Drepturi băneşti

Drepturi băneşti

( Tribunalul Mehedinţi – s.c.  1883/14.03.2013)

Prin cererea  înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 27.12.2012, reclamantul C.E a chemat în judecată pe pârâta SC CFR IRLU SA Bucureşti - SC CFR IRLU Secţia Craiova solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie  obligată pârâta să-l plătească la valoarea salariului de bază minim brut de 700 lei, stabilit la nivelul ramurii transporturi începând cu 01.10.2009 la zi, precum şi obligarea acesteia la plata diferenţei dintre drepturile  salariale  de care a beneficiat pentru o valoare a salariului de bază minim brut de 570, respectiv 600 lei şi drepturile salariale de care trebuia să beneficieze calculate pentru o valoare a salariului de bază minim brut de 700 lei, începând cu 01.12.2009 la zi, conform prevederilor CCM unic  la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, prelungit prin act adiţional până la 31.12.2012, CCM la nivel de SC IRLU pe anii 2011-2012, respectiv 2012-2014, HG 1193/2010 şi HG 1225/2011; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune interese constând în actualizarea sumelor datorate  cu rata inflaţiei şi dobânda legală calculată de la data scadenţei la data plăţii efective, cu  cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamantul a arătat că este angajatul pârâtei şi  începând  cu 01.01.2008  a beneficiat de un salariu de bază minim brut de 570 lei în baza Actului adiţional la CCM la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prin care s-au modificat salariile de bază brute anterioare, începând cu 01.07.2008 pentru o perioadă de 48 de luni de la înregistrare.

Conform art.41 alin.3 lit.a)  din CCM unic la nivel de ramură transporturi  pe anii 2008-2010, salariul de bază  minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil de la  01.01.2008 şi negociat pentru un program complet de 170 ore medie/lună  este de 700 lei, respectiv 4,12 lei/oră.

La lit.b) a aceluiaşi articol s-a prevăzut că părţile implicate în negocierile colective la nivel de grup  de unităţi, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile, valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art.41 pct.3 lit.a) respectiv 700 lei, ci nu 570 cât a stabilit pârâta.

A mai arătat că acelaşi salariu a fost negociat şi în CCM pe unitate SC IRLU pe anii 2011-2012, respectiv 2012-2014, conform anexei 1 la aceste contracte în care se prevede un salariu minim brut de 700 lei, dispoziţii pe care pârâta nu le-a respectat.

Referitor la aplicabilitatea în timp a prevederilor contractelor colective de muncă invocate, reclamantul a arătat că CCM la nivel de ramură transporturi 2008-2010 a fost valabil pe perioada 01.01.2008 - 31.12.2010,  CCM la nivel de SC IRLU 2009-2010 a fost valabil pe perioada  11.06.2009 ( data înregistrării) - 11.06.2010, CCM la nivel de SC IRLU SA 2010-2011 a fost valabil pe perioada  29.04.2010 ( data înregistrării) - 31.01.2011, CCM la nivel de SC IRLU SA 2011-2012 a fost valabil pe perioada  01.02.2011 (fiind înregistrat la 21.02.2011 ) - 31.03.2012, conform art.2 alin.2 din acest contract, iar CCM la nivel de SC IRLU SA 2012-2014 este valabil o perioadă de 2 ani cu începere de la 01.04.2012 (  fiind înregistrat la 12.04.212).

A mai arătat că salarizarea personalului este prevăzută de  dispoziţiile art.7  şi art.17 din CCM la nivel de unitate, salariile de bază corespunzătore fiecărei clase de salarizare fiind stabilite în funcţie de coeficienţii de ierarhizare şi de formula de calcul prevăzută în anexa 1.

De asemenea reclamantul a susţinut că pârâta, în calitate de  angajator, nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale în sensul că nu l-a plătit la salariul de bază minim brut de 700 lei, salariu stabilit prin acordul părţilor încălcând dispoziţiile art.40 alin.2 lit. c), art.238 alin.1, art.249 alin.1 lit. c) din vechiul Cod al muncii, dispoziţii în raport de care pentru perioada dedusă judecăţii CCM la nivel inferior pot conţine clauze care stă stabilească drepturi  numai la un nivel superior celui stabilit prin CCM la nivel superior, astfel că pârâta trebuia să îi acorde un salariu calculat la o valoare de bază minim brută de 700 lei, ci nu la valoare de 570 lei.

