Drept civil. Minori și familie. Ordonanţă preşedinţială - exercitare autoritate părintească şi stabilire domiciliu minoră.

Prin sentinţa civilă nr. 3920 pronunţată la data de 18.11.2014 de Judecătoria Piatra Neamţ a fost admisă excepţia de necompetenţă a instanţelor române, invocată de instanţă din oficiu şi s-a respins ca inadmisibilă acţiunea având ca obiect ordonanţă preşedinţială - exercitare autoritate părintească şi stabilire domiciliu minoră, formulată de reclamanta J.E.D. în contradictoriu cu pârâtul J.A..

A fost admis în parte capătul de cerere formulat de pârât, având ca obiect cheltuieli de judecată şi, în consecinţă, a fost obligată reclamanta să-i plătească pârâtului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî acestea, prima instanţă a reţinut că prin acţiunea înregistrată în urma declinării competenţei de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea – prin sentinţa civilă nr. 3659 bis/20.08.2014, reclamanta J.E.D. l-a chemat în judecată pe pârâtul J.A., solicitând, pe calea ordonanţei preşedinţiale, exercitarea autorităţii părinteşti de către ea în mod exclusiv, cu privire la minora J. E.-Ş., născută la data de 25.07.2005 şi stabilirea domiciliului minorei la mamă, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

 În motivare, reclamanta a precizat că părţile se află în proces de divorţ, aflat pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea– dosar nr. 4221/288/2014. În anul 2007, relaţiile dinte părţi s-au deteriorat, aceştia convenind să se despartă în fapt, iar în urma acestei decizii pârâtul a plecat la Piatra Neamţ.

În anul 2010, mama pârâtului a venit în vizită la minoră şi, la insistenţa acesteia, reclamanta şi minora au mers împreună cu bunica paternă în vacanţă în Italia, unde aceasta locuia. La propunerea mamei pârâtului, reclamanta a rămas o perioadă de timp în Italia unde şi-a şi găsit un loc temporar de muncă, înscriind minora la grădiniţă. După aproximativ trei luni, reclamanta s-a reîntors în ţară deoarece îi expirase perioada pentru care fusese angajată, convenind cu mama pârâtului, bunica paternă a minorei ca, în momentul în care îi va găsi un loc de muncă, să revină în Italia.

După circa trei ani de aşteptare ca soacra sa să o cheme în Italia, interval de timp înlăuntrul căruia reclamanta şi-a vizitat copilul şi a ţinut legătura cu acesta, reclamanta susţine că a hotărât să divorţeze de pârât şi să aducă minora acasă. În momentul în care a anunţat-o pe bunica paternă de decizia sa, acesta a refuzat categoric să-i dea copilul şi a întrerupt orice legătură a reclamantei cu minora.

Susţine reclamanta că pârâtul a fost condamnat la închisoare pentru trafic de droguri, ulterior fiind internat într-o secţie de psihiatrie, urmare a consumului excesiv de droguri. Apreciază că prezenţa minorei în preajma pârâtului în astfel de condiţii este nocivă, iar stabilirea domiciliului acesteia la bunica paternă poate fi dispusă numai în situaţii excepţionale.

În drept, au fost invocate disp. art. 495 Cod civil, art. 996 şi urm. Cod de procedură civilă.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii şi a invocat excepţia necompetenţei teritoriale absolute, precum şi excepţia necompetenţei generale, faţă de împrejurarea că minora are domiciliul în Italia.

În drept, pârâtul a invocat disp. art. 205, 996 şi urm., 223 al. 3 Cod de procedură civilă, precum şi ale Regulamentului Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003.

La termenul din 18.11.2014, prima instanţă a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă a instanţelor române, în legătură cu care a reţinut următoarele:

 Minora J. E.-Ş., născută la data de 25.07.2005, este fiica părţilor litigante. Disp. art. 997 Cod de procedură civilă prevăd că cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului.

Capătul de cerere privind stabilirea domiciliului minorei reprezintă un aspect ce ţine tot de exercitarea autorităţii părinteşti, raportat la disp. art. 1 lit. b din Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Cele două capete de cerere privind exercitarea autorităţii părinteşti sunt de competenţa instanţei italiene, potrivit art. 8 al. 1 din Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, care prevede că instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată. Aşa cum reiese din cererea de chemare în judecată, care se coroborează perfect cu întâmpinarea depusă de pârât, minora J. E.-Ş. locuieşte în Italia împreună cu bunica paternă, având deci, reşedinţa obişnuită în Italia, la data sesizării instanţei.

 S-a mai reţinut că, potrivit art. 5 Cod civil, „în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor”, iar regulamentele adoptate de Consiliul Uniunii Europene au caracter obligatoriu şi se aplică direct în statele membre, fără a fi necesare alte măsuri de implementare.

În consecinţă, prima instanţă a admis excepţia de necompetenţă a instanţelor române, invocată din oficiu şi a respins ca inadmisibilă acţiunea având ca obiect ordonanţă preşedinţială - exercitare  autoritate părintească şi stabilire domiciliu minor.

În baza disp. art. 451 al. 2 Cod de procedură civilă, a admis în parte capătul de cerere formulat de pârât, având ca obiect cheltuieli de judecată, şi a obligat reclamanta să-i plătească pârâtului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, faţă de complexitatea prezentei cauze, precum şi faţă de activitatea desfăşurată de avocatul ales, reţinând că prezentul dosar a fost soluţionat la al doilea termen de judecată, amânarea iniţială fiind cauzată de un viciu de procedură.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel reclamanta, solicitând respingerea excepţiei competenţei teritoriale ca neîntemeiată şi trimiterea cauzei către Judecătoria Piatra Neamţ, în vederea soluţionării fondului.

Pârâtul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, în sensul că instanţa din România nu este competentă să soluţioneze prezenta cauză, însă Judecătoria Râmnicu Vâlcea a considerat că instanţa competentă este Judecătoria Piatra Neamţ, unde soţii, împreună cu minora, au avut ultimul domiciliu, această cerere izvorând din cererea principală de divorţ înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, sub nr. 4221/288/2014, unde competenţa teritorială revine instanţelor române. Judecătoria Piatra Neamţ a considerat că sunt incidente prevederile art. 8 al. 1 din Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003.

Minora se află în grija bunicii paterne care locuieşte în Italia, fără acordul apelantei, pârâtul nu locuieşte cu minora, iar prin întâmpinare acesta nu solicită ca fetiţa să rămână în grija lui, ci în grija bunicii paterne. Consideră absurd ca minora să rămână în grija bunicii, cât timp apelanta este mama ei şi îşi doreşte ca fetiţa să crească lângă dânsa.

În privinţa cheltuielilor de judecată efectuate de pârât, respectiv onorariu avocat, a arătat că sunt extrem de ridicate, având în vedere că avocatul s-a prezentat o singură dată în instanţă, pentru a susţine o excepţie, motiv pentru care a solicitat cenzurarea onorariului.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând următoarele:

- respingerea apelului ca tardiv, întrucât potrivit art. 999 al. 1 Cod de procedură civilă, termenul de apel la ordonanţa preşedinţială este de 5 zile de la pronunţare sau comunicare, după caz.

- conform art. 470 al. 3 Cod de procedură civilă, cererea de apel trebuie să fie semnată, sub sancţiunea nulităţii, dacă lipsa nu va fi complinită potrivit art. 196 al. 2 Cod de procedură civilă, iar exemplarul depus nu este semnat de apelantă.

- pe fond a solicitat respingerea apelului ca nefondat, întrucât minora se află în Italia, în grija bunicii paterne, încă din anul 2010, ceea ce nu atrage competenţa instanţelor române.

În cazul recalificării cererii ca fiind una de recurs pe care apelanta şi-o însuşeşte, a invocat următoarele:

- lipsa semnăturii atrage sancţiunea nulităţii, potrivit art. 486 al. 3 Cod de procedură civilă.

- conform art. 83 al. 3 Cod de procedură civilă, pentru redactarea cererii şi motivelor de recurs şi pentru exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice trebuie asistate sau reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, de către un avocat, iar cererea depusă nu este semnată nici măcar de reclamantă.

- în mod corect Judecătoria Piatra Neamţ a constatat, conform Regulamentului 2201/2003 că instanţele române nu sunt competente, ci acelea din statul italian, unde domiciliază minora încă din anul 2010.

În ce priveşte dosarul de divorţ 4221/288/2014 introdus la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, nu sunt adevărate susţinerile apelantei, conform cărora s-ar fi stabilit competenţa instanţelor române, nici după primele trei termene de judecată instanţa nepronunţându-se asupra excepţiei necompetenţei invocată de dânsul, apelanta tergiversând administrarea probatoriului pe această excepţie.

Nu este adevărată susţinerea apelantei că minora s-ar afla în Italia fără acordul dânsei, apelanta fiind cea care a dus minora în Italia, la mama pârâtului, încheind mai multe procuri notariale în acest sens, în care se prevedea că minora va rămâne în grija bunicii până la majorat. Observând comportamentul anormal al minorei, bunica paternă a dus-o la consiliere psihologică de specialitate, lunar, din anul 2010 şi până în prezent. Minora este actualmente în clasa a patra şi nu doreşte să se întoarcă în ţară, la mama sa, ci doreşte să rămână cu bunica, unde se simte în siguranţă şi iubită.

Reclamanta a promovat acţiunea fără a avea în vedere interesul superior al minorei, care abia şi-a regăsit echilibrul psihologic, iar un transfer în România, s-a reţinut în fişa psihologică din 11.06.2014 că i-ar cauza traumă şi stres, atât la nivel afectiv, cât şi şcolar. Apelanta a manifestat indiferenţă faţă de minoră în toţi aceşti ani, vizitând-o doar de trei ori, şi aceasta la insistenţele bunicii paterne, care i-a cumpărat biletele de avion. Bunica a încercat să menţină o legătură a mamei cu minora, însă fetiţa este cea care a refuzat să revină în ţară.

Apelanta a introdus, din comoditate, ambele dosare la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, deşi instanţa nu este competentă teritorial, şi a făcut susţineri mincinoase cu privire la ultimul domiciliu comun, părţile locuind, de fapt, la Piatra Neamţ, aşa cum rezultă din adresa ITM Neamţ, conform căreia apelanta a şi lucrat aici, precum şi din copia cărţii ei de identitate, în care domiciliul era precizat la adresa din Piatra Neamţ.

Cât priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, arătat a fi excesiv, intimatul a arătat că la Judecătoria Râmnicu Vâlcea dosarul a avut două termene de judecată, la care a depus întâmpinare şi înscrisuri pentru care au fost necesare traduceri din limba italiană, iar la Judecătoria Piatra Neamţ au fost tot două termene de judecată. Pe parcursul procesului s-au făcut adrese la mai multe instituţii, cheltuielile solicitate instanţei de fond au fost mai mari, însă au fost diminuate, astfel că nu pot fi diminuate şi mai mult, pe acest considerent intimatul solicitând respingerea şi a acestui motiv de apel şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca legală şi temeinică.

A solicitat obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

În dovedire, intimatul-pârât a depus, în copie, bilete de avion pentru apelanta-reclamantă, carte de identitate a minorei J. E.-Ş. eliberată de autorităţile italiene, certificat de rezidenţă şi confirmare privitoare la legalitatea şederii cetăţenilor Uniunii Europene – acte eliberate de autorităţile italiene în privinţa minorei, cartea de identitate a reclamantei, certificat de naştere minoră, declaraţii date de apelanta-reclamantă autentificate sub nr. 2011/25.08.2011, 2014/25.08.2011, 1882/16.08.2010 de BNP B. C.-M., fişă ambulatoriu de specialitate psihologie clinică din 11.06.2014, adeverinţa nr. 1342/18.11.2014 eliberată de Creşa Piatra Neamţ, adresa nr. 16826/ISARM/25.09.2014 a Inspectoratului Teritorial de Muncă Neamţ, extras portalul instanţelor judecătoreşti privind dosarele nr. 4221/28/2014 şi nr. 6652/288/2014 ale Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

La data de 30.01.2015 (data poştei), apelanta a depus la dosar cererea de apel purtând semnătura sa.

La primul termen de judecată stabilit în şedinţă publică, tribunalul a pus în discuţia părţilor corecta calificare a căii de atac, faţă de menţiunile cuprinse în sentinţa atacată şi faţă de dispoziţiile art. 132 al. 4 Cod de procedură civilă, potrivit cărora, dacă instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât nu este de competenţa instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară. În consecinţă, tribunalul a recalificat calea de atac din apel – astfel cum a fost intitulată de reclamantă – în recurs, constatând că în mod corect cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei în calea de atac a recursului, părţile fiind legal citate, în calităţile corecte şi cu indicarea corectă a stadiului procesual.

Faţă de această recalificare, apărătorul intimatului-pârât, prezent în instanţă, a arătat că este de acord şi că nu mai susţine excepţiile invocate (a tardivităţii, a nulităţii pentru lipsa semnăturii, pentru neredactare prin avocat), astfel că dezbaterile urmate au avut în vedere doar soluţia pronunţată de prima instanţă asupra competenţei instanţelor române.

Analizând recursul formulat, tribunalul constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, în temeiul art. 488 al. 1 pct. 3 şi art. 496 al. 1 Cod de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

În mod legal prima instanţă a reţinut în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 8 al. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, potrivit cărora instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată. Faţă de reşedinţa minorei J. E.-Ş., recunoscută de ambele părţi a fi în Italia, de mai bine de patru ani, aceasta reprezintă reşedinţa obişnuită a minorei, ceea ce atrage competenţa instanţelor din acel stat pentru cauze având ca obiect răspunderea părintească, cum este şi cauza de faţă, prin care se urmăreşte stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti cu privire la minora J. E.-Ş. şi stabilirea domiciliului acesteia.

Recurenta-reclamantă a invocat, în mod nesusţinut de probe, că minora s-ar afla în Italia în grija bunicii paterne, fără ca dânsa să-şi fi dat acordul pentru aceasta. Lăsând la o parte împrejurarea că la prima instanţă reclamanta nu a invocat acest lucru, declaraţiile autentificate notarial, provenind de la recurentă însăşi, depuse în copie la filele 11-12 dosarul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, atestă faptul că recurenta şi-a dat acordul pentru ca fiica sa, J. .Ş., să-şi stabilească domiciliul permanent în Italia, la domiciliul bunicii S. V. şi să urmeze forme de învăţământ pe teritoriul Italiei. Aceasta nu echivalează cu împrejurarea că acest acord nu poate fi modificat, ori că o instanţă judecătorească nu poate dispune, la cerere, schimbarea acestei situaţii, dacă interesul superior al minorei o cere. Ceea ce se pune la momentul de faţă în discuţie, este doar împrejurarea dacă instanţa română este ori nu competentă a dispune asupra aspectelor ce ţin de exercitarea răspunderii părinteşti asupra minorei.

Cum părinţii au convenit la un moment dat ca reşedinţa minorei să fie în Italia, iar noţiunea de reşedinţă obişnuită vizează încadrarea în respectivul stat sub aspectul cunoaşterii limbii, stabilirea unor relaţii de prietenie, frecventarea cursurilor şcolare, aspecte care pot fi considerate îndeplinite faţă de stabilirea reşedinţei minorei în Italia încă din urmă cu patru ani, moment la care minora avea frageda vârstă de 5 ani, competenţa instanţei a fost în mod corect stabilită prin sentinţa recurată, ca aparţinând instanţelor italiene.

Alineatul 2 al art. 8 din Regulamentul 2201/2003 face precizarea că al. 1 se aplică sub rezerva dispoziţiilor articolelor 9, 10 şi 12. Situaţia prezentei speţe nu se încadrează, însă, nici în dispoziţiile speciale reglementate de aceste texte. Astfel, art. 9 se referă la menţinerea competenţei fostei reşedinţe obişnuite a copilului şi în cazul în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul şi dobândeşte o nouă reşedinţă obişnuită, situaţie neincidentă în speţă, reşedinţa minorei fiind aceeaşi, art. 10 se referă la competenţa judecătorească în cazuri de răpire a copilului, situaţie de asemenea neincidentă în speţă. Deşi art. 12 reglementează o prorogare de competenţă în favoarea instanţelor din statul membru care exercită competenţa în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorţ, regulamentul le recunoaşte acestor instanţe competenţa şi în orice chestiune privind răspunderea părintească, doar cu îndeplinirea cumulativă a două condiţii: cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească faţă de copil şi competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soţi şi de către titularii răspunderii părinteşti, la data sesizării instanţei judecătoreşti, iar aceasta este în interesul superior al copilului.

Din aceste prevederi se desprinde concluzia că instanţelor române, competente în temeiul art. 3 din Regulament a soluţiona cererea de divorţ formulată de reclamanta actuală recurentă împotriva pârâtului actual intimat, li se recunoaşte posibilitatea extinderii competenţei şi asupra unor cereri pe care, în mod obişnuit, în cadrul competenţei normale, nu le-ar putea rezolva, respectiv cereri în materia răspunderii părinteşti asupra minorei cu reşedinţa obişnuită în Italia. Condiţiile pentru operarea acestei prorogări de competenţă nu sunt însă îndeplinite, întrucât, pe de o parte, niciunul dintre soţi nu exercită în mod efectiv răspunderea părintească faţă de minora Jitaru Erika-Ştefania, părinţii minorei aflându-se în România, iar minora în Italia, iar pe de altă parte, competenţa instanţei române nu a fost acceptată de către ambii soţi, titulari ai răspunderii părinteşti, nici la data sesizării instanţei judecătoreşti, nici în prezent. Astfel, încă de la comunicarea, în procedura regularizării, a cererii de exercitare autoritate părintească şi stabilire domiciliu minoră, pârâtul, prin întâmpinarea comunicată Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în intervalul de timp în care prezentul dosar s-a aflat înregistrat pe rolul acelei instanţe, a invocat excepţia necompetenţei instanţelor din România, faţă de prevederile Regulamentului nr. 2201/2003, ceea ce implică raţionamentul evident că pârâtul nu a acceptat competenţa instanţei române (fila 22 dosar Judecătoria Râmnicu Vâlcea).

Faţă de aceste considerente, soluţia primei instanţe, de admitere a excepţiei de necompetenţă a instanţelor române şi de respingere ca inadmisibilă a acţiunii promovate de reclamantă, apare ca perfect legală.

Recurenta-reclamantă a invocat în criticile aduse sentinţei şi cuantumul nejustificat al cheltuielilor de judecată efectuate de pârât, la plata cărora dânsa a fost obligată. În analiza acestui motiv de recurs, tribunalul reţine că prima instanţă a făcut deja în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 451 al. 2 Cod de procedură civilă, potrivit cărora instanţa poate să reducă, motivat, parte din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, reducând cheltuielile de la 1.350 lei, cuantum pentru care pârâtul a prezentat dovezi de plată, la suma de 1.000 lei, pe care reclamanta a fost obligată a o plăti pârâtului.

Nu există temei pentru a reţine că acest cuantum al onorariului ar fi disproporţionat faţă de actele procedurale realizate. Întrucât în aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea litigiului, iar în speţă dosarul a avut acordate câte două termene de judecată atât la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, cât şi la Judecătoria Piatra Neamţ, pârâtul a depus întâmpinare pe larg redactată, ataşând şi înscrisuri doveditoare, cuantumul cheltuielilor stabilite nu poate fi apreciat ca fiind exagerat, ci a fi unul real, necesar şi de un nivel rezonabil. Astfel, şi sub acest motiv invocat, recursul promovat se vădeşte a fi nefondat, tribunalul urmând a face în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 496 al. 1 Cod de procedură civilă, respingând ca atare calea de atac promovată. 

 În temeiul art. 453 al. 1 Cod de procedură civilă, recurenta, ca parte care a pierdut procesul, va fi obligată a plăti intimatului-pârât cheltuielile de judecată ocazionate în prezentul stadiu procesual, constând în onorariu apărător, potrivit chitanţei depuse la fila 47. 

Domenii speta

Spete similare