Interpretarea dispoziţiilor art. 1 Legea 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă pentru anumite categorii de salariaţi din sistemul bugetar – personal auxiliar de specialitate al instanţelor

Interpretarea dispoziţiilor  art. 1 Legea 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă pentru anumite categorii de salariaţi din sistemul bugetar – personal auxiliar de specialitate al instanţelor

Prin sentinţa  civilă 409/2007, Tribunalul Braşov a dispus respingerea acţiunii formulată de reclamanţii  , personal auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov reţinând următoarele :

În conformitate cu dispoziţiile legale invocate de reclamanţi , privind acordarea tichetelor de masă „salariaţii din cadrul  societăţilor comerciale , regiile autonome şi din sectorul bugetar, precum şi din cadrul unităţilor cooperatiste şi al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal, prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator , pot primi o alocaţie individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator”.

Din cuprinsul dispoziţiilor  art. 1 Legea 142/98, rezultă că prima condiţie pentru a beneficia de tichete de masă este existenţa unui contract individual de muncă, încheiat în condiţiile art. 10 şi 16 din Codul Muncii or, în speţă reclamantele nu au făcut dovezi în acest sens , potrivit art. 1169 din Codul civil, având în vedere că pârâţii au negat , prin întâmpinare , existenţa  unui contract de muncă.

Aceste tichete de masă se pot acorda la limita prevederilor bugetului de stat , în conformitate cu dispoziţiile  art 1 alin . 2  din acelaşi act normativ, în conformitate  cu care „ tichetele de masă se acordă în limita  prevederilor bugetului de stat sau , după caz, ale bugetelor locale , pentru unităţile  din sectorul bugetar şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate , potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori”.

Potrivit dispoziţiilor art. 39 alin . 4 din Legea  nr. 631/2002 , legea bugetului  de stat pe anul 2003 , „ în bugetele instituţiilor publice , indiferent de sistemul de  finanţare şi de subordonare, inclusiv ale activităţilor de pe lângă  unele instituţii publice , cu excepţia instituţiilor  finanţate integral  din venituri proprii , nu se pot  aproba sume  pentru acordarea tichetelor de masă, întrucât  în buget nu sunt  prevăzute sume cu această destinaţie”. Aceleaşi considerente sunt reiterate de legiuitor şi în dispoziţiile art. 46 alin. 4 din legea nr. 507/2003 privind bugetul  de stat pe anul 2004, art. 40 din legea nr. 511/2004 privind bugetul de stat pe anul 2005 , art. 24 din legea nr. 379/2005 privind bugetul de stat pe anul 2006.

În această situaţie , instanţa nu poate reţine afirmaţia  reclamantelor în conformitate cu care, prin neacordarea tichetelor de masă s-ar crea o situaţie  de discriminare  între diferitele categorii de bugetari, încălcându-se astfel un drept fundamental ocrotit de Constituţie al reclamantelor, deoarece , în speţă, legiuitorul nu a prevăzut un astfel de drept în favoarea personalului auxiliar  de specialitate şi magistraţilor.

Împotriva sentinţei  au pronunţat recurs  reclamanţii solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie .

Se reţine că dispoziţiile art. 1 din legea 142/98 a fost interpretat greşit. Instanţa nu poate tolera aplicarea diferită a acestui text de lege între categorii de salariaţi din unităţile bugetare.

Se reiterează susţinerile invocate şi la judecata în fond a cererii prin care se invocă un  tratament  discriminatoriu  faţă de alţi salariaţi din sectorul bugetar.

Analizând recursul formulat , instanţa constată că nu este întemeiat.

Motivele de recurs se fundamentează pe o interpretare a noţiunii de egalitate de tratament a tuturor salariaţilor din sectorul bugetar , consacrată de art. 41alin . 2 din Constituţie.

Astfel, se arată că  în mod greşit nu a reţinut instanţa de fond că tichetele de masă reprezintă o măsură de protecţie socială şi în baza art. 41 din Constituţie trebuie acordată de drept, iar limitarea sau restrângerea acestui drept reprezintă  o încălcare a principiului egalităţii de tratament consacrată de art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale  ale omului  şi o încălcare a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie.

Instanţa , învestită cu soluţionarea prezentului recurs în temeiul art. 304 alin. 1 pct. 9 Cod procedură civilă nu poate verifica neconstituţionalitatea unui text de lege.

Ceea ce invocă , de fapt, recurenţii ca motive de recurs nu reprezintă critici ce vizează interpretarea legii , ci chestiuni de constituţionalitate a unui text de lege, aspecte ce nu pot fi analizate decât pe calea excepţiei de neconstituţionalitate a textului de lege de către Curtea Constituţională.

Principiile egalităţii în faţa legii şi egalităţii de tratament , nu exclud, ci dimpotrivă, presupun un tratament  juridic identic în situaţii egale, iar situaţiile în mod obiectiv diferite justifică chiar şi din punct de vedere constituţional tratament juridic diferit.

În speţă, art. 1 Legea 142/1998 prevede acordarea tichetelor de masă dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulative : existenţa unui contract individual de muncă şi capacitatea angajatorului de a suporta costurile tichetelor de masă. În considerarea cadrului legal general privind acordarea tichetelor de masă nu se pot reţine restrângeri de drepturi recunoscute în condiţiile Codului Muncii şi nici discriminări .

Deşi condiţionând existenţa acestui drept de posibilităţile financiare ale angajatorului se creează premisa unor situaţii juridice diferite care implică un tratament diferenţiat  între salariaţi , nu se încalcă principiul egalităţii de tratament invocat, deoarece acesta se impune ca principiu numai în cazul celor aflaţi în aceeaşi situaţie  juridică.

Pe de altă parte, prevederile din tratatele internaţionale invocate de recurenţi interzic discriminările care au  la bază considerente arbitrare  , însă nu impun uniformitatea de tratament , oferind posibilitatea legiuitorului naţional de a reglementa în mod diferenţiat situaţiile juridice  diferite”( C.C. – decizia 102/11.03.2003).

În speţă este vorba de o situaţie juridică diferită şi nu de o aplicare discriminatorie a textului de lege, acesta izvorând  din faptul că Legea 142/1998 condiţionează acordarea tichetelor de masă  în sistemul bugetar de alocarea de fonduri cu această destinaţie  în bugetul de stat, ori aşa cum s-a reţinut şi de instanţa de fond , nu există dispoziţie legală în legile bugetelor de stat pentru anii 2003 – la zi , (perioada  constituie obiectul litigiului), pentru sume cu această destinaţie  ( art. 40 Legea 511/2004, art. 39 alin . 4 Legea 631/2002).

În ceea ce priveşte interpretarea art. 1 din legea 142/1998 , instanţa de fond a adoptat un raţionament logic , corect , în sensul că a reţinut că din analiza textului de lege invocat reiese cu claritate faptul că nu se stabileşte în sarcina autorităţii publice o obligaţie , ci doar o posibilitate ce se poate realiza sau nu în funcţie de dispoziţiile Legii privind bugetul de stat.

Deoarece nu au fost prevăzute fonduri în legile bugetelor de stat pentru anii anteriori în vederea acordării tichetelor de masă, angajatorii nu pot fi obligaţi la acordarea lor.

Recurenţii susţin că intimaţii îşi invocă propria turpitudine atunci când susţin că în legile bugetelor de stat nu au fost prevăzute sume necesare acestei destinaţii , însă din studiul contractului colectiv de muncă la nivelul grupurilor de unităţi din sistemul justiţiei – nr. 46465/18.05.2006 rezultă că, la negocieri , reprezentanţii acestor categorii de personal din care fac parte şi recurenţii , aveau posibilitatea  să obţină la art. 37 din contract includerea în bugetele unităţilor a sumelor destinate acordării tichetelor de masă.

În consecinţă , nu poate fi învinovăţit angajatorul că nu a făcut demersuri în vederea alocării şi virării fondurilor necesare acordării tichetelor de masă.

În ceea ce priveşte critica referitoare  al discriminarea acestei categorii de personal raportat la alţi salariaţi care primesc tichete de masă , instanţa constată critica nefondată , pentru argumentele mai sus expuse.

În ceea ce priveşte invocarea Hotărârii din 6 iulie 2006 a C.N.C.D, instanţa constată că simpla trimitere la o dată fără a se indica numărul hotărârii C.N.C.D., face imposibilă verificarea veridicităţii afirmaţiei recurenţilor  conform căreia, „ discriminarea „ invocată de aceştia „ are o bază legală expresă”.

În consecinţă , recursul  va fi respins şi sentinţa menţinută, în baza art. 312 alin . 1 Cod procedură civilă.

OPINIE SEPARATĂ

Recursul se impunea a fi admis , întrucât :

În conformitate cu art. 1 din legea 142/1998 , salariaţii din sectorul bugetar pot primi o alocaţie individuală de hrană sub forma tichetelor de masă , alocaţie suportată integral de angajator.

Prin urmare, faptul că legea mai sus menţionată prevede o normă cu caracter dispozitiv  , nu determină automat concluzia că angajaţii  nu ar fi îndreptăţiţi la beneficiul său pentru că astfel s-ar goli  de conţinut o prevedere legală şi s-ar realiza îndepărtarea de la scopul urmărit de legiuitor.

De altfel , pe lângă interpretarea teleologică în favoarea admiterii recursului pledează şi interpretarea logică conform căreia norma juridică trebuie interpretată în sensul în care să se aplice iar nu în sensul înlăturării aplicării ei – actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

Angajatorii aveau prin urmare obligaţia ca la alcătuirea bugetului anual să solicite alocarea şi virarea fondurilor necesare pentru că altminteri s-ar restrânge dreptul la protecţie socială al reclamanţilor în mod nejustificat.

Faţă de considerentele mai sus expuse, adăugate celor privind discriminarea, respectarea Constituţiei şi a Tratatelor Europene, acţiunea trebuia admisă.

(Decizia civilă 305/M/20.06.2007 – AP )

Domenii speta

Spete similare