Acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit din exercitarea drepturilor de caz şi de servitute asupra terenurilor afectate de capacităţile energetice.

DOMENIUL: Litigii cu profesioniştii.

Acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit din exercitarea drepturilor de caz şi de servitute asupra terenurilor afectate de capacităţile energetice. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Invocarea răspunderii civile delictuale

Din simpla lecturare a prevederilor art.12 alin.5 din Legea nr.13/2007 şi ale art. 12 alin. 5 din Legea nr.123/2012 rezultă că exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a legii, se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenţie-cadru.

Deci convenţiile-cadru se pot încheia numai pentru terenurile care vor fi afectate de capacităţi energetice ce urmează a fi realizate după intrarea în vigoare a respectivelor legi, capacităţile energetice ce fac obiectul litigiului de faţă fiind realizate în anul 1985, cu mult înainte de intrarea în vigoare în legilor 13 şi 123.

Proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute menţionaţi la alin. 6 sunt cei ale căror terenuri sunt afectate de capacităţile energetice realizate în condiţiile alin. 5, adică, după intrarea în vigoare a legii.

În concluzie, se constată că odată ce terenul aflat în proprietatea recurentei – reclamante este afectat de capacităţi energetice încă din anul 1985, aceasta adjudecând imobilul în cunoştinţă de cauză, recurenta-reclamantă nu poate beneficia de prevederile Legii nr.13/2007 şi ale legii nr.123/2012 pentru obţinerea de despăgubiri.

Totodată, prin raportare la temeiul de drept invocat iniţial prin cererea de chemare în judecată – răspunderea civilă delictuală – cererea recurentei-reclamante nu poate fi primită, în sarcina recurentei-pârâte neputându-se reţine săvârşirea unei fapte ilicite, montarea capacităţilor energetice realizându-se cu respectarea prevederilor legale în vigoare în anul 1985.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1961 din 26.11.2014)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub numărul 10836/299/2012, la data de 14.03.2012, reclamanta S.C. „O – sa” SRL a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea paratei E M S S.A. Bucureşti la plata sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului proprietatea reclamantei în suprafaţă de 2419,34 mp, pentru perioada 01.03.2009 – 01.03.2012, teren pe care pârâta îl ocupă fără drept. Reclamanta a evaluat provizoriu lipsa de folosinţă a imobilului la suma de 100.000 lei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că deţine în proprietate suprafaţa de 105.000 mp, din care pârâta ocupă fără drept suprafaţa de 2419,34 mp cu următoarele obiective: staţie de transformare de 110 KV, post trafo, 3 stâlpi metalici.

În drept, au fost invocate prevederile art. 998 şi urm. C.civ., art.1349 Noul Cod civil, art.16 din Legea nr.13/2007, art.12 din Legea nr.123/2012, art.480 C.civ., art.555 şi urm. NCC.

La data de 20.09.2012, parata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în anul 2009, dată la care pe teren se afla capacitatea energetică, iar regimul juridic al terenului preluat prin acte normative, inclusiv prin Legea nr.13/2007, era deja stabilit ca aparţinând proprietăţii publice a statului, astfel că reclamantul nu putea deveni proprietarul suprafeţei de teren afectată de capacitatea energetică. Pârâta a precizat că terenul pe care sunt amplasate staţia şi linia electrică sunt concesionate de S R către pârâtă, făcând obiectul contractului de concesiune nr.8/2005.

Pârâta a mai arătat că legea specială a instituit caracterul legal al dreptului de uz şi servitute şi a stabilit că aceste drepturi se exercită cu titlu gratuit asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice.

În cauză a fost administrata proba cu înscrisuri, proba cu expertiză evaluatoare şi proba cu expertiză electroenergetică.

La data de 25.04.2013, reclamanta a depus la dosar precizări prin care a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 580.725 lei, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă teren .

Prin Sentinţa civilă nr.19450/10.10.2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr.10836/299/2012 a fost respinsă cererea privind pe reclamanta S.C. „O” SRL şi pe pârâta E M S S.A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr.15/25.05.1998 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr.3/1996 a fost admisă cererea reclamantei din prezenta cauză şi s-a dispus eliberarea ordonanţei de adjudecare în favoarea societăţii reclamantei pentru o serie de imobile, printre care şi terenul în suprafaţă de 105.000 mp .

Prin raportul de expertiză electroenergetică efectuat în cauză s-a stabilit că echipamentele energetice Staţia electrică situată în G…, str. P….. nr…. şi Linia electrică aeriană 110/20 KV „F z” ocupă următoarele suprafeţe din terenul proprietatea reclamantei: staţie electrică - 2033,38 mp, post trafo (în incinta staţiei electrice) - 318,43 mp, suprafaţa fundaţie stâlp 110- 3x13,69 mp.

Expertiza tehnică evaluatoare efectuată în cauză a stabilit că valoarea lipsei de folosinţă a terenului în perioada martie 2010 – mai 2013 este de 133.500 euro.

Instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.12 din Legea 123/ 2012, şi prevederile art.16 din Legea 13/2007 precum şi faptul că reţeaua electrică a fost amplasată pe teren încă din anul 1985, astfel că la momentul achiziţionării imobilului în anul 1998, reclamanta cunoştea situaţia de fapt a terenului, situaţie pe care a acceptat-o şi care cel mai probabil s-a reflectat şi în preţul plătit pentru acesta.

Instanţa de fond a redat dispoziţiile art.53 din OUG 63/1998 arătând că aceste prevederi au fost însă abrogate în 2003, astfel că, pentru perioada martie 2010 – mai 2013, s-a raportat la prevederile art.16 din Legea 13/2007 şi art.12 din Legea 123/2012, texte în vigoare în perioada vizată şi care produc efecte juridice cu privire la drepturile şi obligaţiile proprietarilor de terenuri afectate de capacităţi energetice.

