistă România cu statele respective.

În acest context, în raport şi de prevederile art. 7 alin. ultim din Decretul nr. 233/1974, care excludeau de la obligaţia de transfer şi de declarare a reţinerilor şi contribuţiilor pe cetăţenii care îşi desfăşurau activitatea în ţările  socialiste, rezultă că existenţa unor convenţii bilaterale ale statului român cu una din aceste ţări din domeniul politicii sociale confirmă pentru cetăţeanul român care şi-a desfăşurat activitatea în respectiva ţară perioada stagiului de cotizare, fără a fi necesară probarea plăţii contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale (în acest sens, cu titlu de exemplu, Acordul intre Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Republicii Democrate Germane privind colaborarea în domeniul politicii de prevederi sociale, 1957; Acordul intre Republica Socialistă România si Jamahiria Arabă Libiană Populară Socialistă în domeniul asigurărilor sociale, 1985).

În situaţia în care statul român nu avea, însă, încheiate convenţii bi - multilaterale în sfera asigurărilor sociale, deveneau operante obligaţiile reglementate de art. 2 din Decretul nr. 233/1974, care impuneau salariatului român angajat în străinătate să asigure din veniturile realizate ,,acoperirea celorlalte obligaţii din ţară”.

Astfel, dacă sumele supuse obligaţiei de transfer (anume cele prevăzute de art. 3 şi 4 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 233/1974) erau calculate şi urmărite sub aspectul încasării de către misiunile diplomatice sau consulare ale României în ţările respective, în cazul reţinerilor şi contribuţiilor pentru bugetul asigurărilor sociale, salariatul avea obligaţia personală de a asigura, conform art. 2, sumele necesare din veniturile realizate pentru plata acestor contribuţii care puteau fi luate în considerare conform art. 21 alin. 2 din Legea nr. 3/1977.

Acest fapt este confirmat de textul art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 233/1974, care în teza sa ultimă arată că după deducerea contribuţiei la fondul pentru pregătirea şi perfecţionarea personalului, suma în valută rămasă la dispoziţia salariatului se plăteşte în lei, ,,pentru întreţinerea familiei şi acoperirea celorlalte obligaţii’’.

Singura excepţie o constituia situaţia specialistului român trimis în străinătate pentru acordarea de asistenţă de specialitate, care era considerat detaşat la unitatea trimiţătoare, aceasta din urmă având obligaţia conform art. 16 să deducă din drepturile băneşti atât impozitele, taxele şi contribuţiile de asigurări sociale cerute de legislaţia statului străin, cât şi efectuarea, conform art. 19, a reţinerilor la sursă cu privire la contribuţiile de asigurări sociale şi la pensia suplimentară datorate conform legii statului român.

În speţă, reclamanta a fost detaşată în vederea exercitării funcţiei sale în Regatul Maroc în baza Protocolului încheiat la Bucureşti la 04.07.1973 cu privire la colaborarea şi cooperarea dintre Ministerul Învăţământului Primar şi Secundar din regatul Marocului şi Ministerul Educaţiei şi Învăţământului al R.S.R., care în art. 2 din anexă prevedea că salariul acordat profesorilor români detaşaţi sunt impozabile, fiind aşadar supuse legislaţiei din statul străin cu privire la reţinerile şi  contribuţiile bugetare.

Faţă de aceste considerente s-a reţinut că reclamanta este îndreptăţită să i se recunoască existenţa stagiului de cotizare corespunzător perioadei lucrate în străinătate, acesta având de altfel situaţia persoanei detaşate de la locul de muncă, iar nu cea a personalului care şi-a încetat raporturile de muncă la unitatea din ţară, pârâta urmând a fi obligată să recalculeze drepturile de pensie cuvenite reclamantului, cu luarea în considerare a stagiului de cotizare realizat pe perioada 16.09.1977 – 15.09.1980 şi a veniturilor rezultate din salariul obţinut în străinătate de către reclamant, în această perioadă, cu emiterea unei noi decizii privitoare la punctajul mediu anual stabilit.

II. Recursul:

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În motivarea cererii de recurs, pârâta a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că reclamanta era îndreptăţită să i se recunoască existenţa stagiului de cotizare corespunzător perioadei lucrate în străinătate, deoarece aceasta şi-a încetat raporturile de muncă la unitatea angajatoare din ţară.

În raportul de expertiză se face în mod eronat trimitere la Decretul nr. 162/1978 şi la Codul muncii, care se referă la personalul muncitor trimis în străinătate pentru executări de lucrări şi asistenţă tehnică, contractate de unităţile economice româneşti, în vreme ce reclamanta a lucrat ca profesoară.

Perioada 1976-1980 nu reprezintă stagiu de cotizare realizat în România, ci conform legislaţiei marocane, art. 2 alin. 3 din Decretul nr. 233/23.12.1974 asigurând reclamantei continuitate în muncă numai pentru acordarea sporului de vechime în funcţie şi în specialitate. În acest, sens, remuneraţia era impozitată potrivit regimului fiscal marocan, iar suma de 30.154 DH a fost plătită către statul marocan, iar nu către cel român.

Prin concluzii orale şi scrise, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

III. Analiza recursului:

1. Astfel cum rezultă din contractul de angajare din 26.09.1977 şi adeverinţa nr. X/18.08.1980 eliberată de Ambasada RSR la Rabat, precum şi din raportul de expertiză contabilă întocmit în dosarul de fond, reclamanta a lucrat ca profesoară la o unitate de învăţământ din Maroc în perioada 16.07.1977 – 15.09.1980.

În cuprinsul sentinţei recurate se reţine în acest sens perioada 16.09.1975 – 15.09.1977, însă instanţa de recurs nu o poate reforma sub acest aspect câtă vreme părţile nu l-au invocat prin recurs, rămânând de principiu posibilitatea exercitării procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ., mai ales că în cuprinsul minutei perioada reţinută este 16.09.1977 – 15.09.1980.

În această perioadă veniturile reclamantei au fost supuse regimului fiscal din Maroc, inclusiv în ceea ce priveşte reţinerea contribuţiilor pentru asigurări sociale, astfel cum rezultă din art. 4 al contractului de angajare.

2. Potrivit adeverinţei mai sus menţionate, reclamanta „are următoarea situaţie privind Decretul nr. 233/1974: obligaţia în dirhami în perioada 20.10.1977 – 15.09.1980 este de 30.154 DH”, care a fost achitată potrivit unei serii de chitanţe, iar „obligaţia în dolari SUA” pe aceeaşi perioadă este de 3.265 dolari, pentru care „a semnat acord de diminuare a soldului contului personal în valută nr. … deschis la BNRSR Filiala Constanţa”.

Potrivit art. 3 din Decretul nr. 233/1974, cetăţenii români angajaţi în străinătate erau obligaţi ca din veniturile nete realizate în valută pentru munca prestată, să transfere lunar în ţară, pentru întreţinerea familiilor şi acoperirea celorlalte obligaţii, o parte calculată în dolari SUA, contra plată în lei.

Se observă astfel că obligaţia de transfer în ţară a unei părţi din veniturile în valută pe de o parte pornea de la veniturile nete, deja supuse reţinerilor prevăzute de legea statului străin respectiv, iar pe de altă parte nu consta într-o obligaţie de plată a unei contribuţii către statul român, întrucât se efectua „contra plată în lei”, adică nu era altceva decât un schimb valutar obligatoriu în contextul politicii de la acea vreme a statului român de control al deţinerii şi al operaţiunilor cu valută.

Cu toate acestea, din cuprinsul adeverinţei nr. X/18.08.1980 nu rezultă că suma de 30.154 DH a fost supusă unui schimb valutar, ci dimpotrivă că în fapt a făcut obiectul unei plăţi către statul român, pentru că reclamanta şi-a diminuat soldul contului în valută fără a rezulta că a primit în schimb vreo sumă în lei, iar suma de 30.154 DH a fost „achitată”, iar nu depusă în vederea transferului în ţară (art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 233/1974 sancţionând cu penalităţi de întârziere „nedeclararea, nedepunerea sau netransferarea”, iar nu neachitarea sau neplata).

Astfel, chiar dacă nu exista nici un temei legal pentru reţinerea unei părţi din venitul net al salariatului, însuşirea de către stat a unei astfel de plăţi, calculată ca procent din veniturile nete ale salariatului, fără vreo posibilitate reală de restituire, a generat în fapt o prestaţie a acestuia din urmă care echivalează cu o contribuţie de asigurări sociale de stat şi care nu poate rămâne fără contraprestaţie cu ocazia stabilirii drepturilor sale la pensie.

3. În acest context, este lipsită de relevanţă critica pârâtei că în raportul de expertiză se face în mod eronat trimitere la Decretul nr. 162/1978 şi la Codul muncii, care se referă la personalul muncitor trimis în străinătate pentru executări de lucrări şi asistenţă tehnică, contractate de unităţile economice româneşti, în vreme ce reclamanta a lucrat ca profesoară.

De asemenea, este adevărat că art. 2 alin. 3 din Decretul nr. 233/1974 prevede luarea în calcul a perioadei lucrate în străinătate numai la stabilirea vechimii neîntrerupte în muncă, în aceeaşi unitate, precum şi ca vechime în funcţie şi în specialitate, însă nu se poate pierde din vedere că, la vremea respectivă, potrivit art. 13 din Legea nr. 27/1966, pensia integrală pentru limită de vârstă se stabilea în procente din salariul tarifar, la împlinirea vechimii minime. Astfel, era lipsit de importanţă nivelul contribuţiilor de asigurări sociale de-a lungul perioadei contributive, singurele elemente luate în calcul fiind, pentru calcularea pensiei pentru limită de vârstă, potrivit art. 5 din lege, salariul tarifar la împlinirea vechimii minime, vechimea în muncă şi condiţiile de muncă. În acest context se înţelege de ce legiuitorul prin Decretul nr. 233/1974 a prevăzut că perioada lucrată în străinătate se ia în calcul la stabilirea vechimii în muncă, el vizând prin aceasta nu doar sporul de vechime, ci şi vechimea necesară deschiderii drepturilor la pensie, adică vechimea în muncă cu toate efectele sale cunoscute de legislaţia vremii.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 3/1977, prin care a fost abrogată Legea nr. 27/1966, retribuţia tarifară, care se ia ca bază de calcul la stabilirea pensiei, este media retribuţiilor tarifare lunare din 5 ani lucraţi consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate.

Şi în acest caz se constată că legea nu lega acordarea şi calculul pensiei de faptul contribuţiei la asigurările sociale de stat din România, ci, potrivit art. 1 alin. 2, de vechimea în muncă, retribuţia avută şi grupa de muncă, fără distincţie după cum munca a fost prestată în favoarea unui angajator român şi contribuţia de asigurări sociale de stat s-a virat către bugetul statului român ori munca a fost prestată în favoarea unui angajator străin, în baza relaţiilor diplomatice ale României cu acel stat, şi acel stat străin a reţinut sau nu vreo contribuţie de asigurări sociale de stat.

De aceea, prin prevederea din art. 2 alin. 3 din Decretul nr. 233/1974 s-a avut în vedere efectul muncii prestate în străinătate de a constitui vechime în muncă inclusiv în sensul legislaţiei asigurărilor sociale, cu toate efectele pe care vechimea în muncă le avea potrivit legislaţiei în vigoare la data adoptării acestui act normativ şi a faptelor pe care le-a reglementat.

4. Critica recurentei pârâte în sensul că reclamanta şi-a încetat raporturile de muncă la unitatea angajatoare din ţară este atât nerelevantă, în lumina considerentelor de mai sus, cât şi incorectă, întrucât, potrivit art. 2 alin. 2 din Decretul nr. 233/1974, pe perioada cât lucrează în străinătate, persoanele respective sunt considerate în concediu fără plată la unitatea din ţară de la care provin.

De asemenea, nu este adevărat că suma de 30.154 DH a fost plătită către statul marocan, iar nu către cel român, contrariul reieşind cu evidenţă din cuprinsul adeverinţei nr. X/18.08.1980 eliberată de Ambasada RSR la Rabat, care a acţionat ca încasator în numele statului român, iar nu al celui marocan, care de altfel îşi efectuase propriile prelevări fiscale anterior constituirii bazei de calcul a sumelor reţinute în baza Decretului nr. 233/1974, după cum a fost arătat mai sus la pct. III.2.

Constatând astfel că, sub aspectul acţiunii principale, prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt şi a făcut o corectă aplicare a legii, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică, astfel cum a rezultat din considerentele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 C. proc. civ., curtea va respinge recursul formulat în cauză de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare