Dacă pârâta nu ar fi obţinut dreptul locativ prin instanţă, reclamantul, nemaiavând calitatea de chiriaş, ca urmare a renunţării la contractul de închiriere, n-ar fi putut cumpăra, potrivit Decretului-Lege 61/1990, hg 562/1991 sau Legii 85/1992, în a...

Decizie 113 din 28.04.2009


Dacă pârâta nu ar fi obţinut dreptul locativ prin instanţă, reclamantul, nemaiavând calitatea de chiriaş, ca urmare a renunţării la contractul de închiriere, n-ar fi putut cumpăra, potrivit Decretului-Lege 61/1990, HG 562/1991 sau Legii 85/1992, în anul 1998 apartamentul la un preţ privilegiat, ştiut fiind că preţul acestor apartamente nu corespundea valorii de circulaţie şi deci contribuţia pârâtei trebuie apreciată tocmai în acest context al diferenţei de preţ pe care ar fi plătit-o reclamantul pentru un apartament similar dar pe care l-ar fi cumpărat la adevărata valoare de piaţă şi preţul efectiv plătit pentru apartamentul în cauză, în calitate de privilegiat.

Prin sentinţa civilă nr. 13014/22.09.2008, pronunţată de Judecătoria Craiova, s-a admis acţiunea civilă în constatare formulată de reclamant.

S-a constatat că apartamentul este bunul propriu al reclamantului, dobândit prin contribuţia sa exclusivă.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1040,50 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Reclamantul şi pârâta s-au căsătorit la data de 09.10.1988, căsătoria fiind desfăcută prin sentinţa civilă nr. 11687/17.09.1998 pronunţată de Judecătoria Craiova.

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate încheiat la data de 01.10.1997, reclamantul şi pârâta au cumpărat de la RAT Craiova apartamentul, preţul apartamentului fiind achitat integral de către reclamant cu chitanţa din 19.09.1997.

S-a dovedit că apartamentul a fost achitat numai prin contribuţia reclamantului, după o separaţie în fapt a părţilor de 7 ani, pârâta negând chiar semnarea contractului.

Împotriva sentinţei civile a declarat apel pârâta C M, considerând-o nelegală şi netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 113/28.04.2009 Tribunalul Dolj-Secţia pentru Minori şi Familie a admis apelul şi a schimbat în totalitate sentinţa, în sensul că, pe fond, a respins acţiunea  formulată de reclamant.

În motivarea deciziei s-au arătat următoarele:

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare este neîntemeiată întrucât oricare dintre soţi poate introduce o astfel de cerere pentru constatarea anumitor  bunuri ca fiind proprii, potrivit art. 111 C.civ., acesta neavând la îndemână calea acţiunii în realizare a partajului de vreme ce bunul este al său şi nu trebuie  să-l împartă.

Ca atare această excepţie urmează a fi respinsă.

Apelul pârâtei este însă întemeiat cu privire la criticile care privesc fondul cauzei.

Astfel, potrivit practicii şi literaturii de specialitate, bunurile dobândite în perioada separaţiei în fapt sunt bunuri comune şi nu proprii. A se vedea în acest sens şi decizia de îndrumare a Fostului Tribunal Suprem nr. 19/08.09.1960.

De altfel, acest aspect, că bunul este comun şi nu propriu, este recunoscut chiar şi de către reclamant, care, în declaraţia din cadrul dosarului penal nr. 4085/P/2000 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova, a arătat că soţia sa l-a rugat, deşi erau despărţiţi în fapt, să meargă împreună să cumpere apartamentul şi astfel, a mers împreună cu aceasta la data de 01.10.1997 la RAT Craiova şi împreună au semnat la rubrica „cumpărători”, fiecare în dreptul său.

Odată recunoscut acest fapt, reclamantul nu se poate prevala ulterior de împrejurarea expusă de pârâtă, că ea nu a ştiut de cumpărarea apartamentului şi ca atare să obţină un drept de pe urma acestei atitudini a pârâtei, reclamantul neputându-şi schimba poziţia în funcţie de natura procesului [În dosarul penal, când a fost cercetat pentru infracţiunea de fals (pârâta susţinând că ea nu a semnat contractul şi că reclamantul a semnat în locul ei), acesta a susţinut că el nu a făcut nici un fals şi că pârâta a semnat în persoană, iar apoi, în dosarul civil, a încercat să se prevaleze de cele arătate de pârâtă, pentru a obţine dreptul de proprietate exclusiv asupra apartamentului].

Pe de altă parte, chiar dacă reclamantul a făcut dovada că el a achitat întregul preţ al apartamentului, aceasta nu înseamnă că are o contribuţie  de 100%, de vreme ce şi pârâta a avut o contribuţie la achiziţionarea acestuia.

Contribuţia pârâtei se raportează la următoarea împrejurare:

În luna noiembrie 1991, ca urmare a despărţirii în fapt a soţilor, reclamantul a renunţat la apartament, fiind apartament de serviciu şi astfel unitatea angajatoare a închiriat apartamentul unei alte persoane, pe nume I C.

În anul 1992, pârâta a introdus acţiune împotriva acestui nou chiriaş, cauza judecându-se până în anul 1995, când Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 3338/22.11.1995, a constatat că „pârâta are un drept locativ propriu asupra apartamentului, calitate care nu poate fi afectată de renunţarea soţului la contract, acest drept păstrându-se în continuare; această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât reaua credinţă a soţului este vădită”.

În atare situaţie, dacă pârâta nu ar fi obţinut dreptul locativ prin instanţă, reclamantul, nemaiavând calitatea de chiriaş, ca urmare a renunţării la contractul de închiriere, n-ar fi putut cumpăra, potrivit Decretului-Lege 61/1990, HG 562/1991 sau Legii 85/1992, în anul 1998 acest apartament la un preţ privilegiat, ştiut fiind că preţul acestor apartamente nu corespundea valorii de circulaţie.

Deci contribuţia pârâtei trebuie apreciată tocmai în acest context al diferenţei de preţ pe care ar fi plătit-o reclamantul pentru un apartament similar dar pe care l-ar fi cumpărat la adevărata valoare de piaţă şi preţul efectiv plătit pentru apartamentul în cauză, în calitate de privilegiat.

Aspectul invocat de pârâtă cum că i-ar fi dat reclamantului, după cumpărarea apartamentului, suma de 50.000.000 ROL, ca urmare a înţelegerii dintre cei doi, pentru ca pârâta şi fiica sa să rămână proprietare ale acestui apartament, nu constituie o contribuţie la dobândirea bunului, ci eventual parte din sulta pe care ar urma s-o primească reclamantul în urma partajării bunului, dacă apartamentul ar fi atribuit în lot pârâtei şi astfel nu poate fi analizat în prezenta cauză.

Ca urmare a celor arătate mai sus, constatându-se că apartamentul este bun comun şi că pârâta a avut o contribuţie la dobândirea acestui bun, acţiunea reclamantului privind constatarea apartamentului ca fiind bun propriu se impune a fi respinsă, ca neîntemeiată. Acesta are posibilitatea să ceară, pe calea unei cereri separate, fie constatarea contribuţiei efective a fiecăruia dintre foştii soţi (dacă nu doreşte partajul), fie partajul şi stabilirea cotelor de contribuţie în cadrul acestuia.

Astfel fiind, constatând că apelul de faţă este întemeiat, tribunalul, în baza art. 296 C.p.civ., l-a admis şi a schimbat în totalitate sentinţa, în sensul că, pe fond, a respins acţiunea  formulată de reclamant.