În temeiul dispoziţiilor art.166 alin.4 Codul muncii art.1349, art.1531 şi art.1535 din Noul Cod civ., corespondente ale art.1084 şi 1088 din vechiul Cod civ. reclamantul a solicitat  obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale şi a indicelui de inflaţie.

În drept, acţiunea a fost  întemeiată  pe dispoziţiile contractelor colective de muncă invocate, dispoziţiile Codului  muncii şi ale Codului civil menţionate anterior, HG 1193/2010. HG 1225/2011. 

În susţinerea acţiunii, reclamantul a depus următoarele acte: extrase din CCM SC IRLU SA 2011-2012, 2012-2014, anexa I la aceste contracte, extras din CCM unic la nivel de ramură transporturi 2008-2010, cartea de identitate şi extras din  carnetul de muncă,  actele adiţionale la contractul individual de muncă pe  anii 2009-2012 şi practică judiciară în materie.

Pârâta SC CFR IRLU SA a formulat întâmpinare prin care a invocat  excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că în raport de dispoziţiile art.268 alin.1 lit.c) Codul  muncii şi de  data promovării acţiunii de către reclamant - 31.10.2012, a fost depăşit termenul de 3 ani, pentru drepturile solicitate pentru perioada 01.09.2009-31.10.2009.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că reclamantul îşi întemeiază acţiunea  pe dispoziţiile CCM la nivel de ramură transporturi, însă pentru perioada în litigiu la nivel de unitate erau  în vigoare  contracte colective de muncă pe anii  2009-2010, 2011-2012, 2012-2014  care erau  aplicabile, astfel că CCM la nivel de ramură nu poate fi izvor de drept pentru drepturile solicitate de reclamant.

Referitor la invocarea de către reclamant a CCM la nivel de grup de unităţi feroviare, pârâta a arătat că  acest contract nu îi este opozabil, deoarece SC CFR IRLU SA nu este membră a Asociaţiei Patronale la nivel de grup de unităţi din  transportul feroviar, iar în perioada în litigiu erau aplicabile contractele colective de la nivelul unităţii.

De asemenea, a mai arătat că nici CCM unic la nivel de ramură transporturi nu este aplicabil raporturilor dintre părţi, deoarece SC CFR IRLU SA nu efectuează activităţi de transport şi nu are în obiectul de activitate astfel de activităţi, aşa cum rezultă din  HG 864/2011.

 Faptul că societatea a fost nominalizată în lista societăţilor cărora li se aplică contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu este relevantă, deoarece contractul nu poate produce efecte decât în limitele art.11 alin.1 lit.c) din  Legea  130/1996.

A mai arătat că legalitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu poate fi  pusă în discuţie, deoarece în momentul negocierii s-a preluat „pragul minim”  al salariului minim brut indicat prin actul normativ  în vigoare la acea dată, respectându-se astfel dispoziţiile art.159 alin.3 şi art.160 Codul  muncii, iar în cauză, salariul brut negociat al reclamantului începând cu 01.09.2009 depăşea cu mult salariul minim brut pe ţară,  aşa cum rezultă din contractul individual de muncă al acestuia.

 În susţinerea apărărilor formulate prin întâmpinare, pârâta a depus următoarele acte : extrase  din CCM SC CFR IRLU SA pe anii 2009-2010, 2011-2012, 2012-2014, grilele de salarizare aferente, certificatul de înregistrare al SC CFR IRLU SA, fundamentarea bugetului de venituri şi cheltuieli al societăţii pe  anii  2010, 2011, adresa nr. 35/2006 emisă de Asociaţia Patronală la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar şi actele adiţionale la contractul individual de muncă al reclamantului pe anii 2009 şi 2010.

Din oficiu, s-a solicitat pârâtei să comunice dacă începând cu data de 01.04.2011  reclamantului i s-a aplicat salariul de bază minim brut de 700 lei conform CCM la nivel de unitate pe anii 2011/2012, 2012/2014, relaţii comunicate cu adresele nr. 1053/13.03.2013 şi 1309/13.03.2013 la care s-a anexat fişa anuală de calcul a salariului pe perioada  aprilie 2010- februarie  2013 şi situaţia plăţii drepturilor salariale ale reclamantului pe anii 2010, 2011, 2012 şi ianuarie 2013.

Analizând acţiunea în raport de actele şi lucrările dosarului, Tribunalul constată  şi reţine următoarele :

Reclamantul C.E. este angajatul pârâtei SC CFR IRLU SA – Secţia Craiova, desfăşurând activitate ca macaragiu în perioada 01.10.2009 până în prezent,  conform menţiunilor din carnetul de muncă şi actelor adiţionale la contractul individual de muncă, depuse la dosar.

Prin acţiunea dedusă judecăţii se solicită obligarea pârâtei SC CFR IRLU SA  - SC CFR IRLU CRAIOVA la plata actualizată a diferenţelor dintre salariile calculate în raport de salariul minim brut de 700 lei şi drepturile salariale efectiv plătite pe perioadele 01.10.2009- la zi, drepturi solicitate conform  art.41 al. 3  lit. a din  contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 şi contractelor colective de muncă la nivel de SC CFR IRLU SA valabile pe anii 2011-2012, 2012-2014.

În baza art.137 Cod proc. civ. instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei prescripţiei  invocată  de pârâta SC CFR IRLU SA .

Având în vedere dispoziţiile art.6 pct.4 Noul Cod Civil, potrivit cărora prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi, instanţa constată că pentru perioada 01.10.2009 – 26.12.2009 dreptul material la acţiune al reclamantului este prescris, raportat la data introducerii acţiunii respectiv 27.12.2012.

Astfel, potrivit D167/1958 – privitor la prescripţia extinctivă, termenul general de prescripţie este de 3 ani, iar în cazul când un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie distinctă.

De altfel, şi art.268 pct.c)  Codul Muncii prevede că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.

 Aşa fiind, se constată că este întemeiată excepţia prescripţiei invocată de pârâtă,  urmând să fie admisă. 

Pe fondul cauzei, pentru perioada 27.12.2009 la zi, instanţa reţine că,  potrivit  art.41 al.1 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Transporturi pe anii 2008-2010 au fost stabiliţi coeficienţi minimi de ierarhizare, pe categorii de salariaţi, cu valori cuprinse între 1 si 2.

La alin. 2  al aceluiaşi articol s-a  prevăzut ca aceşti coeficienţi se aplică la „…salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi stabilit prin art.40  alin. 3 lit. a).”

Potrivit art. 41  al.3 lit. a) din  acelaşi contract colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 -2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008  şi negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore  medie/lună, este de  700 lei….” 

În  art. 41 alin. 3  lit. b  s-a prevăzut că „părţile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unităţi si unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile, valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art.41 al.3 lit.a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariaţi vor fi adoptaţi coeficienţii minimi de ierarhizare stabiliţi la art. 41 al  1 din prezentul contract de muncă.”

Din interpretarea dispoziţiilor anterior citate rezultă că prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008 -2010 s-au stabilit atât coeficienţii minimi de ierarhizare, cât şi salariul de bază minim brut, precum şi faptul  că aceşti coeficienţi minimi de ierarhizare se aplică la salariul de bază minim brut respectiv.

Totodată, potrivit art. 41 alin. 3 lit.b), în negocierile colective la nivel de grup de unităţi si de unitate, părţile implicate urmează să pornească in stabilirea drepturilor de la cele două  valori minime stabilite prin contractul de muncă la nivel de ramură.

Fiind valori minime, stabilirea salariilor pentru diferitele categoriile de salariaţi trebuie să plece de la aceste valori în sens crescător.

În cauză  se constată că pârâta  nu a respectat dispoziţiile  contractului  colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi 2008 -2010, deşi  acordarea drepturilor prevăzute din acest contract era imperativă pentru angajator, în perioada în litigiu calculând drepturile salariale ale reclamantului în raport de  un salariu de bază de 570 lei , respectiv de  600 lei .

În acest sens se reţine că  potrivit art.3 al.1, 2 din CCM  unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 „Clauzele prezentului  contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile de transporturi şi activităţi conexe din ţară, indiferent de structura capitalului acestora; contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze prevăzute în mod expres prin lege.”

În al.3 al aceluiaşi articol, s-a  prevăzut că „în cazul în care părţile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unităţi înaintea semnării, înregistrării şi publicării prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse”.

Din interpretarea  prevederilor art.3 al.3 din CCM  rezultă că  acordarea drepturilor prevăzute  de  art.41 alin.3 lit.a)  din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nu este condiţionată de  preluarea acestora  în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, deoarece potrivit dispoziţiilor CCM unic – art.3 al.3 -  prevederile contractului  încheiat la nivel superior sunt  obligatorii şi au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.

Potrivit art.238  al.1 Codul muncii, în forma  în vigoare  în perioada în litigiu, contractele colective  de  muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Art.40 alin.2 lit.c) Codul muncii prevede că angajatorului îi revine obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale  de muncă, iar potrivit art.236 alin.4 Codul muncii, (în numerotarea în  perioada în litigiu), contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie  legea părţilor.

De asemenea,  potrivit art.241 Codul muncii (în redactarea în vigoare în  perioada în litigiu), clauzele contractului colectiv se aplică tuturor  salariaţilor încadraţi în unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

Având în vedere dispoziţiile  citate din  Codul muncii rezultă că  dispoziţiile contractului colectiv de muncă unic  la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 -2010 erau obligatorii pentru  pârâtă.

Nu poate fi reţinută  apărarea  pârâtei  în sensul că  contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu i se aplică, întrucât nu efectuează activităţi de transport, deoarece chiar din cuprinsul art.3 al. 1 din acest contract colectiv rezultă că se aplică şi unităţilor conexe şi mai mult, în Anexa 5  la acest contract  - poz.13, este menţionată în mod expres şi pârâta, printre unităţile cărora li se aplică.

De asemenea nu poate fi primită apărarea formulată de aceeaşi pârâtă  în sensul că pe perioada 2009/2010,  la nivelul societăţii a existat  contract  colectiv care era în vigoare şi se aplica, deoarece dispoziţiile  contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi 2008 -2010  erau obligatorii  pentru  angajator, iar în raport de dispoziţiile art. 238 al.1,3 Codul muncii (forma în vigoare în perioada în litigiu)  contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin  contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, prevederile legale referitoare  la drepturile salariaţilor având  un caracter minimal.

Aşa cum s-a arătat anterior, clauzele contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi au fost negociate de partenerii sociali  şi prevederile acestora sunt obligatorii pentru părţi. În situaţia în care angajatorul  nu era în măsură să respecte aceste clauze, avea posibilitatea să solicite modificarea contractului colectiv cu respectarea procedurii prevăzută de Legea nr. 130/1996 în vigoare în perioada aplicării contractului.

Aşa fiind, se  reţine că în perioada 27.12.2009-31.12.2010, pârâta trebuia să respecte prevederile CCM unic la nivel de ramură transporturi  şi să acorde reclamantului  salariul de bază minim brut de 700 lei.

În ceea ce priveşte diferenţele de drepturi salariale solicitate pentru perioada 2011 - la zi se constată că sunt aplicabile contractele colective de muncă încheiate la nivel de SC CFR IRLU SA pe anii 2011/2012, 2012/2014.

Potrivit celor două  contracte colective de muncă încheiate la nivel de unitate, salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcţie de coeficienţii de ierarhizare şi de formula de calcul din Anexa nr. 1 .Conform Anexei nr. 1 pentru clasa de salarizare 1 s-a stabilit o valoare a salariului minim de 700 de lei pentru anii 2011, 2012 şi în continuare pe perioada de valabilitate a contractelor.

În raport de aceste prevederi ale contractului colectiv de muncă, se constată că pârâta nu le-a respectat şi a stabilit reclamantului un salariu de bază mai mic, aşa cum rezultă din copia actele adiţionale la contractul individual de muncă al acestuia .

Ca urmare pârâta a încălcat prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate din anii 2011 – 2012,  prevederile art. 40 alin. 2 lit. c) din Codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractului individual de muncă”, precum şi prevederile  art. 229 alin. 4 Codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor”.

Referitor la perioada de valabilitate a  CCM la nivel de unitate,  instanţa reţine următoarele:

 CCM la nivel de unitate pentru anii 2011 – 2012 a fost înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială sub nr.99/ 21.02. 2011 şi potrivit art. 2 al.1 din contract  s-a aplicat de la data înregistrării .

Potrivit art.2 alin.2  din CCM,  acest contract a fost valabil 1 an şi va putea produce efecte şi după expirarea termenului stabilit iniţial, dar nu mai mult de 30 de zile calendaristice, dacă nici una din părţi nu denunţa contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.

Faţă de această dispoziţie contractuală, se constată că, contractul colectiv  a produs efecte şi după expirarea termenului stabilit iniţial, dar nu mai mult de 30 zile calendaristice, adică până la 21.03.2012.

Aşa fiind, se constată că  CCM la nivel de unitate pentru anii 2011 – 2012 a produs efecte în intervalul 21.02.2011 – 21.03.2012.

Referitor la CCM la nivel de unitate pentru anii 2012 – 2014, se reţine că  a fost înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială sub nr.130/12.04.2012 şi potrivit art. 144 din Legea 62/2011 s-a aplicat de la data înregistrării la autoritatea competentă, menţiune ce se regăseşte şi în cuprinsul art. 2 lin 1 din contract.

Acest contract este valabil 2 ani de la data înregistrării, conform menţiunilor de la art. 2 alin.3, astfel că CCM la nivel de unitate pentru anii 2012 – 2014 produce efecte începând cu data de  12.04.2012.

În cauză  se constată că pârâta  nu a respectat  nici dispoziţiile contractelor  colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2011-2012, 2012-2014 deşi acordarea drepturilor prevăzute din aceste contracte era imperativă pentru angajator, în perioada în litigiu drepturile salariale ale reclamantului fiind calculate  în raport de  un salariu de bază de bază  de 600 lei începând cu data de  21.02.2011,  conform adresei nr. 1309/13.03.2013 emise de pârâtă.

Prin nerespectarea prevederilor CCM la nivel de ramură în intervalul 27.12.2009 – 31.12.2010 şi a prevederilor CCM la nivel de unitate în perioadele 21.02.2011 – 21.03.2012 şi 12.04.2012 – 14.02.2013 ( la zi), pârâta a produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea diferenţelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art. 253 din Codul muncii.

Faţă de considerentele anterior expuse, se constată că reclamantul este îndreptăţit la plata diferenţelor  dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul  de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi  pe anii 2008-2010 şi conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2011-2012, respectiv pe anii 2012-2014 şi drepturile salariale efectiv plătite pe perioadele 27.12.2009 – 31.12.2010, 21.02.2011-21.03.2012, 12.04.2012-14.03.2013 ( la zi). 

Potrivit  art. 253 al.1 Codul muncii, „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

În raport de textul de lege citat se apreciază că  prin neacordarea integrală a drepturilor salariale calculate în raport de dispoziţiile contractelor colective de muncă invocate,  reclamantul a  fost prejudiciat, iar pentru repararea  prejudiciului cauzat, diferenţele salariale  se vor acorda actualizate cu rata inflaţiei de la data fiecărei scadenţe la data plăţii efective.

De asemenea se impune şi  repararea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a sumelor cuvenite, motive pentru care va fi obligată pârâta şi la plata dobânzilor  legale.

Având în vedere considerentele în fapt şi în drept anterior  expuse, se  constată că acţiunea este întemeiată,  urmând  să  fie  admisă în  parte.

Potrivit art. 166, alin.4 Codul Muncii întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului, daunele interese nu pot fi decât dobânzile legale care vor fi de asemenea acordate de la data scadenţei fiecărei sume până la data scadenţei efective.

Pentru a asigura repararea integrală a prejudiciului care cuprinde atât pierderea legală suferită de creditor cât şi beneficiul de care acesta este lipsit se impune atât acordarea dobânzii legale cât şi a actualizării sumelor datorare, actualizarea însemnând păstrarea valorii reale a obligaţiilor impusă de devalorizarea monedei naţionale 

Domenii speta

Spete similare