Art.16 din Legea 13/2007 şi art.12 din Legea 123/2012 stipulează că doar proprietarii terenurilor afectate de capacităţile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a legii, pot solicita indemnizaţii şi despăgubiri pentru exercitarea acestor drepturi, rezultând per a contrario că pentru situaţia în care capacitatea energetică exista deja la data intrării în vigoare a legii, exercitarea acestor drepturi este gratuită.

Totodată instanţa de fond a reţinut că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza M. Cernea c. României Curtea a reţinut că „Nu se contestă că atât OUG nr.63/1998 privind energia electrică şi termică, în temeiul căreia au fost luate măsurile de limitare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, cât şi Legea nr.318/2003 şi Legea nr.13/2007, care au înlocuit-o ulterior, sunt conforme cu dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor, enunţat la al doilea paragraf al art.1 din Protocolul nr.1. Aceste texte diferite, care permit funcţionarea optimă a reţelelor electrice de serviciu public în mai multe comune ale ţării, urmăresc, fără îndoială, un scop legitim de interes general. Totuşi, doar acest element nu este suficient pentru respectarea dreptului garantat la art.1 din Protocolul nr.1. Al doilea paragraf al acestei dispoziţii trebuie, într-adevăr, să fie interpretat în lumina principiului general enunţat la începutul primului: prin urmare, trebuie să existe, de asemenea, un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit; altfel spus, este sarcina Curţii să verifice dacă a fost păstrat un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză. Astfel, aceasta recunoaşte statului o largă marjă de apreciere atât pentru a alege modalităţile de punere în aplicare, cât şi pentru a hotărî dacă consecinţele acestora sunt motivate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză” şi a concluzionat că „autorităţile naţionale au păstrat, în speţă, echilibrul just care trebuie să predomine în materie de reglementare a folosirii bunurilor între interesul public şi interesul privat.”

În concluzie instanţa de fond a reţinut că solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru terenul afectat de capacităţile energetice este neîntemeiată, pârâta beneficiind în mod gratuit de dreptul de uz şi de dreptul de servitute, motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată, precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, a declarat apel reclamanta S.C. „O - sa” SRL, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă la data de 12 mai 2014.

Prin cererea de apel apelanta – reclamantă a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate şi, în fond, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost precizată şi obligarea pârâtei E D M SA la plata sumei de 580.725 lei reprezentând contravaloare lipsă folosinţă teren proprietatea reclamantei, în suprafaţa de 2404 mp, pentru perioada 01.03.2009 - 01.05.2013.

În motivarea apelului reclamanta O a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei totale de 105.000 mp situat în oraşul G…, str. P… nr…., suprafaţă care include şi terenul de 2404 mp ocupat de capacităţi energetice, conform sentinţei civile nr.15/25.05.1998 a Tribunalului Giurgiu şi a încheierii - şedinţa de licitaţie publică din 21.04.1998, ambele pronunţate în dosarul nr.3/1996 al Tribunalului Giurgiu.

Suprafaţa de teren dobândită astfel a fost intabulată conform încheierii nr. 30314/27.07.2011 şi a extrasului de carte funciară (filele 64-67 dosar) pe numele reclamantei.

Potrivit rapoartelor de expertiza efectuate în cauză, pârâta E D M SA ocupă cu capacităţi energetice suprafaţa de 2404 mp, proprietatea reclamantei, contravaloarea lipsei folosinţei terenului pentru perioada 01.03.2009 - 01.05.2013 fiind stabilită la suma de 580.725 lei.

Instanţa de fond a stabilit în mod greşit că în raport cu prevederile art.16 din Legea nr.13/2007 şi art.12 din Legea nr.123/2012, că numai proprietarii terenurilor afectate de capacităţile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a legii, pot solicita indemnizaţii şi despăgubiri pentru exercitarea acestor drepturi, rezultând per a contrario că pentru situaţia în care capacitatea energetice existau deja la data intrării în vigoare a legii, exercitarea acestor drepturi era gratuită.

Hotărârea astfel pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 13/2007 şi a Legii nr.123/2012, cu încălcarea prevederilor art.480 din Vechiul Cod civil şi art.555 din noul Cod civil, cât şi a prevederilor art.1 alin.2 din noul Cod civil.

Instanţa de fond a considerat greşit că prin abrogarea OUG nr.63/1998 conform art.66 alin.2 lit. a din Legea nr.318/2003 şi respectiv prin abrogarea Legii nr.318/2003 în baza art.90 din Legea nr.13/2007, şi urmare a faptului că noile legi speciale, Legea nr. 13/2007 - art.16 alin.5 şi Legea nr.123/2012 art.12 alin.5, nu reglementează expres determinarea cuantumului despăgubirilor şi a modului de plată a acestora privind exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţi energetice realizate anterior intrării în vigoare a acestora, pârâta trebuie să beneficieze de aceste drepturi în mod gratuit.

Instanţa de fond s-a raportat exclusiv la prevederile art.12 alin.5 din Legea nr.123/2012 cu următorul conţinut: „Exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezenţei legi, se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenţie-cadru, precum şi pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor, a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenţia-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort.”

Faptul ca textul de lege menţionat reglementează determinarea despăgubirilor şi modul de plată al acestora pentru exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţi energetice, realizate după intrarea în vigoare a legii potrivit unei convenţii cadru aprobată de Guvern, nu presupune şi faptul că pârâta, cu privire la terenul proprietatea O pe care îl ocupă cu capacităţi energetice realizate anterior intrării în vigoare a Legii 123/2012, trebuie să beneficieze gratuit de aceste drepturi.

Consideră apelanta-reclamantă că instanţa de fond a încălcat prevederile art.1 alin.2 din noul Cod civil, potrivit cărora în cazurile neprevăzute de lege, se aplică principiile generale ale dreptului.

Instanţa nu a respectat principiul general de drept potrivit căruia ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem), pe care l-a încălcat, stabilind în mod greşit că în raport cu art.12 din Legea nr.123/2012 şi art.16 din Legea nr.13/2007, per a contrario, reclamantei nu i se cuvin despăgubiri.

Instanţa a dat o interpretare greşită art.12 alin.5 din Legea nr.123/2012, textul de lege vizând modul de exercitare a drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţi energetice ce se vor realiza după intrarea în vigoare a legii, potrivit unei convenţii cadru aprobată prin hotărâre a Guvernului.

Faptul că pentru modul de exercitare a drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţi energetice, realizate anterior intrării în vigoare a legii, nu există o astfel de reglementare, nu presupune exercitarea acestor drepturi în mod gratuit.

Dimpotrivă, instanţa avea obligaţia să se raporteze la prevederile art.1 din noul Cod civil care face trimitere la principiile generale ale dreptului (principiul echităţii care în noul C.pr.civ. se regăseşte în art.5 alin.3 care prevede că „în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici in baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.”).

Stabilind că pârâta beneficiază în mod gratuit de dreptul de uz şi de servitute cu privire la terenul de 2404 mp proprietatea reclamantei, ocupat de capacităţi energetice realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr.123/2012 şi a Legii nr.13/2007, instanţa a încălcat art.480 din vechiul Cod civil şi art.555 din noul Cod civil privind dreptul de proprietate.

Instanţa trebuia să observe că reclamanta a respectat dreptul pârâtei E D M SA cu privire la dreptul de uz şi de servitute asupra terenului afectat de capacităţi energetice şi a invitat-o conform notificării nr.105/24.01.2012 să stabilească de comun acord despăgubirea datorată pentru exercitarea acestor drepturi, pârâta refuzând să dea curs acestei invitaţii.

În aceasta situaţie, apreciază că sunt aplicabile dispoziţiile privind răspunderea delictuală, instanţa urmând să stabilească contravaloarea lipsei folosinţei bunului potrivit probelor administrate.

În opinia apelantei, este contrar normelor juridice care reglementează protecţia dreptului de proprietate ca reclamanta să suporte valoarea bunului folosit de pârâtă, valoarea taxelor anuale, răspunderea pentru bunul proprietatea sa, iar pârâta să folosească terenul în mod gratuit.

Potrivit art.998 şi urm. vechiul Cod civil şi art.1349 noul Cod civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere prin acţiunile sau inacţiunile sale drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Statuând că pârâta beneficiază gratuit de folosinţa terenului proprietatea reclamantei şi ocrotind astfel conduita acesteia, instanţa a încălcat prevederile art.480 vechiul Cod civil şi respectiv art.555 noul Cod civil.

În concluzie apelanta-reclamantă a solicitat să se constate că pârâta-intimată, datorează despăgubiri, potrivit probelor administrate, la valoarea lipsei de folosinţă a terenului aflat în proprietatea sa, pentru perioada 01.03.2009 - 01.05.2013 în sumă de 580.725 lei, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul celor anterior arătate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile 282 şi urm. C.pr.civ., art.12 alin.5 din Legea nr.123/2012, art.480 şi art.998 şi urm. vechiul Cod civil, art.1 alin.2, art.555 şi art.1349 noul Cod civil.

Intimata–pârâtă S.C. E D M SA a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii de apel şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr.19450/10.10.2013 pronunţata de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

În motivare, pârâtă a arătat că susţinerile apelantei nu pot fi calificate ca veritabile motive de nelegalitate sau netemeinicie a soluţiei instanţei de fond, nefiind critici cu privire la hotărârea acesteia ci, simple reiterări ale argumentelor aduse în faţa instanţei de fond, argumente ce au format obiectul analizei judicioase.

În redactarea motivelor de apel, apelanta pleacă de la premise greşite deduse din interpretarea eronată şi trunchiată a dispoziţiilor legale aplicabile reglementarii dreptului de uz şi servitute din art.16 din Legea nr.13/2007 a energiei electrice (care a preluat dispoziţiile art.37 din Legea nr.318/2003 în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată).

Astfel, apelanta evită să facă vorbire de dispoziţiile art.16 alin.5 din Legea energiei nr.13/2007 care prevede că „exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezentei legi se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenţie-cadru, precum: pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor şi a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenţia-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort, în termen de 8 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi.”

De asemenea, sunt evitate şi dispoziţie alin.8 art.18 din Legea nr.13/2007 care statuează faptul că „Proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii pot solicita încheierea de convenţii, conform prevederilor alin.5”.

Din simpla lecturare a dispoziţiilor legale mai sus enunţate, rezultă în mod neechivoc faptul că numai proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra capacităţilor energetice care s-au construit după intrarea în vigoare a Legii nr.318/2003 de către titularii de licenţe şi autorizaţii (cum este şi EDM) sunt îndreptăţiţi să solicite încheierea de convenţii cadru pentru plata de despăgubiri.

Or, după cum s-a arătat, din întregul probatoriu administrat în faţa instanţei de fond, capacităţile energetice în cauză, respectiv cablul de înaltă tensiune de 110 Kw au fost amplasate pe terenul situat în G…, str. P… nr…., încă din anul 1985, nefiind dovedită efectuarea niciunul fel de lucrări de retehnologizare cu privire la acestea ulterior intrării în vigoare a Legii nr.13/2007, astfel încât să se justifice incidenţa în speţă a dispoziţiilor art.18 din Legea nr.13/2007.

Suplimentar, intimata a arătat că temeiul cererii de chemare în judecată formulată de apelant îl constituie răspunderea civilă delictuală a sa, fapt pentru care se apreciază necesitatea analizării cererii din prisma condiţiilor cumulative care privesc: existenta faptei ilicite, a culpei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu.

În acest context, în temeiul dispoziţiilor art.1169 Cod Civil 1884, era necesar să se dovedească de către apelant, în urma probatoriului administrat îndeplinirea condiţiilor cumulative, fapt nerealizat.

Intimata a mai arătat că apelanta nu a putut dovedi existenţa unui prejudiciu, întrucât calcularea unei chirii medii pe piaţa liberă nu poate avea valoarea juridică probantă în sensul dovedirii existentei prejudiciului fără a fi coroborată cu alte elemente ale materialului probator.

Legat de prejudiciul încercat de apelantă, intimata a atras atenţia asupra modului în care apelanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 138.500 mp şi a numeroaselor construcţii identificate în încheierea din 21 aprilie 1998, pronunţată de Tribunalul Giurgiu în dosar nr.3/1996. Astfel, apelanta a fost declarată adjudecatara pachetului de active ale SC O S.A. Giurgiu în urma unei licitaţii publice, în schimbul sumei de 820.000.000 lei ROL (echivalentul sumei de 96.470 USD calculat la cursul de 8500 iei/dolar valabil în aprilie 1998).

Faţă de valoarea redusă a activelor adjudecate de apelanta, mai puţin de jumătate din minimul de pornire a licitaţiei, consideră că justă şi întemeiată reţinerea instanţei de fond conform căreia: „la momentul achiziţionării imobilului în anul 1998 reclamanta cunoştea situaţia de fapt a terenului, situaţie pe care a acceptat-o şi care, cel mai probabil s-a reflectat şi în preţul plătit pentru acesta”.

Intimata a făcut precizarea că pentru suprafaţa ocupată de capacităţile energetice ce reprezintă un procent de 1,76 din totalul terenurilor (fără a lua în calcul construcţiile aferente) a fost determinat un pseudo-prejudiciu în valoare de 133.500 euro, adică suma de 180.879,78 USD, ceea ce reprezintă aproape dublul sumei plătite de apelanta pentru achiziţionarea întregului pachet de active licitat.

În acest context, prin valoarea prejudiciului calculat s-ar fi creat de către instanţele de judecată premisele instituirii unei surse nejustificate de îmbogăţire pentru apelantă.

Suplimentar faţă de aceste argumente, intimata a învederat că nu se face vinovată de săvârşirea a vreunei fapte ilicite, întrucât respectiva capacitate electrică a fost construită în anul 1985, cu respectarea condiţiilor impuse de legislaţia aplicabilă.

Pentru aceste considerente, nu poate fi angajată răspunderea sa civilă delictuală, nefiind îndeplinite condiţiile cumulative cerute de codul civil aplicabil.

În consecinţă, intimata a solicitat respingerea apelului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr.1945/10.10.2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Prin Decizia civilă nr.388/24.06.2014 pronunţată în dosarul nr.10836/299/ 2012 Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă a respins apelul declarat de apelanta – reclamantă O - sa ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut că prin cererea dedusă judecăţii astfel cum a fort precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 580.725 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului proprietatea sa în suprafaţă de 2419,34 mp (valoare stabilită prin raportul de expertiză pentru perioada martie 2010- mai 2013).

Apelanta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de fond prin care acţiunea sa a fost respinsă ca neîntemeiată, susţinând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor Legii nr.13/2007 şi a Legii nr.123/2012, precum şi cu încălcarea prevederilor art.480 din vechiul C.civ. şi art.555 din noul C.civ. precum şi a prevederilor art.1 alin 2 din noul C.civ.

Din înscrisurile depuse la dosar, respectiv încheierea de şedinţă din data de 21 aprilie 1998 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr.3/1996 şi sentinţa civilă nr. 15/25.05.1998 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în acelaşi dosar, a mai reţinut tribunalul că reclamanta-apelantă O a adjudecat activele debitoarei SC O G, respectiv Modulul nr.5 extins, Submodulul nr.4 A –Secţia de îmbuteliere, locomotiva CF format din teren în suprafaţă de 136.550 mp şi construcţiile de pe teren.

Suprafaţa de totală ocupată de echipamentele energetice menţionate de reclamantă (staţia de transformare de 110 KW, post trafo şi trei stâlpi metalici) este de 2403,88 mp conform concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară – electroenergetică şi expertizei evaluatoare.

Conform susţinerilor pârâtei din întâmpinare, necombătute de reclamantă, capacităţile energetice mai sus menţionate au fost montate în anul 1985, sub imperiul dispoziţiilor Decretului nr.76/1950 pentru producerea, transportul, distribuţia şi vânzarea energiei electrice, abrogat prin OUG nr.63/1998 privind energia electrică şi termică.

La rândul ei, OUG nr.63/1998 a fost abrogată prin Legea nr.318/2003 a energiei electrice care a prevăzut la art.16 alin.4 că „Exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora. Dacă cu ocazia intervenţiei pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor energetice, titularii de licenţă au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile prezentei legi.”

Legea nr.318/2003 a fost abrogată la data de 22.02.2007 prin Legea nr.13/2007 care a prevăzut la art.16 alin.5 că „Exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezentei legi, se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenţie-cadru, precum şi pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor şi a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenţia-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi.”

Aceste dispoziţii au fost reluate în art.12 alin.5 din Legea nr.132/2012 a energiei electrice şi a gazelor.

A mai reţinut tribunalul că potrivit art.16 alin.6 şi alin.7 din Legea nr.13/2007 „Proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii pot solicita încheierea de convenţii, conform prevederilor alin.5. Titularii de licenţe şi autorizaţii sunt obligaţi să procedeze la încheierea convenţiilor-cadru prevăzute la alin.5 în termen de maximum 30 de zile de la solicitarea proprietarilor afectaţi.”

Întrucât textul delege se referă la proprietarii terenurilor afectate, fără a face distincţie între proprietarii terenurilor deja afectate şi proprietarii terenurilor care vor fi afectate de capacităţi energetice, a apreciat tribunalul că la data intrării în vigoare a Legii nr.13/2007 toţi proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii pentru capacităţile energetice, pot solicita titularilor de licenţe şi autorizaţii, încheierea unor convenţii cadru conform prevederilor alin.5 ale art.16 din lege, aceştia din urmă având obligaţia să procedeze la încheierea convenţiilor-cadru în termen de 30 de zile de la solicitarea proprietarilor afectaţi.

A da o altă interpretare a acestor dispoziţii legale, ar lipsi de conţinut art.16 alin.10 din acelaşi act normativ care prevede că „Dreptul de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietate privată, restrângerea sau încetarea unor activităţi prevăzute la alin.2 se stabileşte şi se exercită cu respectarea principiului echităţii, a dreptului de proprietate şi a minimei afectări a acestuia.

S-a mai constatat că prin Legea nr.132/2012 a energiei electrice şi a gazelor, (intrată în vigoare la data de 19 iulie 2012), s-a prevăzut la art.12 alin.6-8 că „Proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii pot solicita încheierea de convenţii, conform prevederilor alin.5. Beneficiază de indemnizaţii şi, respectiv, despăgubiri şi proprietarii de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii care la data intrării în vigoare a prezentei legi au în derulare convenţii privind exercitarea acestor drepturi încheiate în condiţiile legii. Titularii de licenţe şi autorizaţii sunt obligaţi să procedeze la încheierea convenţiilor cadru prevăzute la alin.5, în termen de maximum 30 de zile de la solicitarea proprietarilor afectaţi.

Aşadar, s-a concluzionat că pentru a beneficia de indemnizaţii şi despăgubiri pentru exercitarea dreptului de uz şi de servitute asupra terenului proprietatea sa, afectat de capacităţi energetice, reclamanta-apelantă trebuia să solicite pârâtei-intimate încheierea unei convenţii potrivit prevederilor art.16 alin.5 din Legea nr.13/2007 şi art.12 alin 5 din Legea nr.132/2012, aceste dispoziţii legale având caracter special şi în raport cu dispoziţiile art.998 şi urm din vechiul Cod civil şi art.1349 din noul Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Tribunalul nu a primit apărarea apelantei-reclamante, în sensul că, în cazul terenurilor afectate de capacităţi energetice realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr.13/2007 şi a Legii nr.123/2012, despăgubirile se determină potrivit normelor generale, având în vedere principiul specialia generalibus derogant potrivit căruia, aplicarea legii generale este înlăturată ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată.

Din înscrisurile depuse la dosar, s-a reţinut că reclamanta a notificat pârâta la data de 01.09.2010 solicitându-i să-i comunice care este situaţia juridică a Staţiei de 110 KW şi respectiv la data de 26.01.2012 solicitându-i pârâtei plata despăgubirii pentru lipsa de folosinţă a terenului pe ultimii trei ani, în sumă de 2.247.083 lei, însă niciuna dintre aceste notificări nu cuprinde solicitarea adresată pârâtei de a încheia o convenţie-cadru conform prevederilor legale mai sus enunţate.

În atare situaţie în care reclamanta nu a uzat de dreptul conferit de lege de a cere pârâtei-intimate încheierea unui contract-cadru pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor, a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, a indicat tribunalul, reclamanta nu se poate îndrepta împotriva pârâtei cu o acţiune în pretenţii pentru obligarea acesteia la plata contravalorii lipsei de folosinţă, invocând dispoziţiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală, deoarece, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale.

Pe de altă parte, în contextul în care pârâta a realizat capacităţile energetice conform dispoziţiilor legale în vigoare în anul 1985 care i-au permis ocuparea terenului şi exercitarea dreptului de uz şi servitute fără plata vreunei despăgubiri până la intrarea în vigoare a Legii nr.13/2007, iar apoi doar în baza unui contract-cadru aprobat prin hotărârea Guvernului, fiind vorba de lucrări de interes public, s-a reţinut că nu poate fi invocată nicio faptă ilicită a pârâtei.

Cât priveşte susţinerea reclamantei în sensul că exercitarea de către pârâtă a dreptului de uz şi de servitute asupra terenului proprietatea sa fără plata unei despăgubiri ar constitui o încălcare a dispoziţiilor art.480 din noul Cod civil şi respectiv art. 555 din noul Cod civil, aceasta nu a fost primită, întrucât, potrivit legii în vigoare la data la care reclamanta a devenit proprietara terenului, plata despăgubirilor este condiţionată de încheierea uni contract cadru între proprietarul terenului şi titularii de licenţe şi autorizaţii, la cererea proprietarului, acesta din urmă fiind interesat în obţinerea de despăgubiri.

S-a mai indicat, contrar susţinerilor apelantei, că deşi limitarea dreptului de proprietate al celor care deţin terenuri afectate de capacităţi energetice, poate avea ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, acest lucru nu contravine art.480 din noul Cod civil şi respectiv art.555 din noul Cod civil, deoarece legiuitorul poate îngrădi prin legi speciale dreptul de proprietate, cu condiţia să existe in scop legitim motivat de interesul general.

Or, prin instituirea drepturilor de uz şi servitute asupra terenurilor pe care sunt realizate capacităţi energetice şi stabilirea unei proceduri pentru determinarea despăgubirilor şi indemnizaţiilor, se asigură atât valorificarea fondului energetic - bun public de interes naţional, cât şi despăgubirea echitabilă a proprietarilor terenurilor afectate de capacităţi energetice.

Pentru toate aceste considerente şi faţă de dispoziţiile art.296 C.pr.civ. tribunalul a respins apelul, ca neîntemeiat, apreciind că soluţia instanţei de fond este corectă, chiar dacă pentru alte motive.

Împotriva acestei soluţii, în termenul legal, la datele de 25 august 2014, respectiv 26 august 2014, au declarat recurs ambele părţi, cererile de recurs fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă la data de 29 august 2014.

Prin recursul declarat, recurenta – pârâtă E D M S.A., critică considerentele decizie din apel şi solicită înlăturarea din cuprinsul motivării deciziei a considerentelor referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art.16 alin.6-8 din Legea nr.123/ 2012, legea energiei electrice şi a gazelor naturale, legislaţie internă care „se referă la proprietarii terenurilor afectate fără a face distincţie între proprietarii terenurilor afectate şi proprietarii terenurilor care vor fi afectate de capacităţi energetice”.

În concret recurenta – pârâtă solicită înlocuirea acestor considerent cu propriile considerente în sensul inaplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor legii energiei electrice privind acordarea de despăgubiri de către operatorul de distribuţie către proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi servitute, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul deciziei atacate.

În motivarea recursului recurenta – pârâtă prezintă situaţia de fapt, iar în ceea ce priveşte interesul său în promovarea prezentei căi de atac şi admisibilitatea recursului arată că problema controversată a admisibilităţii căii de atac împotriva considerentelor unei hotărâri a fost tranşată de legiuitor prin adoptarea art.461 N.C.pr.civ., soluţie conturată încă sub imperiul C.pr.civ. 1865, aplicabil în cauză. Se arată în acest sens că atât doctrina cât şi jurisprudenţa recentă au admis căi de atac îndreptate în mod exclusiv împotriva considerentelor hotărârilor chiar în cazurile în care dispozitivul respectivelor hotărâri era în favoarea părţii declarante a căii de atac, reţinându-se, pe de o parte, faptul că legea nu interzicea în mod expres un astfel de recurs, iar, pe de altă parte, faptul că este nepotrivit ca într-o hotărâre să fie consacrate împrejurări necorespunzătoare adevărului.

În ceea ce priveşte existenţa interesului legitim, născut, actual, personal şi direct al recurentei în promovarea acestei căi de atac se apreciază că acesta este evident atâta vreme cât în considerentele deciziei recurate instanţa de apel a reţinut aspecte necorespunzătoare adevărului, care în lipsa unei analize aprofundate a legislaţiei speciale aplicabile în cauză, ar putea crea aparenţa de legitimitate în acordarea dreptului la despăgubiri către reclamantă, pe calea unei acţiuni separate, fapt care nu corespunde realităţii, astfel cum s-a întâmplat în cauze similare.

Pe fondul recursului se solicită să se observe că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, parte din considerentele reţinute fiind rezultatul unei greşite aplicări şi interpretări a legii fapt ce a condus la o interpretare parţial greşită a actului juridic dedus judecăţii, în ceea ce priveşte condiţiile aplicabilităţii dispoziţiilor art.16 alin.5 din legea nr.13/2007 privind încheierea convenţiei cadru.

Susţine recurenta – pârâtă că în cauză este evidentă lipsa de temei a acţiunii reclamantei, având în vedre, pe de o parte, calitatea de proprietară a pârâtei asupra capacităţilor energetice şi, pe de altă parte, calitatea sa de titulară a drepturilor de uz şi servitute cu titlu gratuit asupra imobilelor aferente acestora, conform prevederilor specifice în materie.

Se subliniază faptul că legea nr.13/2007 are în vedere capacităţile energetice realizabile după intrarea în vigoare a legii şi nu se referă la capacităţile deja realizate într-un alt cadru legislativ. Interpretând dispoziţiile art.16 din Legea nr.13/2007, singura concluzie confirmată şi de Curtea Constituţională este aceea că acestea instituie o servitute legală specială, care, odată constituită este opozabilă tuturor, iar spre deosebire de celelalte servituţi nu este perpetuă ci este limitată la durata de exploatare a instalaţiei electrice, dreptul exercitându-se cu titlu gratuit pe durata existenţei instalaţiei.

Se mai adaugă că din simpla lectură a dispoziţiilor legii nr.13/2007 rezultă în mod neechivoc faptul că numai proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra capacităţilor energetice care se constituiau după intrarea în vigoare a legii nr.318/2003 de către titularii de licenţe şi autorizaţii sunt îndreptăţişi să solicit încheierea de convenţii cadru, respectiv plata de despăgubiri.

Atâta vreme cât în cauză nu au fost efectuate nici un fel de lucrări de retehnologizare cu privire la capacitatea energetică ulterior dobândirii dreptului de proprietate de către intimata – reclamantă care să justifice incidenţa în speţă a prevederilor art.16 din Legea nr.13/2007, recurenta apreciază că era în puterea instanţei să constate că dispoziţiile privind acordarea de despăgubiri nu se aplică.

Mai adaugă recurenta că în acest context, este evident faptul că sumele solicitate de către reclamantă cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada 2009 – 2012 nu ar putea fi decât rezultatul aplicării principiilor răspunderii civile delictuale, iar condiţiile pentru angajarea unei astfel de răspunderi nu sunt întrunite în cauze.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.7, pct.8 şi pct.9 C.pr.civ.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu suma de 4.959,13 lei, taxă judiciară de timbru şi 5 lei, timbru judiciar.

Prin recursul declarat, recurenta – reclamantă O – sa SRL solicită modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinţei civile apelate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei la plata sumei de 580.725 lei, contravaloare lipsă folosinţă teren pentru perioada 01.03.2009 – 01.05.2013 precum şi la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

O primă critică de legalitate adusă deciziei recurate vizează interpretarea greşită a prevederilor art.16 alin.5 din Legea nr.13/2007 şi art.12 alin.6 - alin.8 din Legea nr.132/ 2012, arătându-se că susţinerea tribunalului în senul că O nu a solicitat pârâtei stabilirea despăgubirilor este greşită.

Astfel recurenta – reclamantă susţine că prin notificarea nr.105/24.01.2014 a solicitat intimatei întâlnire (conciliere) pentru a încheia un acord prin care să stabilească despăgubirea datorată, dar E nu a dat curs notificării. Se susţine că această notificare trebuia interpretată ca fiind formulată de O având în vedere prevederile legii nr.13/2007.

Se mai adaugă că faptul că prin notificare s-a cerut să se stabilească un acord cu privire la despăgubire fără a se folosi termenii contract cadru nu presupune că recurenta – reclamantă nu a avut în vedere prevederile legii nr.13/2007 în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată în baza acestor prevederi legale.

Recurenta solicită instanţei de recurs să aprecieze refuzul pârâtei de a da curs notificării ca fiind refuzul acesteia de stabili în condiţiile legii despăgubirea datorată pentru terenul pe care îl ocupă cu capacităţi energetice şi să constate întemeiată cererea de acordare a despăgubirilor.

O altă critică formulată de recurenta – reclamantă vizează încălcarea de către instanţele de fond a prevederilor art.480 C.civ. şi art.555 NCC privind dreptul de proprietate.

În aceste sens se susţine că deşi legiuitorul are dreptul să îngrădească, în anumite condiţii, dreptul de proprietate, acest drept trebuie exercitat în acord cu principiile generale ale dreptului intern şi ale prevederilor CEDO referitoare la păstrarea unui echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentate ale persoanelor în cauză.

Or, în cauză, prin respingerea cererii de chemare în judecată şi respectiv a apelului, se limitează semnificativ prerogativele reclamantei de proprietar al ternului în cauză, instanţele încălcând astfel art.1 Protocolul 1 CEDO şi art.480 C.civ. şi art.555 NCC.

În drept au fost invocate prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu suma de 4.959,13 lei, taxă judiciară de timbru şi 5 lei, timbru judiciar.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

La termenul de judecată de la data de 26 noiembrie 2014 Curtea a pus în discuţia părţilor admisibilitatea recursului declarat de recurenta – pârâtă.

Analizând cu prioritate admisibilitatea recursului declarat de recurenta – pârâtă E D M S.A., Curtea, cu observarea prevederilor art.304 C.pr.civ. a constatat următoarele:

Faţă de data formulării şi înregistrării cererii de chemare în judecată – 13 martie 2012 – prezentul litigiu este supus dispoziţiilor cuprinse de Codul de procedură civilă din anul 1865, iar în lumina prevederilor art.299 şi urm. recursul este o cale de atac extraordinară, de reformare, neevolutivă, în principiu nesuspensivă de executare.

Conform art.299 C.pr.civ. pot fi atacate cu recurs hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.

În ceea ce priveşte partea din hotărâre care poate fi atacată cu recurs, se apreciază că poate fi obiect al recursului doar dispozitivul hotărârii recurate, întrucât numai această parte a hotărârii constituie „ordinul” instanţei cu privire la raportul juridic dedus judecăţii şi este susceptibilă de executare silită. Considerentele unei hotărâri judecătoreşti servesc numai pentru a interpreta dispozitivul, neavând putere de lucru judecat decât prin dispozitiv şi numai în măsura în care îl explică şi se referă la el.

Criticile recurentei-pârâte din prezenta cauză vizează considerentele deciziei pronunţate de tribunal în apel şi nu dispozitivul acesteia, iar trimiterile făcute la prevederile noului Cod de procedură civilă ce permit în mod expres declararea unei căi de atac împotriva considerentelor unei hotărâri nu îndreptăţeşte partea să critice, sub aspectul considerentelor, o hotărâre pronunţată sub imperiul Codului de procedură civilă 1865.

Pe cale de consecinţă, reţinând că recurenta – pârâtă a înţeles să uzeze de o cale de atac pe care legea nu i-a pus-o la dispoziţie, Curtea urmează să respingă recursul declarat de E D M ca inadmisibil, soluţie ce face inutilă examinarea celorlalte critici formulate de această parte.

Asupra recursului declarat de recurenta – reclamantă, prin prisma criticilor formulate, în considerarea dispoziţiilor art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

1. Critica referitoare la greşita interpretare a prevederilor art.16 alin.5 din Legea nr.13/2007 şi a art.12 alin.6-8 din Legea nr.132/2012, ce poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., nu poate fi primită.

În analiza acestui motiv de nelegalitate instanţa de recurs va avea în vedere situaţia de fapt astfel cum, în mod corect, a fost reţinută de instanţele de fond, şi anume: recurenta - reclamantă O a adjudecat activele SC O G, respectiv Modulul nr.5 extins, Submodulul nr.4 A –Secţia de îmbuteliere, locomotiva CF format din teren din teren în suprafaţă de 136.550 mp şi construcţiile de pe teren, conform încheierii de şedinţă din data de 21 aprilie 1998 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr.3/1996 şi sentinţei civile nr.15/25.05.1998 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în acelaşi dosar.

Din această suprafaţă încă de la momentul adjudecării, 2403,88 mp. sunt ocupaţi de echipamentele energetice: staţia de transformare de 110 KW, post trafo şi trei stâlpi metalici. Aceste capacităţile energetice au fost montate pe teren în anul 1985, sub imperiul dispoziţiilor Decretului nr.76/1950 pentru producerea, transportul, distribuţia şi vânzarea energiei electrice.

Regimul juridic al terenului afectat de capacităţile energetice, pentru perioada supusă analizei în prezenta cauză este reglementat de prevederile legii nr.13/2007 şi legii nr.123/2012.

Potrivit art.12 alin.5 şi alin.6 din Legea nr.13/2007 „Exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezentei legi, se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenţie-cadru, precum şi pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor şi a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenţia-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi. Proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii pot solicita încheierea de convenţii, conform prevederilor alin.5.

De asemenea, potrivit alin.10 al aceluiaşi articol invocat de recurenta – reclamantă „Dreptul de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietate privată, restrângerea sau încetarea unor activităţi prevăzute la alin.2 se stabileşte şi se exercită cu respectarea principiului echităţii, a dreptului de proprietate şi a minimei afectări a acestuia”.

Prevederi similare se regăsesc şi în legea nr.123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale. Astfel conform art.12 „Exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezenţei legi, se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenţie-cadru, precum şi pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor, a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenţia-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort. Proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii pot solicita încheierea de convenţii, conform prevederilor alin.5. Beneficiază de indemnizaţii şi, respectiv, despăgubiri şi proprietarii de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii care la data intrării în vigoare a prezentei legi au în derulare convenţii privind exercitarea acestor drepturi încheiate în condiţiile legii”.

În interpretarea acestor texte tribunalul a apreciat că recurenta – reclamantă are dreptul la despăgubiri pentru suprafaţa de teren ocupată de capacităţile energetice, însă nu a respectat procedura prevăzută de lege, în sensul că nu a solicitat recurentei – pârâte încheierea convenţiei – cadru.

Aceste reţineri ale tribunalului sunt contestate de recurenta – reclamantă care susţine că prin convocarea la conciliere – notificarea nr.105/24.01.2012 – a urmărit tocmai încheierea unei asemenea convenţii.

Curtea nu poate primi aceste susţineri odată ce din analiza notificării nr.105/ 24.01.2012 trimisă recurentei – pârâte rezultă în mod clar că reclamanta O a solicitat numai despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului pe ultimii trei ani, nefăcând nici un moment referire la încheierea convenţiei cadru prevăzute de legea specială.

Notificarea nu cuprinde nicio referire la prevederile legii nr.13/2007, după cum şi cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile art.998 şi urm. C.civ. şi art.1349 NCC, texte de lege care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În atare condiţii, rezultă cu evidenţă faptul că în urma lecturării deciziei Tribunalului Bucureşti recurenta – reclamantă a înţeles să uzeze de prevederile legii nr.13/2007 şi ale legii nr.123/2012 şi să susţină că în realitate a dorit încheierea unei convenţii în temeiul căreia să obţină despăgubiri de la E.

O concluzie contrară nu se poate obţine nici prin raportare la precizarea depusă la dosarul de fond (f.72 dosar JS1) prin care s-a completat temeiul juridic al cererii, deoarece simpla amintire a art.16 din Legea nr.13/2007 şi a art.12 din Legea nr.123/ 2012, care dau dreptul la despăgubiri proprietarilor de terenuri afectate de capacităţi energetice, nu este de natură să creeze convingerea că recurenta – reclamantă a încercat să uzeze de prevederile referitoare la încheierea convenţiei.

Mai mult decât atât, Curtea, apreciază că sub aspectul considerentelor referitoare la posibilitatea reclamantei de a încheia o convenţie cu E pentru obţinerea de despăgubiri, motivarea tribunalului este eronată, considerentele corecte în respingerea cererii de chemare în judecată fiind cele reţinute de judecătorie.

Astfel, din simpla lecturare a prevederilor art.12 alin.5 din Legea nr.13/2007 şi ale art.12 alin.5 din Legea nr.123/2012 rezultă că exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a legii, se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenţie-cadru.

Deci convenţiile-cadru se pot încheia numai pentru terenurile care vor fi afectate de capacităţi energetice ce urmează a fi realizate după intrarea în vigoare a respectivelor legi, capacităţile energetice ce fac obiectul litigiului de faţă fiind realizate în anul 1985, cu mult înainte de intrarea în vigoare în legilor 13 şi 123.

Soluţia enunţată rezultă cu prisosinţă şi din interpretarea textelor de lege invocate de către recurenta – reclamantă. Astfel art.16 alin.10 din Legea nr.13/2007 face referire la stabilirea echitabilă a despăgubirilor, însă din interpretarea sistematică a respectivului articol rezultă că alin.10 are în vedere despăgubirile care se pot acorda în urma încheierii convenţiei – cadru pentru terenurile care urmează să fie afectate de capacităţi energetice.

Curtea mai notează că alin.6 al art.16 reglementează situaţia proprietarilor de terenuri, însă nu se poate susţine că acest alineat se referă atât la proprietarii terenurilor deja afectate cât şi la proprietarii terenurilor care vor fi afectate de capacităţi energetice. Art.16 stabileşte doua reguli şi anume: dreptul de uz şi servitute asupra proprietăţilor statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale afectate de capacităţile energetice se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, iar dreptul de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezentei legi, se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenţie-cadru.

Pe cale de consecinţă, proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute menţionaţi la alin.6 sunt cei ale căror terenuri sunt afectate de capacităţile energetice realizate în condiţiile alin.5, adică, după intrarea în vigoare a legii.

În concluzie se constată că odată ce terenul aflat în proprietatea recurentei – reclamante este afectat de capacităţi energetice încă din anul 1985, aceasta adjudecând imobilul în cunoştinţă de cauză, recurenta – reclamantă nu poate beneficia de prevederile Legii nr.13/2007 şi ale legii nr.123/2012 pentru obţinerea de despăgubiri.

Totodată de constată că şi prin raportare la temeiul de drept invocat iniţial prin cererea de chemare în judecată – răspunderea civilă delictuală – cererea recurentei – reclamante nu poate fi primită, în sarcina recurentei – pârâte neputându-se reţine săvârşirea unei fapte ilicite, montarea capacităţilor energetice realizându-se cu respectarea prevederilor legale în vigoare în anul 1985.

2. Critica referitoare la nesocotirea prevederilor art.480 C.civ. şi art.55 NCC, ce poate fi, de asemenea, încadrată în prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ. nu este fondată.

Sub acest aspect se reţine că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au indicat în mod corect că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, acesta putând face obiectul unor limitări în măsura în care aceste limitări sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim şi sunt proporţionale cu obiectivele urmărite.

Analizând îndeplinirea acestor condiţii în cauza de faţă se reţine că drepturile de uz şi servitute asupra terenurilor pe care sunt realizate capacităţi energetice sunt expres prevăzute de lege, precum şi faptul că prin instituirea lor se urmăreşte un scop legitim - valorificarea fondului energetic - bun public de interes naţional, neexistând o disproporţie între cerinţele interesului general şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză.

Prin urmare Curtea a constatat că atât judecătoria cât şi tribunalul au pronunţat soluţii corecte însă pentru motivele expuse prin prezenta decizie, astfel că, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., a respins recursul declarat de recurenta - reclamantă, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare