Procedura insolvenţei

Sentinţă civilă 283 din 17.03.2015


Potrivit dispoziţiilor art. 138 alin.1 lit. a) din Legea nr. 85/2006, sunt răspunzători pentru pasivul debitoarei, aceia care au contribuit la starea de insolvenţă a societăţii prin folosirea bunurilor acesteia în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.

Nu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor mai sus citate faptele pentru care s-a acţionat cu rezonabilitate sau pentru care fapta nu reprezintă decât o decizie de afaceri care poate duce la diminuarea pierderilor viitoare şi deci exclud nerezonabilitatea.

Prin Decizia Civilă nr. 555/16.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a doua civilă, a fost admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 283/17.03.2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5262/108/2013/a3, pe care o schimbă, în sensul că respinge, ca nefondată, cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale a pârâtului P.D.I., formulată de reclamantul E SPRL Arad – în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC E SRL Buteni.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 283/17.03.2015, pronunţată în dosarul nr. 5262/108/2013/a3, Tribunalul Arad a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul E SPRL, în calitate de lichidator judiciar al debitorului SC E SRL, împotriva pârâtului P.D. şi a obligat pârâtul să suporte din averea personală suma de 42.182,88 lei, reprezentând parte din prejudiciul cauzat debitorului SC E SRL Buteni, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a reţinut, în esenţă, că, pe baza unui raport de încredere – intuitu personae, administratorul societar administrează bunuri care nu-i aparţin, acţionează în interesul societăţii şi trebuie să se abţină să-şi exercite puterile în interes personal; standardul bunului administrator, definit de art.144 indice 1 din Legea nr.31/1990, presupune răspunderea administratorului pentru simpla imprudenţă sau neglijenţa în activitatea de administrare în măsura în care aceasta a contribuit la crearea sau la agravarea insuficienţei activului.

În speţă, judecătorul sindic a apreciat că prescrierea dreptului de a obţine încasarea creanţelor ce rezultă din factura nr.11/13.07.2009 - emisă pentru suma de 25.593,50 lei, către B.F. Gmbh, şi din factura nr.3/15.08.2009 - emisă pentru suma de 17.067,90 lei, către SC R.I. SRL, poate fi reţinută ca şi o neglijenţă în activitatea de administrare -  faţă de prevederile legale mai sus indicate şi art.213 Cod civil.

În ceea ce priveşte explicaţiile prezentate de către pârâtul P.D. la filele 18-20 ds. şi demersurile scrise ce rezultă din înscrisurile de la filele 21-26 ds., s-a considerat că acestea nu dovedesc efectuarea unor demersuri judiciare pentru a nu interveni stingerea dreptului la acţiune în sens material, fiind nesocotit interesul social.

Cum orice subordonare a interesului social faţă de alte interese este contrară regulilor unei bune administrări, judecătorul sindic a concluzionat că actul de gestiune dobândeşte caracter ilicit, mai ales în contextul insolvenţei.

Aşa fiind, a reţinut în cauză incidenţa dispoziţiilor art.138 al.1 lit.a din Legea nr.85/2006 şi, în aplicarea art.11 lit.g din Legea nr.85/2006, a admis cererea astfel cum a fost formulată. 

Împotriva sentinţei menţionate, în termen legal, a declarat apel, pârâtul P.D.I., solicitând schimbarea acesteia, în sensul respingerii acţiunii lichidatorului judiciar.

 În susţinere apelului, cu referire la creanţa deţinută faţă de SC R.I. SRL, pârâtul învederează că, în vederea recuperării acesteia, a efectuat următoarele demersuri:

- a iniţiat procedura somaţiei de plata, sens in care i-a expediat debitoarei o somaţie, punându-i in vedere ca in termen de 15 zile sa efectueze plata debitului rămas restant, plus dobânda legală; nu a primit, însă, nici un răspuns de la aceasta societate;

- a efectuat o adresă către Ambasada Spaniei din România, pentru a-i pune la dispoziţie informaţiile deţinute despre societatea R.I.; prin răspunsul comunicat, Ambasada a informat creditoarea că societatea R.I. SL nu se afla intr-o situaţie financiara fericita, având datorii scadente către Bugetul Asigurărilor sociale şi Administraţia Financiară din Spania;

- în acest context, societatea E ar fi fost nevoită să cheltuiască o suma importantă de bani, reprezentând cheltuieli cu procesul in Spania; ulterior, a constatat că societatea R.I. se afla in insolvenţă, conform Buletinului Oficial, iar şansele de recuperare a sumei datorate erau infime.

Cu referire la creanţa deţinută faţă de societatea B.F. GMBH, arată că:

- din factura de 22.781,50 euro, societatea E a încasat suma de 17.100 euro, rămânând un rest neachitat de 5.681 euro (echivalentul sumei de 25.593,50 lei);

- urmare a demersurilor efectuate pentru recuperarea diferenţei, s-a decis continuarea relaţiei comerciale, cu obligaţia societăţii B.F. de a stinge pe parcurs soldul, urmând ca toate livrările ulterioare să se efectueze cu plata în avans în cuantum procentual de 90% din valoarea livrărilor, aspect care s-a şi realizat (aşa cum rezultă din documentele contabile anexate);

- în atare situaţie, consideră că nu i se poate imputa necuperarea creanţei faţă de societatea B.F., în condiţiile în care această societate era un partener loial şi constant al societăţii E, intre cele două societăţi existând un rulaj comercial in perioada 2010-2011 după cum urmează:

- în anul 2010 - cifra de afaceri a fost in suma de 257.548,80 euro, echivalentul in lei al sumei de 1.094.210,39 RON;

- în anul 2011 - cifra de afaceri a fost in suma de 140.576,27 euro, echivalentul in lei al sumei de  586.020,53 RON.

- în cursul anului 2011, directorul comercial al societăţii B.F. GMBH a plecat din cadrul acestei societăţi, situaţie care a condus la întreruperea relaţiilor comerciale dintre societatea E şi societatea B.F. GMBH;

- dacă până la finele anului 2011, societatea E nu a avut interes în a efectua un demers judiciar pentru recuperarea sumei, relaţia dintre cele două societăţi fiind una de colaborare, ulterior acestui moment, demersul judiciar a fost împiedicat de insuficienţa fondurilor băneşti pentru deschiderea unui proces, anul 2011 încheindu-se cu o pierdere fiscala de 969 lei pentru societatea E, iar anul 2012 – cu o pierdere fiscală de 46.138 lei.

Concluzionând, apelantul arată că la momentul apariţiei debitului nu a efectuat niciun demers judiciar împotriva societăţii B.F. Gmbh deoarece a considerat că societatea E are mai mult de câştigat prin continuarea colaborării cu acest partener, decât prin introducerea unei cereri de chemare în judecată care ar fi întrerupt relaţiile comerciale dintre cele două societăţi; or,  aceste relaţii au continuat încă doi ani, pierderea suferită prin nerecuperarea debitului fiind infinit mai mică, decât prejudiciul suferit de societate prin întreruperea colaborării cu B.F. Gmbh.

Nu în ultimul rând, pârâtul – apelant arată că, în calitate de administrator şi asociat unic al societăţii E, a încercat susţinerea financiara a societăţii, inclusiv prin împrumuturi personale nerecuperate de la societate; astfel, la finele anului 2013, moment care coincide cu intrarea în insolvenţă a societăţii, împrumuturile erau in valoare de 8.067,46 lei,

Pentru considerentele arătate, solicită admiterea apelului, modificarea sentinţei primei instanţe şi respingerea cererii formulate de către lichidatorul judiciar.

În drept, invocă disp. art. 466 Cod procedura civilă.

Examinând apelul declarat în cauză, în condiţiile art. 477 Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta este fondat şi se impune a fi admis, pentru următoarele considerente: Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 138 alin.1 lit. a) din Legea nr. 85/2006, sunt răspunzători pentru pasivul debitoarei, aceia care au contribuit la starea de insolvenţă a societăţii prin folosirea bunurilor acesteia în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.”

În speţă, atât lichidatorul judiciar, cât şi judecătorul sindic, au apreciat că omisiunea pârâtului PDI de a întreprinde demersurile necesare recuperării creanţelor pe care debitoarea SC E. SRL le deţinea faţă de societăţile R.I. SL (din Spania) şi B.F. Gmbh (din Germania) întruneşte elementele constitutive ale faptei incriminate de dispoziţiile art. 138 alin.1 lit. a din Legea insolvenţei şi justifică atragerea răspunderii personale patrimoniale a acestuia, până la concurenţa respectivelor creanţe.

În dezacord cu lichidatorul judiciar şi cu cele statuate de instanţa fondului, Curtea apreciază că, în privinţa  creanţei deţinută faţă de societatea R.I. SL, au fost dovedite de către pârât demersuri rezonabile de recuperare a acesteia – care exclud ideea de fraudă, în sensul dispoziţiilor legale sus-citate; referitor la creanţa deţinută faţă de societatea B.F. Gmbh, Curtea consideră că fapta pârâtului intră în sfera deciziei de afaceri, excluzând, de asemenea, răspunderea sa materială.

În dezvoltarea celor de mai sus, cu referire la creanţa deţinută faţă de societatea R.I. SL, Curtea relevă că pârâtul a dovedit că iniţierea unor demersuri extrajudiciare pentru recuperarea acesteia, însă fără rezultat.

Astfel, potrivit documentelor de la dosar şi susţinerilor pârâtului – necontestate de lichidatorul judiciar -  după ce solicitările de plată a creanţei, expediate la sediul social, au rămas fără răspuns, pârâtul a efectuat o adresă către Ambasada Spaniei din România, pentru a obţine informaţii relevante cu privire la partenerul său contractual; prin răspunsul comunicat de Ambasadă, pârâtul a fost informat că societatea R.I. SL se află intr-o situaţie financiară dificilă, înregistrând datorii scadente către Bugetul Asigurărilor Sociale si Administraţia Financiară din Spania; ulterior, a constatat că societatea a intrat în insolvenţă (fila nr. 17 ds. recurs) – situaţie în care şansele de recuperare a creanţei s-au redus semnificativ, nejustificând angajarea altor cheltuieli, pentru iniţierea unor demersuri judiciare pe teritoriul Spaniei.

În ceea ce priveşte creanţa deţinută faţă de societatea B.F. Gmbh, Curtea constată că pârâtul a fost pus în situaţia, plauzibilă, de a opta pentru declanşarea unor demersuri judiciare de recuperare a creanţei - cu costurile aferente şi cu riscul întreruperii relaţiilor comerciale - şi situaţia de a continua parteneriatul cu un client important, care îi aducea venituri semnificative şi de la care spera, în mod justificat, să recupereze, pe parcurs, restanţele înregistrate.

Decizia este una economică, şi – date fiind premisele existente, precum şi rulajul înregistrat în anii următori – nu poate fi considerată nerezonabilă.

Dincolo, însă, de aceste aspecte, nu există nicio probă la dosarul cauzei, în sensul că faptele imputate pârâtului au la bază intenţia de a-şi procura sieşi sau partenerilor săi contractuali, un avantaj de natură patrimonială, în dauna debitaorei şi a creditorilor acesteia, şi nici nu există vreo dovadă în sensul că aceste fapte au generat starea de insolvenţă a societăţii E.SRL.

Concluzionând, Curtea constată că nu dispune de dovezi care să justifice o eventuală antrenare a răspunderii patrimoniale personale a pârâtului în temeiul dispoziţiilor art. 138 alin.1 lit. a din Legea nr. 85/2006, motiv pentru care a admis apelului şi schimbarea sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii  lichidatorului judiciar.