Cerere de anulare a dispoziţiilor de reîncadrare. Restrângerea drepturilor salariale.

Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010, publicată în M.O Partea I nr.441/30.06.2010 „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/îndemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.

Conform art.16 alin.1 din aceeaşi lege, se reţine că „Prevederile art.1 – art.3, art.6 alin.1, precum şi cele ale art.9 – art.14, se aplică până la 31 decembrie 2010”, pentru ca în alin.2 al aceluiaşi text de lege legiuitorul să fi stipulat expres că „Începând cu data de 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale de personal, care să asigure încadrarea la nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere a acestora, adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile Legii-cadru nr.330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor legii bugetului de stat şi ale legii bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011”.

Cu privire la „proporţionalitatea situaţiei” care a determinat restrângerea drepturilor salariale, se constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi că există un „echilibru echitabil” între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, aceasta în condiţiile în care măsura legislativă este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar, în acelaşi cuantum şi mod.

Art. 1 alin. 1, art. 16 alin. 1 din Legea nr. 118/2010

Legile nr. 284/2010 şi 285/2010

Cauza Mureşanu împotriva României

Prin acţiunea adresată Tribunalului Tulcea – Secţia civilă, comercială şi de contencios administrativ şi înregistrată sub nr.1320/88/06.04.2011, reclamanţii A.M., B.M., D.I., B.N.I., D.I., S.A., C.M., C.I., P.V., M.C., B.R.M., G.F.N., S.R., M.T., C.S., P.A., C.N., H.S., M.N., N.N., au chemat în judecată pârâtul  PRIMARUL MUNICIPIULUI TULCEA, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- anularea Dispoziţiilor de reîncadrare nr.301, nr.300, nr.314, nr.302, nr.308, nr.304, nr.307, nr.316, nr.317, nr.309, nr.310, nr.312, nr.313, nr.208, nr.384, nr.360, nr.362, nr.363, nr.364, nr.320, toate din data de 31.01.2011, emise de PRIMARUL MUNICIPIULUI TULCEA pentru fiecare;

- obligarea pârâtului să procedeze la reîncadrare începând cu 1 ianuarie 2011 la un salariu de bază corespunzător nivelului salariului avut în luna iunie 2010;

- precum şi la plata diferenţei între salariul încasat şi nivelul salariului avut în luna iunie 2010.

Motivând acţiunea, reclamanţii învederează în esenţă că, prin dispoziţiile contestate, au fost reîncadraţi în posturile deţinute anterior şi s-au stabilit salariile prin majorarea cu 15% a cuantumului brut din luna octombrie 2010, conform art.1 din Legea nr.285/2010, însă se permanentizează reducerea salarială operată prin Legea nr.118/2010 şi se afectează „dreptul de proprietate”, întrucât salariul reprezintă un bun, potrivit Protocolului Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind totodată încălcat principiul proporţionalităţii şi implicit dispoziţiile art.53 din Constituţie, întrucât Legea nr.118/2010 a avut o durată limitată în timp, conform şi Deciziei nr.872/2010 a Curţii Constituţionale ce a statuat că, actul normativ este constituţional în măsura în care se aplică temporar.

Au susţinut reclamanţii că, a se da eficienţă prevederilor art.10 şi art.14 din Legea nr.285/2010, înseamnă a se proceda la exproprierea sau anularea totală ori parţială a drepturilor salariale şi de natură salarială, căci majorarea salarială de 15% nu readuce drepturile salariale la acelaşi nivel ca înainte de reducerile operate prin Legea nr.118/2010, iar creşterea de 15% prevăzută în art.1 din lege are în vedere nivelul salariului redus.

În drept, au invocat jurisprudenţa CEDO, respectiv Hotărârea din 26 noiembrie 2002 pronunţată în Cauza Buchen împotriva Cehiei, Hotărârea din 23 septembrie 1982 pronunţată în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 19 decembrie 1986 pronunţată în Cauza Mellacher şi alţii împotriva Austriei şi Hotărârea din 21 februarie 1986 pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit.

Prin Sentinţa civilă nr.2810/11.08.2011, Tribunalul Tulcea respinge acţiunea formulată de reclamanţi, ca nefondată, cu motivaţia în esenţă că, prin dispoziţiile contestate s-a dispus reîncadrarea reclamanţilor pe clase de salarizare, începând cu 01 ianuarie 2011, determinându-se salariul de bază şi celelalte sume cuvenite, în baza Legii nr.284/2010 şi a Legii nr.285/2010.

Se reţine că, art.1 alin.1, alin.2 şi alin.3 din Legea nr.285/2010 statuează următoarele:

„- începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.

- începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

- cuantumul brut al drepturilor prevăzute la alin.1 şi 2 se va stabili în anul 2011 ţinându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010”.

A mai constatat instanţa de fond că, reclamanţii în cauză s-au prevalat de încălcarea dispoziţiilor art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ce prevăd că, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.

Relativ la încălcarea art.1 din Protocolul 1, reţine instanţa de fond că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printr-o practică constantă, a statuat că, pentru a se constata o atare încălcare, se impune a fi îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe:

- reclamanţii să aibă un „bun”, în sensul art.1 alin. 1 din Protocol;

- existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului cu privire la bun, care să fi avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul respectiv, ce poate fi realizată numai în anumite condiţii;

- realizarea condiţiilor prevăzute pentru a se justifica o privare a proprietăţii, respectiv ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim de interes general, respectiv să intervină pentru o cauză de utilitate publică şi să fie proporţională cu scopul legitim urmărit,

- menţinerea unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

De asemenea, se reţine că, în opinia CEDO, noţiunea de „bunuri” poate acoperi, atât bunurile actuale, cât şi valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.

Mai mult, prin Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunţată în Cauza Mureşanu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod expres că, salariul reprezintă un bun în sensul art.1 alin. 1 din Primul Protocol, după cum privare de proprietate a fost calificată şi pierderea unei pensii complementare – cauza Aizupurua Ortiz contra Spaniei din 2 februarie 2010.

Aşa fiind, apreciază instanţa de fond că, prin aplicarea actului normativ menţionat, a intervenit o majorare cu 15% a salariilor de bază, sporurilor şi a celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, raportat la luna octombrie 2010, astfel că, faţă de contextul economic mondial şi manifestările din plin ale crizei economice şi pe plan intern, nu se poate reţine că, reclamanţii aveau o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate, respectiv revenirea la salariile încasate în luna iunie 2010, majorarea de 15% nefiind una nesemnificativă.

Se arată că, operând o majorare a salariilor, nu se poate califica o atare măsură ca o ingerinţă a autorităţilor publice a statului în exercitarea dreptului cu privire la bunul lor, respectiv la încasarea unui salariu corespunzător muncii prestate, privarea de proprietate invocată, dacă se mai poate discuta de o atare privare în condiţii de creştere salarială, fiind realizată printr-o lege accesibilă, precisă şi previzibilă, având în vedere, după cum s-a arătat, contextul economic general.

Ori, apreciază instanţa de fond că, o privare de proprietate poate fi justificată doar dacă, se demonstrează în mod special că, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi că, răspunde criteriului proporţionalităţii.

În atare condiţii, arată instanţa că, dacă raportarea se realizează la salariul încasat în luna iunie 2010, prin menţinerea unei diferenţe de aproximativ 10% nu se încalcă justul echilibru, fiind respectat raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, iar sarcina suportată de reclamanţi nu mai este una disproporţionată, pe lângă faptul că, privarea de proprietate de care s-au prevalat reclamanţii serveşte unui interes public.

Întrucât nu se verifică îndeplinirea cerinţelor învederate, instanţa de fond a constatat că, prin emiterea deciziilor contestate nu a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art.1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, valorificând argumentele expuse şi, cum alte motive de nelegalitate nu s-au invocat, acţiunea formulată de reclamanţi a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, au declarat recurs reclamanţii A.M., B.M., D.I., B.N.I., D.I., S.A., C.M., C.I., P.V., M.C., B.R.M., G.F.N., S.R., M.T., C.S., P.A., C.N., H.S., M.N., N.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără indicarea temeiului de drept aplicabil, cu următoarea motivaţie, în esenţă:

Prin dispoziţiile de reîncadrare atacate, arată recurenţii reclamanţi, au fost reîncadraţi în posturile deţinute anterior şi li s-au stabilit salariile prin majorarea cu 15 % a cuantumului brut al salariilor de bază din luna octombrie 2010, astfel cum prevăd dispoziţiile art.1 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Susţin recurenţii că, dispoziţiile contestate sunt netemeinice şi nelegale, întrucât permanentizează reducerea salarială operată prin Legea nr.118/2010, şi, prin aceste acte administrative, se stabileşte un nivel al salarizării care le afectează dreptul de proprietate, din moment ce salariul este un bun protejat prin Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale.

Se arată că, permanentizarea reducerii drepturilor salariate echivalează practic cu o expropriere, fară să fi existat o cauză de utilitate publică şi fară să fi fost acordată în prealabil o justă despăgubire, aceasta în condiţiile în care, art.10 alin.1 din Legea nr.285/2010 prevede că, începând cu luna ianuarie 2011, drepturile prevăzute la art.2 alin.1 lit. a, b si d si alin. 4, art.13 si art.14 din Legea nr.118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările si completările ulterioare, se majorează cu 15% fata de cuantumul aflat in plata in luna octombrie 2010.

Se mai arată că aceasta prevedere indică cuantumul aflat in plată, luna octombrie 2010, ori, in mod evident aceasta nu are nici o legătură cu prevederile Legii nr.118/2010 si ale Legii nr.330/2009 si nu este de natură a trece peste caracterul temporar al prevederilor Legii nr.118 /2010 si a diminua irevocabil salariile lunare de încadrare.

Consideră recurenţii că a da eficienţă prevederilor art.10 si art.14 din Legea nr.285/2010 înseamnă a se proceda la o expropriere sau la o anulare totală ori parţială a drepturilor salariale şi de natură salarială, căci majorarea salarială de 15% nu readuce drepturile salariale la acelaşi nivel ca înainte de reducerile operate prin Legea nr.118/2010, iar creşterea de 15% prevăzută în art.1 din lege are în vedere nivelul salariului redus.

Astfel, o măsură temporară de diminuare a drepturilor salariale este permanentizată, ceea ce constituie o încălcare a principiului proporţionalităţii, fapt care duce şi la o încălcare a prevederilor art.53 din Constituţie, care prevede că „restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi trebuie dispusă numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii şi sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.

Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a avut o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010, iar faptul că prin Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice nu s-a revenit la salariile din iunie 2010 încalcă caracterul temporar al legii din iunie 2010 şi, deci, dispoziţiile art.53 din Constituţie.

Recurenţii fac referire şi la art.1 alin.2 din Legea nr.285/2010 care dispune că „începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte din salariul brut se majorează cu 15%”.

Mai susţin recurenţii reclamanţi că, întrucât toate aceste elemente ale salariului nu se majorează, ci se încearcă o aducere parţială la nivelul salariului din iunie 2010, restul de 10% neavând un termen de restituire, se încalcă şi dreptul de proprietate prevăzut în art.44 din Constituţie, chiar dacă drepturile salariale sunt drepturi de creanţă, dar, potrivit jurisprudenţei CEDO, sub aspectul ocrotirii lor, li se aplică regulile de la dreptul de proprietate.

În al doilea rând, se arată că nu se respectă Decizia Curţii Constituţionale nr.872/2010, care a statuat că această restrângere a exerciţiului drepturilor salariale este constituţională în măsura în care se aplică temporar, şi anume până la 31 decembrie 2010, iar obligaţia de restituire a celor 25% din salariu este, după cum arată Curtea Constituţională, o obligaţie de rezultat, pe care şi-a impus-o legiuitorul.

Se mai precizează că, potrivit art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si in condiţiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

Se invocă, de asemenea, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 26 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Buchen împotriva Cehiei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 19 decembrie 1986, pronunţată în Cauza Mellacher şi alţii împotriva Austriei, şi Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit.

În aceste condiţii, apreciază recurenţii reclamanţi, prin reducerea salariilor cu 25% in baza Legii nr.118/2010, au fost încălcate prev.art.1 din Protocolul nr.1, întrucât măsura nu a fost luată doar până la 31.12.2010, aşa cum prevede această lege ci, dimpotrivă, prin Legea nr.285/2010, aceştia au in continuare salariile reduse.

Solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate si anularea in parte a fiecărei dispoziţii de reîncadrare emise in sarcina fiecăruia dintre recurenţi, sub aspectul stabilirii salariului brut din art.2 al acesteia si reîncadrarea fiecărui reclamant, începând cu 1 ianuarie 2011 cu un salariu de bază la nivelul salariului avut in luna iunie 2010, anterior reducerii salariilor cu 25%, obligarea intimatului la plata sumelor reprezentând diferenţa dintre salariul acordat începând cu luna ianuarie 2011, in baza dispoziţiilor contestate si salariul de bază la nivelul salariului avut in luna iunie 2010.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente, în esenţă:

Recurenţii reclamanţi au investit instanţa cu soluţionarea cauzei, având ca obiect anularea dispoziţiilor emise de PRIMARUL MUNICIPIULUI TULCEA, cu consecinţa obligării intimatei pârâte:

- să procedeze la reîncadrare începând cu 1 ianuarie 2011 la un salariu de bază corespunzător nivelului salariului avut în luna iunie 2010;

- precum şi la plata diferenţei între salariul încasat şi nivelul salariului avut în luna iunie 2010.

Reţine Curtea că, la data de 31.01.2011, intimata pârâtă a emis Deciziile nr.301, nr.300, nr.314, nr.302, nr.308, nr.304, nr.307, nr.316, nr.317, nr.309, nr.310, nr.312, nr.313, nr.208, nr.384,nr.360, nr.362, nr.363, nr.364, şi 320 prin care a dispus, conform art.1 „Începând cu data de 01.01.2011 reîncadrarea contestatorilor conform anexei nr.1 Cap.II lit.A b) din Legea-cadru nr.284/2010 în funcţia de execuţie de ….”, şi conform art.2 „Cu aceeaşi dată se aprobă salariul de bază brut în cuantum de … corespunzător funcţiei stabilite la art.1, calculată conform art.14 din Legea nr.285/2010, coroborat cu prevederile Ordinului nr.42/77/2011”, avându-se în vedere:

-prevederile Legii-cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice;

-prevederile Legii nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, precum şi,

-prevederile Ordinului nr.42/77/2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.285/2010,

dispunându-se în sensul celor sus-expuse, în temeiul art.63, cu referire la art.68 din Legea nr.215/2001 privind Administraţia Publică Locală, republicată cu modificările şi completările ulterioare.

În aceste condiţii, Curtea apreciază că măsura dispusă de intimată este legală şi temeinică, ca de altfel şi hotărârea pronunţată de instanţa de fond, pentru că:

Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010, publicată în M.O Partea I nr.441/30.06.2010 „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/îndemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.

Conform art.16 alin.1 din aceeaşi lege, Curtea reţine că „Prevederile art.1 – art.3, art.6 alin.1 precum şi cele ale art.9 – art.14, se aplică până la 31 decembrie 2010”, pentru ca, în alin.2 al aceluiaşi text de lege legiuitorul să fi stipulat expres că, „Începând cu data de 01 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale de personal, care să asigure încadrarea la nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere a acestora, adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile Legii-cadru nr.330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor legii bugetului de stat şi ale legii bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011”.

În aceste condiţii, apreciază Curtea a fi de netăgăduit că deciziile a căror anulare se solicită de către recurenţi, sunt emise în vederea respectării legii, astfel că toate criticile hotărârii sub aspectul „ingerinţei statului în exercitarea drepturilor salariaţilor” şi astfel, încălcarea dreptului constituţional al acestora, sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cu privire la „proporţionalitatea situaţiei” care, a determinat restrângerea drepturilor salariale, Curtea constată că, există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi că, există un „echilibru echitabil”, între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, aceasta în condiţiile în care, măsura legislativă este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar, în acelaşi cuantum şi mod.

Dintr-o altă perspectivă, Curtea reţine că, prin aplicarea acestei măsuri legislative, nu se aduce atingere substanţei dreptului, astfel cum susţin recurenţii, din moment ce art.53 din Constituţie este respectat, fiind întrunite în mod cumulativ cerinţele expres prevăzute în acest text, şi anume:

-să fie prevăzută de lege;

-să se impună restrângerea sa;

-restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naţionale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;

-să fie necesară într-o societate democratică;

-să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;

-să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;

-să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

În aceste condiţii, Curtea reţine că, prin dispoziţiile contestate s-a dispus reîncadrarea recurenţilor pe clase de salarizare începând cu 1 ianuarie 2011, determinându-se salariul de bază şi celelalte sume cuvenite în baza Legii nr.284/2010 şi a Legii nr.285/2010.

Astfel, potrivit art.1 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, se dispune ca:

„alin.1 - începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.

alin.2 - începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

alin.3 - cuantumul brut al drepturilor prevăzute la alin.1 şi 2 se va stabili în anul 2011 ţinându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010”.

Faţă de textul de lege sus-citat, reţine Curtea că, prin aplicarea actului normativ menţionat, a intervenit o majorare cu 15% a salariilor de bază, sporurilor şi a celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, raportat la luna octombrie 2010, iar în contextul economic mondial şi manifestările din plin ale crizei economice şi pe plan intern, nu se poate reţine că, recurenţii aveau „o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate”, respectiv revenirea la salariile încasate în lunile iunie 2010, cu atât mai mult cu cât, majorarea de 15% nu este una semnificativă.

Cu alte cuvinte, măsura dispusă de intimată, cu referire la cuantumul salariului/îndemnizaţiei/soldei, se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare şi, cel puţin deocamdată, faţă de textele de lege sus-citate, apare ca o măsură legislativă, luată pe o perioadă determinată, deci cu „caracter temporar”, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat.

Cu alte cuvinte, Curtea constată a fi evident că, restrângerea exerciţiului unui drept, a avut loc şi urmează a dura numai, atât timp cât, se menţine ameninţarea în considerarea căreia, această măsură a fost edictată.

Atât timp cât salariul este o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului, în raport cu munca prestată de către angajat, în baza raporturilor de muncă, efectele raporturilor de muncă, stabilite între angajat şi angajator, concretizându-se în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului, aspecte ce se coroborează cu apărarea securităţii naţionale, în situaţia de criză financiară mondială şi naţională, în lipsa unor măsuri adecvate, Curtea reţine că toate susţinerile făcute de recurenţi privind jurisprudenţa CEDO şi articolele încălcate, urmare luării măsurii din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, şi Carta Socială Europeană privind dreptul la muncă, sunt nefondate, urmând a fi înlăturate pentru că în textele de lege se face referire la „o salarizare echitabilă”, ce în speţă se respectă.

În acest sens, Curtea reţine că nici jurisprudenţa şi nici articolele despre care se arată încălcarea nu sunt de natură a stabili cuantumul retribuţiei personalului angajat, deci, nici chiar instanţele internaţionale, ca de altfel, nici instanţele naţionale, nu au abilitatea/îndrituirea a aprecia, asupra „măsurilor necesare apărării securităţii naţionale, în situaţie de criză financiară”, statul, îndeplinindu-şi obligaţia de a lua măsuri adecvate, pentru protecţia socială.

Ca atare, chiar dacă recurenţii în cauză s-au prevalat de încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ce prevăd că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”, totuşi, reţine Curtea că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printr-o practică constantă, a statuat că, pentru a se constata o atare încălcare, se impune a fi îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe:

-  reclamanţii să aibă un „bun”, în sensul art.1 alin. 1 din Protocol;

- existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului cu privire la bun, care să fi avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul respectiv, ce poate fi realizată numai în anumite condiţii;

- realizarea condiţiilor prevăzute pentru a se justifica o privare a proprietăţii, respectiv ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim de interes general, respectiv să intervină pentru o cauză de utilitate publică şi să fie proporţională cu scopul legitim urmărit;

- menţinerea unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

În opinia CEDO, noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât bunurile actuale, cât şi valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că „are cel puţin o speranţă legitimă” de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.

În aceste condiţii, apreciază Curtea că, aşa după cum legal şi temeinic a reţinut instanţa de fond, prin Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunţată în Cauza Mureşanu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod expres că „salariul reprezintă un bun în sensul art.1 alin. 1 din Primul Protocol”, după cum privare de proprietate a fost calificată şi pierderea unei pensii complementare – cauza Aizupurua Ortiz contra Spaniei din 2 februarie 2010.

Aşa fiind, reţine Curtea că, prin aplicarea actului normativ menţionat, a intervenit o majorare cu 15% a salariilor de bază, sporurilor şi a celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, raportat la luna octombrie 2010, astfel că, faţă de contextul economic mondial şi manifestările din plin ale crizei economice şi pe plan intern, nu se poate reţine că, recurenţii aveau o „speranţă legitimă” - aşa după cum sus s-a arătat - de a obţine exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate, respectiv revenirea la salariile încasate în luna iunie 2010.

Ca o consecinţă a celor reţinute, apreciază Curtea că, dacă raportarea se realizează la salariul încasat în luna iunie 2010, prin menţinerea unei diferenţe de aproximativ 10%,  nu se încalcă justul echilibru, fiind respectat raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, iar sarcina suportată de recurenţi nu mai este una disproporţionată, pe lângă faptul că, privarea de proprietate de care s-au prevalat aceştia, serveşte unui interes public.

Pentru toate considerentele sus-expuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea respinge recursul, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare