Obligaţia de a face.

Faliment - obligaţia de a face.

-Legea nr. 85/2006, art. 11

Competenţa jurisdicţională non-exclusivă a instanţelor engleze înseamnă că oricare dintre părţi se poate adresa unui tribunal competent de pe teritoriul Angliei, fără a fi obligată în acest sens, contractanţii au dreptul de a sesiza jurisdicţia engleză, aceasta nefiind reglementată cu caracter obligatoriu de către părţi.

Art. 11 alin. 1 lit. a-n din Legea nr. 85/2006 stabileşte atribuţiile judecătorului sindic, printre acestea nefiind enumerate şi cea de soluţionare a cererilor în pretenţii formulate de administratorul judiciar sau de lichidator în vederea recuperării creanţelor aparţinând societăţii în insolvenţă. Această cerere nu este aferentă procedurii insolvenţei în sensul art. 11 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, întrucât prin litigiu în legătură cu insolvenţa se înţelege acel proces care vizează măsurile dispuse în cursul procedurii. Acţiunea în justiţie prin care se urmăreşte recuperarea creanţelor debitoarei nu este o cerere aferentă procedurii insolvenţei, cu una de drept comun care se circumscrie prevederilor Codului de procedură civilă.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1964 din 18.10.2013)

Prin sentinta civila nr.1390/13.02.2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti-sectia a VII-a in dosarul nr.49573/3/2012, a fost admisa cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta SC R M SA si a fost obligata parata SC R T SRL la plata sumei de 5.405.335,59 lei echivalent a 1.184.995,51 euro cu titlu de c/val prestari servicii.

In motivare, se arata ca, prin incheierea din 07.09.2011, pronuntata de Tribunalul Bucuresti sectia a VII-a Civila, in baza art 32 alin 1 din legea 85/2006 a fost deschisa procedura generala a insolventei impotriva debitoarei SC R M SA fiind desemnat administrator judiciar cu atributiile prevazute de lege.

Anterior intrarii debitoarei in procedura insolventei, intre parti au fost incheiate mai multe contracte de prestari servicii, respectiv: contractul pentru furnizarea de servicii de difuzare prin satelit si segment de spatiu – incheiat la data de 01.04.2007, contractul de servicii de publicitate – incheiat la data de 01.04.2007 si contractul de servicii de management – incheiat la data de 01.07.2007.

Aceste contracte au fost mentinute si dupa deschiderea procedurii insolventei, dispozitiile art.86 din legea 85/2006 stipuland „contractele in curs de derulare se considera mentinute la data deschiderii procedurii insolventei”, administratorul judiciar neprocedand la denuntarea contractelor.

Termenele pentru care au fost incheiate contractele rezulta expres din cuprinsul acestora, primul contract mentionat fiind incheiat de la 01.04.2007 pana la 31.03.2012 si prelungit ulterior prin acordul partilor, iar celalalte doua contracte fiind incheiate din momentul semnarii pe o perioada nedeterminata, stipulandu-se la art 2 din contract ca incetarea lor va avea loc in cazul aparitiei uneia dintre situatiile expres prevazute in contract.

Contractele incheiate cuprind, de asemenea, in mod detaliat serviciile pe care debitoarea SC R M SA s-a angajat sa le presteze precum si sumele si modalitatea de plata a contravalorii acestor servicii.

Contractele au fost semnate de ambele parti, fiind depuse la dosar in xerocopie, atat in limba engleza cat si in limba romana.

Pentru contravaloarea serviciilor prestate, debitoarea a emis facturi fiscale, acestea fiind depuse la dosar, parte din ele fiind semnate de primire de catre parat, parte transmise prin posta, paratul necontestand aceste facturi, nefacand nicio dovada in acest sens.

Din cuprinsul fiecarei facturi in parte, rezulta in mod expres serviciile prestate si perioada pentru care s-a emis factura fiscala.

Sunt depuse la dosar facturile emise incepand cu data de 31.07.2007 si pana in septembrie 2012, ultima factura fiind emisa la data de 28.09.2012.

Sustinerile paratului privind neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a serviciilor la care reclamanta debitoare s-a obligat nu sunt astfel dovedite, neputand fi retinute de instanta.

Mai mult, paratul, prin notele scrise formulate, recunoaste implicit executarea de catre reclamanta a obligatiilor asumate aratand ca acestea nu au fost executate doar pentru ultimele doua luni contractuale, perioada pentru care a trebuit sa achite furnizorului plata deoarece reclamanta nu-i mai asigura serviciile contractuale.

Paratul precizeaza ca nu datoreaza „plata integrala” a sumelor solicitate, recunoscand ca atare in mod implicit prestarea serviciilor de catre reclamanta, pentru cea mai mare perioada contractuala, fapt ce se coroboreaza cu necontestarea facturilor emise.

S-a retinut astfel ca facturile fiscale ce cuprind contravaloarea serviciilor prestate au fost emise de reclamanta pana in septembrie 2012, ultima factura emisa fiind pentru serviciile din luna anterioara, astfel incat ultimele doua luni contractuale pentru care paratul pretinde ca nu i-au fost prestate serviciile, nu au fost facturate, contractul fiind denuntat unilateral incepand cu octombrie 2012.

Plata serviciilor facturate este ca atare datorata integral de catre parat.

Conform dispozitiilor art 46 Cod Comercial, in materie comerciale, facturile sunt considerate ca fiind mijloace de proba, regimul lor juridic fiind stabilit de art 47-54 Cod Comercial.

In intelesul legii, facturile reprezinta inscrisuri sub semnatura privata prin care se constata executarea unei operatiuni comerciale.

Ele fac dovada in legatura cu existenta actului juridic si cu executarea operatiunii care constituie obiectul ei.

Ca atare, s-a constata ca, in cauza, prin facturile depuse la dosar si acceptate tacit de parat, s-a facut dovada existentei actului juridic si a executarii de catre reclamanta a operatiunii la care s-a obligat.

Cu privire la obligatia de plata a paratului, s-a retinut ca aceasta nu a fost executata, nefacandu-se nicio dovada in acest sens.

Asa cum este stipulata in Codul Civil, plata reprezinta un mijloc de stingere al obligatiilor, fiind reglementata in art 1092-1121.

Conform prevederilor art 1100 Cod Civil, plata trebuie sa constea in executarea in tocmai a obligatiei asumate, facandu-se atunci cand datoria a ajuns la scadenta, adica a devenit exigibila.

In speta, asa cum rezulta din facturile aflate la dosar, creanta invocata de reclamanta debitoare este exigibila, obligatia de plata fiind ajunsa la scadenta, pentru depasirea termenului de plata, paratul datorand penalitati de intarziere conform clauzelor contractuale.

Avand in vedere ca operatia platii este un act juridic, indiferent de izvorul din care s-a nascut obligatia, mijloacele de proba prin care se poate face dovada platii, sunt cele din materia actelor juridice, respectiv pentru prestatii mai mari de 250 lei, dovada platii se face numai printr-un inscris (art 1191 Cod Civil).

In speta, la dosar nu a fost depus niciun inscris prin care sa se constate liberarea paratului de obligatia de plata.

Avand in vedere neexecutarea de catre paratul SC R T SRL a obligatiei de plata izvorata din contractele incheiate intre parti, actiunea formulata de reclamanta debitoare a fost apreciata ca intemeiata.

Cu privire la sustinerea paratului cuprinsa in notele scrise formulate, in sensul ca obligatia de plata s-a stins prin compensare, s-a statuat ca nu rezulta din niciun mijloc de proba faptul ca debitoarea ar avea datorii catre parat, datorii care sa nu fi fost stinse si care sa poata face obiectul compensarii cu suma invocata prin prezenta actiune.

Avand in vedere dispozitiile exprese cuprinse in art 1169 Cod Civil, conform carora sarcina probei apartine celui care face o afirmatie,  in lipsa vreunui mijloc de proba care sa ateste sustinerile paratului, nu se poate retine stingerea obligatiei de plata a acestuia prin compensare.

La data de 28.03.2013, parata SC R T SRL a formulat recurs împotriva sentintei civile nr 1390/13.02.2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti-sectia a VII a, a incheierilor din 23.01.2013 si din 06.02.2013, prin care solicita admiterea recursului si in principal modificarea in tot a sentintei atacate si admiterea exceptiei necompetentei instantelor romane, cu consecinta respingerii cererii de chemare in judecata, iar in subsidiar casarea hotararilor atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare sau modificarea in tot a sentintei  si respingerea pe fond a cererii.

In motivare, se arata ca, între S.C. R M S.A. şi S.C. R T S.R.L. au fost încheiate următoarele contracte, pe care S.C. R M S.A. şi-a întemeiat pretenţiile:

1. Contractul de servicii de management din data de 01.07.2007 (denumit în continuare „Contractul de management) în baza căruia S.C. R M S.A., în calitate de furnizor, se obliga să furnizeze în beneficiul subscrisei servicii de management pentru postul de televiziune R, în condiţiile stabilite de părţi conform Contractului sus-menţionat.

 2.Contractul pentru furnizarea de servicii de difuzare prin satelit şi segment de spaţiu din data de 01.04.2007 (denumit în continuare „Contractul de servicii pentru satelit') în baza căruia S.C. R M S.A., în calitate de furnizor, se obliga să furnizeze, în beneficiul recurentei, anumite servicii în scopul distribuirii postul de televiziune R pe teritoriul României, în condiţiile stabilite de părţi conform Contractului sus-menţionat.

3.Contractul pentru servicii de vânzare publicitate din data de 01.04.2007 (denumit în continuare „Contractul de servicii pentru publicitate”) în baza căruia S.C. R M S.A., în calitate de agent se obliga să negocieze şi să vândă în numele şi pe seama recurentei spaţiul publicitar disponibil pe postul de televiziune R, în condiţiile stabilite de părţi conform Contractului sus-menţionat.

La data de 04.11.2010. părţile au încheiat un Acord de compensare (Deed of Settlement), având în vedere creanţa certă, lichidă şi exigibilă datorată de S.C. R M S.A. către S.C. R T S.R.L. în cuantum de 1,989,660 EUR, pe care S.C. R M S.A. nu avea posibilitatea să o plătească la data respectivă.

Creanţa în cuantum total de 1,989,660 EUR pe care S.C. R M S.A. o datora subscrisei la data de 04.11.2010 rezultă din compensarea datoriilor reciproce conform voinţei părţilor şi clauzelor Acordului, asumate de ambele părţi (a se vedea punctele H-K şi O din Preambulul Acordului, precum şi articolul 3 (Set Off) din Acord privind compensarea intervenită între subscrisă şi intimată la data de 04.11.2010 conform cărora în urma compensării creanţelor reciproce S.C. R M S.A. încă mai datora subscrisei suma de 1,989,660 EUR.).

Prin urmare creanţa în cuantum total de 1,989,660 EUR este certă, lichidă şi exigibilă, aceasta fiind recunoscută expres de S.C. R M S.A. prin semnarea Acordului (Deed of Settlement) cu subscrisa.

La data de 04.11.2010. concomitent cu încheierea de către părţi a Acordului (Deed of Settlement) şi în temeiul acestuia (dat fiind că ni se datora suma de 1,989,660 EUR sus-menţionată), S.C. R M S.A. şi S.C. R T S.R.L. au modificat clauzele Contractului de management şi ale Contractului de servicii pentru satelit, inclusiv condiţiile de plată a serviciilor furnizate de către intimată subscrisei în temeiul celor două Contracte.

Astfel, în conformitate cu Actul adiţional nr. 1/04.11.2010  la Contractul de management şi Actul adiţional nr. 1/04.11.2010 la Contractul de servicii pentru satelit părţile au stabilit în mod irevocabil faptul că plata serviciilor de către S.C. R T S.R.L. se va face exclusiv prin compensare, până la concurenta sumei datorate de intimată subscrisei, pe măsură ce sumele datorate de către S.C. R T S.R.L. devin scadente. în baza facturilor emise de S.C. R M S.A. - a se vedea clauza 6.2. din Contractul de management astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. 1/04.11.2010 şi clauza 2.2 din Contractul de servicii pentru satelit astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. 1/04.11.2010.

Deed of Settlement, precum şi contractele în temeiul cărora s-a solicitat obligarea sa la plata sumei de 5.405.335,59 lei, echivalentul a 1.184.995,51 EUR, au fost în vigoare până la data de 17.10.2012, când au încetat ca urmare a denunţării acestora de către S.C. R T S.R.L. în data de 17.09.2012, cu respectarea termenului de preaviz de 30 de zile aplicabil.

La 07.09.2011, conform încheierii din şedinţa din camera de consiliu de la 07.09.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă a dispus deschiderea procedurii insolvenţei S.C. R M S.A., în dosarul nr.58935/3/2011.

Pentru a-si conserva drepturile, dat fiind că deţinea o creanţă născută anterior deschiderii procedurii insolvenţei intimatei, a formulat cerere de înscriere la masa credală a intimatei cu întreaga sumă consfinţită prin Acordul încheiat între părţi la data de 04.11.2010 (Deed of Settlement), în conformitate cu care suma totală certă, lichidă şi exigibilă, datorată de S.C. R M S.A. către S.C. R T S.R.L. era la 07.09.2011 în cuantum de 1,989,660 EUR, reprezentând echivalentul a 8.426.807,17 RON, calculat în conformitate cu dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 85/2006, respectiv la cursul Băncii Naţionale a României comunicat la data deschiderii procedurii.

În final, S.C. R T S.R.L. a fost admisă la masa credală a intimatei în temeiul Acordului cu suma totală de 5.664.668,17 lei, întrucât prin Sentinţa civilă nr.7790/29.06.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a, în dosarul nr.72868/3/2011 având ca obiect contestaţia formulată de subscrisa împotriva Tabelului preliminar al creditorilor S.C. R M S.A., instanţa a decis că pentru suma de 2.762.139 RON a intervenit compensaţia în temeiul art. 52 din Legea nr. 85/2006 deoarece, Ia data de 07.09.2011 (data deschiderii procedurii insolvenţei):

a)S.C. R M S.A. datora subscrisei suma totală de 8.426.807,17 RON. reprezentând echivalentul sumei de 1,989,660 EUR în temeiul Acordului, iar

b)S.C. R T S.R.L. datora către S.C. R M S.A. suma de 2.762.139 RON, mai precis contravaloarea tuturor facturilor emise de intimată subscrisei în perioada 31.07.2007-07.09.2011.

Prevalându-se de procedura insolvenţei pentru a modifica unilateral contractele pe care nu a înţeles să le denunţe, ci din contră, să le menţină executându-le şi bazându-şi pretenţiile pe ele, prin acţiunea formulată S.C. R M S.A. a solicitat obligarea sa la plata sumei de 5.405.335,59 lei, echivalentul a 1.184.995,51 EUR, fără a ţine seama de condiţiile contractuale de plată agreate în mod valabil de părţi, mai precis de clauzele de compensare convenţională inserate de părţi în contracte, conform cărora pe măsură ce sumele datorate de către S.C. R T S.R.L. pentru serviciile furnizate de S.C. R M S.A. devin scadente, acestea se vor compensa parţial, succesiv, până la concurenţa sumei datorate de S.C. R M S.A., precum si de faptul Deed of Settlement precum şi contractele de servicii se aflau în vigoare la data deschiderii procedurii insolvenţei S.C. R M S.A. şi au rămas în vigoare şi după această dată, întrucât administratorului judiciar al debitoarei nu le-a denunţat, prevederile imperative ale art. 86 (1) din Legea insolvenţei fiind pe deplin aplicabile: „Contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii".

Prin hotărârile recurate Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă a admis în totalitate acţiunea intimatei fără să-şi motiveze soluţia, fără a face o cercetare judicioasă a cauzei, cu încălcarea dreptului sau la apărare şi cu aplicarea greşită a legii şi a actelor deduse judecăţii.

Se  consideră sentinţa recurată precum şi încheierile atacate nelegale.

In sentinţa atacată, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă a încălcat şi a aplicat greşit legea, acţiunea nefiind de competenţa instanţelor române (art. 304 (9) din Codul de procedură civilă aplicabil).

Raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi la normele legale aplicabile Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă a soluţionat în mod greşit excepţia necompetentei instanţelor române de soluţionare a litigiului.

Acţiunea formulată de S.C. R M S.A. este inadmisibilă, întrucât nu este de competenţa instanţelor române, ci de competenţa instanţelor engleze.

Mai mult, instanţa de fond nu a motivat decizia de respingere a excepţiei sus-menţionate şi nici nu a arătat motivele pentru care nu a ţinut cont de susţinerile noastre ori pentru care acestea au fost înlăturate.

Aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, intimata a solicitat pe calea unei acţiuni în pretenţii obligarea sa la plata sumei de 5.405.335,59 lei, echivalentul a 1.184.995,51 EUR, motivând încălcarea de către recurenta a obligaţiilor de plată conform Contractului de management, Contractului de servicii pentru satelit şi Contractului de servicii pentru publicitate.

Or, prin Contractul de management (art. 15), Contractul de servicii pentru satelit (art. 19) şi Contractul de servicii pentru publicitate (art. 16), părţile au convenit expres, irevocabil şi necondiţionat să supună jurisdicţiei exclusive a instanţelor competente din Anglia şi Tara Galilor orice diferend rezultând din sau în legătură cu contractele pe care intimata şi-a întemeiat pretenţiile, astfel:

Potrivit principiului libertăţii contractuale părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, inclusiv legea aplicabilă, jurisdicţia ş.a.m.d, în limitele normelor imperative de drept. Rezultă astfel că competenţa de soluţionare a acestei acţiuni revine instanţelor engleze în conformitate cu legile engleze care se vor aplica contractelor.

Potrivit dispoziţiilor art. 154. din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat dacă părţile prevăd expres, prin convenţie, dreptul acestora de a supune litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naşte din actele pe care le-au încheiat, competenţei unei anumite instanţe, respectiva instanţă va fi învestită cu competenţa jurisdicţională.

Se subliniaza faptul că deşi intimata se află sub incidenţa procedurii insolvenţei, acest lucru nu determină ca acţiunile introduse de aceasta, prin administratorul judiciar, în realizarea unor pretenţii să devină de competenţa exclusivă a unei anumite instanţe. în speţă cea a Tribunalului Bucureşti. Secţia a VII-a Civilă care judecă dosarul având ca obiect procedura insolvenţei S.C. R M S.A.

In concluzie, nu există niciun motiv de ordine publică pentru care competenţa de soluţionare să revină instanţelor române, înlăturându-se astfel voinţa expresă a părţilor conform căreia contractele vor fi guvernate de şi interpretate în conformitate cu legile engleze, părţile urmând să supună jurisdicţiei instanţelor competente din Anglia orice diferend rezultând din sau în legătură cu contractele.

De asemenea, motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, aspecte care sunt indispensabile pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi care constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile supuse judecării au fost serios examinate de judecător. Se apreciaza că hotărârea nu este motivată în ceea ce priveşte motivele pentru care judecătorul sindic a respins excepţia necompetenţei instanţelor române, iar faptul că se invocă prevederile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, fără a se argumenta în concret raţiunea pentru care judecătorul sindic ar fi competent în mod real să judece o asemenea cerere, echivalează cu o nemotivare hotărârii, aşa cum vom dezvolta în cele ce urmează.

 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea competenţei altor instanţe (art. 304  alin 3 din Codul de procedură civilă aplicabil).

Mai mult, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea competenţei materiale limitative a judecătorului sindic, respectiv cu încălcarea competentei altor instanţe privind soluţionarea acţiunii formulate de S.C. R M S.A., în insolvenţă.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă, respectiv judecătorul sindic, trebuia să-şi verifice din oficiu competenţa or neprocedând astfel a ajuns să încalce dispoziţiile legale de ordine publică privind competenţa şi a pronunţat o hotărâre nelegală ce se impune a fi casată.

In conformitate cu prevederile art. 11 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentei legi, sunt: [...]. (2) Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora. "

Din examinarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 85/2006 care reglementează atribuţiile judecătorului sindic, rezultă fără echivoc intenţia legiuitorului de a delimita atribuţiile jurisdicţionale ale judecătorului sindic de cele de administrare a procedurii insolvenţei, precum şi de cele de gestiune, atribuţii ce revin, în principal, administratorului judiciar, lichidatorului şi celorlalţi participanţi la procedură. Pe de altă parte, controlul judecătorului sindic se raportează numai la aspectele de legalitate, fără a avea în vedere şi aspectele de oportunitate, ce cad în sarcina creditorilor şi organelor acestora.

Astfel, soluţia aleasă de legiuitor este pe de o parte exhaustivă, în sensul că are în vedere controlul tuturor operaţiunilor şi actelor săvârşite de către administratorul judiciar, lichidator, debitori şi alţi participanţi la desfăşurarea procedurii precum şi litigiile, procesele şi cererile ce au legătură directă cu insolvenţa şi sunt prevăzute de Legea nr. 85/2006.

In acelaşi timp însă, textul de lege este şi limitativ, având în vedere că judecătorul sindic nu are atribuţii în soluţionarea unei cereri ori acţiuni ce transcend procedurii insolvenţei. Astfel de cereri sunt printre altele cele privind realizarea unui drept, a unei pretenţii, ori recuperarea unei creanţe de către debitorul în insolvenţa, operaţiuni care nu sunt prevăzute de Legea nr. 85/2006, fiind reglementate prin dispoziţiile dreptului comun şi aparţinând în continuare sferei dreptului comun şi competenţei judecătorului de fond.

Prin urmare interpretarea extensivă a dispoziţiilor art. 11 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, în sensul că judecătorul sindic are în competenţă atât procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, cât şi orice alte cereri şi procese în care debitorul este parte, este abuzivă, nelegală şi excede legii atâta vreme cât cererile respective nu sunt prevăzute de Legea nr. 85/2006, fiind reglementate prin dispoziţiile dreptului comun şi aparţinând competenţei judecătorului de fond, astfel cum este prezenta acţiune.

O calificare corectă a acţiunilor sau operaţiunilor cu care judecătorul sindic este învestit are importanţă deosebită în primul rând pentru stabilirea căii de atac, în caz contrar părţile putând fi private de dublul grad de jurisdicţie pentru cauzele în care hotărârile sunt susceptibile de apel şi recurs sau să fie supuse în mod nejustificat rigorilor specifice procedurii insolvenţei, cum este cazul acţiunii de faţă.

Practic, în speţă, prin faptul că judecătorul sindic, care, deşi nu era competent să judece prezenta cerere, totuşi a soluţionat-o, a fost privată de dublul grad de jurisdicţie. Raportat la dispoziţiile dreptul comun hotărârea ce urma a fi pronunţată într-o astfel de cauză era susceptibilă de apel şi or având în vedere dispoziţiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora hotărârile daţe în procedura insolvenţei sunt supuse numai recursului, se vede pusa în situaţia de a putea decizia primei instanţe doar cu recurs, care este o cale extraordinară de atac cu toate cerintele ce decurg din aceasta, deşi ar fi trebuit să beneficieze de o nouă judecată în fond pe apelului.

S.C. R M S.A. i s-a creat un tratament  privilegiat, în afara celui prevăzut de legea specială, în detrimentul drepturilor asigurate prin lege recurentei, de care ar fi beneficiat în situaţia în care acţiunea era soluţionată de instanţa competentă.

Prin aceste încălcări, s-a adus o atingere gravă a dreptului sau la un proces echitabil prevazut de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce nu poate fi remediată decât prin casarea în totalitate a sentinţei atacate.

În subsidiar, în sentinţa atacată, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă a încălcat şi a aplicat greşit legea, acţiunea fiind inadmisibilă ca urmare a neîndeplinirii procedurii de conciliere (art. 304 (9) din Codul de procedură civilă aplicabil).

Litigiul dedus judecăţii derivă dintr-o serie de contracte de servicii încheiate între părţi.

 Or, în conformitate cu prevederile art. 7201 alin. 1 din Codul de procedură civilă: În procesele şi cererile dinte profesionişti evaluabile în bani şi derivate din raporturi contractuale, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte ".

În conformitate cu prevederile legale invocate, încercarea de soluţionare a litigiului pe cale amiabilă de către reclamant anterior introducerii unei cereri de chemare în judecată are caracter imperativ, iar faptul că reclamanta este sub incidenţa procedurii insolvenţei nu o scuteşte de această obligaţie.

Raportat la prevederile art. 109 din Codul de procedură civilă, procedura concilierii directe nu se constituie întru-un act formal, ci ea reprezintă o condiţie esenţială, ce trebuie îndeplinită înainte de introducerea acţiunii în instanţă. Or intimata nu a anexat la cererea de chemare în judecată dovada îndeplinirii procedurii prealabile în prezentul litigiu.

Având în vedere caracterul imperativ al normelor sus-evocate, Tribunalul Bucureşti a soluţionat în mod greşit excepţia invocată, nerespingând acţiunea intimatei ca inadmisibilă.

În subsidiar, în sentinţa atacată, prima instanţă nu a analizat un număr de aspecte esenţiale invocate de recurenta, împrejurare ce echivalează cu o necercetate a fondului, impunându-se aşadar casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre a fi rejudecată.

Potrivit art. 261 alin. 5 din Codul de procedură civilă aplicabil hotărârea pronunţată va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Motivarea unei hotărâri are caracter esenţial, deoarece doar astfel se cunosc temeiurile care au stat la baza pronunţării soluţiei, putându-se realiza şi controlul judiciar, motivare care potrivit doctrinei trebuie să fie "pertinentă, completă, omogenă concretă, convingătoare şi accesibilă.

Teza principală, în ceea ce priveşte apărările recurentei, a fost aceea potrivit căreia obligaţia de plată s-a stins prin compensare convenţională, respectiv faptul că, în conformitate cu contractele pe care intimata şi-a întemeiat acţiunea, modalitatea de plată expres stipulată de părţi prin contracte era aceea că pe măsură ce sumele datorate de către S.C. R T S.R.L. pentru serviciile furnizate de S.C. R M S.A. devin scadente, acestea se vor compensa parţial, succesiv, până la concurenţa sumei de 1,989,660 EUR sus-menţionată, care era creanţa certă, lichidă şi exigibilă, constatată prin înscris între părţi şi recunoscută astfel de intimată.

Totuşi, prin considerentele sentinţei atacate, nu se analizează nicidecum această împrejurare, nu se face nicidecum referire la faptul că aceasta a fost voinţa expresă a părţilor, iar S.C. R M S.A. nu poate ignora condiţiile de plată stipulate prin Contractul de management şi Contractul de servicii pentru satelit atâta vreme cât a înţeles să execute ca atare contractele până la data de 17.10.2012, când acestea au încetat, instanţa de fond reţinând în mod generic şi absolut greşit că, deşi am invocat stingerea obligaţiilor prin compensare, nu rezultă din niciun mijloc de probă faptul că intimata ar avea datorii către subscrisa, care să nu fi fost stinse şi care să poată face obiectul compensării cu suma invocată prin acţiune.

În considerente, instanţa de fond nu analizează, nici măcar într-o manieră sumară, relaţia contractuală dintre părţi, înscrisurile aflate la dosarul cauzei, ignorându-şi totodată propriile hotărâri date anterior între aceleaşi părţi.

Deşi în considerentele hotărârii instanţa de fond reţine faptul că contractele între părţi au fost menţinute pe deplin, ignoră complet clauzele în sine ale acestora, în mod special modalitatea de plată a serviciilor agreată de părţi;

Deşi aceeaşi instanţă, prin judecătorul sindic, în soluţionarea opoziţiei pe care a formulat-o la tabloul creditorilor, admite înscrierea recurentei la tabelul creditorilor în temeiul Acordului (Deed of Settlement) şi o înscrie cu suma totală de 5.664.668,17 lei, prin sentinţa atacată susţine într-un mod cu totul şocant că nu ar fi făcut nicio dovadă a datoriei pe care intimata o are către aceasta.

Analiza acestui aspect si reţinerea corectă a situaţiei de fapt si a prevederilor contractelor derulate între părţi,  a voinţei exprese a acestora pe care intimata, odată intrată în insolvenţă, a decis să le ignore, era esenţială în soluţionarea cauzei, deoarece intimata solicită obligarea sa la plata unor sume în legătură cu care părţile au prevăzut expres prin clauzele contractuale că se vor stinge prin compensare cu sumele pe care ni le datora intimata.

Instanţa obligă recurenta la plata unor sume pe care nu le datorează si  la plata unor facturi în privinţa cărora obligaţia de plată s-a stins prin compensarea constatată de acelaşi judecător sindic.

Aşa cum se reţine în considerentele hotărârii, facturile depuse de intimată în dovedirea pretenţiilor, pe care nu le-ar fi achitat, sunt emise începând cu data de 31.07.2007 şi până la data de 28.09.2012, si sunt în cuantum total de 5.405.335,59 lei, echivalentul a 1.184.995.51 EUR.  Însă, prin Sentinţa civilă nr. 7790/29.06.2012, aceeaşi instanţă, cu ocazia întocmirii tabloului creanţelor SC R M SA, a statuat deja că pentru suma de 2.131.813,11 RON, mai precis pentru facturile emise de intimată în perioada 31.07.20078 şi până la 07.09.2011, a intervenit compensarea conform art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Cu toate acestea, judecătorul sindic admite cererea şi o obligă la plata unei sume globale în care sunt incluse sume aferente unor facturi deja compensate chiar de către judecătorul sindic care a soluţionat cauza.

Se învederează că, în dovedirea susţinerilor sale, a solicitat efectuarea unei expertize prin care se urmărea stabilirea cu certitudine din ce sume, prevăzute în care dintre facturile depuse de către intimată, este alcătuită suma globală de 5.405.335,59 lei, echivalentul a 1.184.995,51 EUR, pe care intimata a solicitat-o, respectiv cuantumul total al facturilor emise de către intimată către recurenta, pentru fiecare contract în parte, după data de 07.09.2011 şi să se calculeze dacă în conformitate cu situaţiile contabile ale ambelor părţi există creanţe reciproce şi care sunt acestea, întrucât conform mecanismului de plată stabilit de părţi prin Contractul de publicitate, în baza acestui contract intimata este cea care ii datorează sume de bani ca urmare a faptului că a vândut spaţiul publicitar şi a încasat astfel de la terţi preţul publicităţii sale.

Prin urmare, fără a cerceta fondul pretenţiilor, judecătorul sindic reţine în considerentele hotărârii că datorează  întreaga sumă astfel cum a fost solicitată, inclusiv în baza Contractului de publicitate, atâta vreme cât în baza Contractului de publicitate recurenta era cea care emitea facturi către intimată, având în vedere că aceasta din urmă încasa de la terţi preţul pentru publicitatea difuzată de S.C. R T S.R.L.

De asemenea, a solicitat judecătorului sindic să  administreze interogatoriul intimatei, necesar soluţionării judicioase a cauzei.

Deşi ne aflam în prezenţa unei relaţii contractuale complexe, îngreunată de faptul că din cererea de chemare în judecată a intimatei nu se putea desprinde ce facturi au fost incluse în suma solicitată şi ce facturi nu au fost incluse, judecătorul sindic respinge prin încheierea de şedinţă atât proba cu expertiza, cât si proba cu interogatoriul, pentru ca apoi să reţină prin hotărârea pronunţată că datorează suma de 5.405.335,59 lei, echivalentul a 1.184.995,51 EUR, întrucât plata nu a fost dovedită, iar facturile si sumele aferente fac dovada executării serviciilor, fără să ii dea posibilitatea să dovedească contrariul şi fără ca instanţa să aibă posibilitatea să cunoască ce reprezintă suma de 5.405.335,59 lei la care a fost obligată, din ce este compusă şi dacă o datorează în totalitate sau nu.

Respingerea probelor a căror administrare a solicitat-o şi reţinerea eronată de către instanţa de fond că aceste probe nu ar fi utile cauzei demonstrează nu numai faptul că  i-a fost încălcat dreptul la apărare, consfinţit de art. 6 din CEDO. deoarece doar efectuarea expertizei şi administrarea interogatoriului ar fi putut elucida aspecte esenţiale soluţionării corecte a cauzei, ce nu reieşeau din înscrisurile depuse în probaţiune, dar şi faptul că instanţa de judecată a încălcat principiul rolului activ reglementat de art. 129 alin.5 Cod pr.civ., de stăruire în aflarea adevărului.

 In considerarea celor mai sus expuse, se  apreciaza că a fost încălcat art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, hotărârea fiind pronunţată cu nerespectarea formelor legale, vătămarea fiind evidentă, din moment ce acţiunea intimatei a fost admisă ca atare, fără a i se da posibilitatea să işi dovedească pe deplin susţinerile şi argumentele, legalitatea putând fi restabilită exclusiv prin desfiinţarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Mai mult, nu numai că judecătorul sindic a respins probele pe care le-a solicitat si a încălcat principiului rolului activ reglementat de art. 129 alin.5 Cod pr.civ de stăruire în aflarea adevărului, însă nici măcar nu a motivat în mod temeinic si nu a argumentat motivele pentru care a respins proba cu expertiza şi interogatoriul.

Aşa cum a menţionat deja, hotărârile date trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor" (art. 261 alin. 1 pct. 5 din codul de procedură civilă).

Îndatorirea de a motiva hotărârea, pe lângă faptul că este una dintre obligaţiile exprese în sarcina instanţei care soluţionează litigiul, este şi o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată inclusiv în decizii pronunţate împotriva României1, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti impusă instanţelor naţionale prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă nu implică existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus ia pronunţarea acesteia (Cauza Boldea împotriva României).

Tribunalul Bucureşti nu a argumentat în niciun fel şi nu a motivat  în niciun fel motivele pentru care probele cerute, mai precis proba cu expertiza contabilă precum şi interogatoriul, nu au fost încuviinţate. Simpla menţiune că acestea nu ar fi utile, concludente sau pertinente nu este suficientă.

Faptul că judecătorul sindic nu a precizat în concret ce a format convingerea sa că probele nu sunt utile, concludente sau pertinente, respingându-le ca atare, echivalează cu o motivare insuficientă a hotărârii. Or, în literatura de specialitate şi în practica constantă a instanţelor de recurs motivarea insuficientă echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Legea aplicabilă raporturilor dintre părţi conform alegerii făcute de acestea este legea engleză, iar în soluţionarea şi dezlegarea problemelor de drept aferente speţei Tribunalul Bucureşti a aplicat norme de drept substanţial român, încălcând şi aplicând astfel greşit legea (art. 304 9 din Codul de procedură civilă).

Potrivit principiului liberaţii contractuale, părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, inclusiv legea aplicabilă, jurisdicţia ş.a.m.d, în limitele normelor imperative de drept. Conform contractelor încheiate între părţi, acestea au ales în mod valabil şi expres ca acestea să fie guvernate de legea engleză (a se vedea prevederile art. 15 - „Legea aplicabilă şi Jurisdicţie" din Contractul de management, prevederile art. 19 - „Jurisdicţie" din Contractul de servicii pentru satelit şi prevederile art. 16 - „Jurisdicţie" din Contractul de servicii pentru publicitate).

Cu toate acestea, Tribunalul Bucureşti, aşa cum rezultă din motivarea hotărârii de primă instanţă, argumentează conform legii române din perspectiva dreptului substanţial aplicat şi obligă recurenta la plata unor sume de bani în privinţa cărora obligaţia de plată s-a stins conform dreptului englez.

Pe fond, acţiunea trebuie respinsă.

Cu privire la facturile emise înainte de data deschiderii procedurii (07.09.2011), respectiv sumele aferente acestora, recurenta nu datorează nimic. În temeiul Sentinţei civile nr. 7790/29. 06.2012 pronunţată de aceeaşi instanţă, în dosarul nr. 72868/3/2011, având ca obiect contestaţia formulată de recurenta împotriva Tabelului preliminar al creditorilor S.C. R M S.A., care are putere de lucru judecat, instanţa a decis că pentru suma de 2.762.139 RON, a intervenit compensarea în temeiul art. 52 din Legea nr. 85/2006 deoarece, la data de 07.09.2011, S.C. R M S.A. datora recurentei suma totală de 8.426.807,17 RON, reprezentând echivalentul sumei de 1,989,660 EUR în temeiul Acordului, iar S.C. R T S.RL datora către S.C. R M S.A. suma de 2.762.139 RON, mai precis contravaloarea tuturor facturilor emise de intimată recurentei în perioada 31.07.2007-07.09.2011. Dacă s-ar admite contrariul, ar însemna ca recurenta să fie nevoită să achite de două ori aceleaşi servicii, ceea ce ar fi nelegal şi ar însemna o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei.

Cu privire la facturile emise de intimată recurentei după data deschiderii procedurii şi care au devenit scadente după această dată (07.09.2011), respectiv sumele aferente acestora, recurenta nu datorează nicio sumă. Pentru restul de preţ solicitat prin acţiune (facturile emise după data de 07.09.2011 şi până la încetarea contractelor) obligaţia de plată s-a stins prin compensare convenţională, astfel cum părţile au agreat expres în conformitate cu clauzele contractelor încheiate şi acordul din data de 04.11.2010 (Deed of Settlement) pe care de altfel intimata şi-a întemeiat acţiunea.

Deed of Settlement a fost semnat de părţi întrucât la data de 04.11.2010 suma totală certă, lichidă şi exigibilă datorată de S.C. R M S.A. către S.C. R T S.R.L. era în cuantum de 1,989,660 EUR, pe care S.C. R M S.A. nu avea posibilitatea să o plătească la data respectivă;

În baza Deed of Settlement, S.C. R T S.R.L. a fost admisă la masa credală a intimatei cu 5.664.668,17 lei.

Toate contractele în temeiul cărora se solicită obligarea sa Ia plata preţului, precum şi Deed of Settlement se aflau în vigoare la data deschiderii procedurii insolvenţei S.C. R M S.A. şi au rămas în vigoare şi după această dată, întrucât administratorul judiciar al debitoarei nu le-a denunţat, prevederile imperative ale art. 86 (1) din Legea insolvenţei fiind pe deplin aplicabile: „Contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, lucru de altfel reţinut şi prin considerentele primei instanţe;

Deed of Settlement conţine o clauză de compensare convenţională (art. 3.2.2) conform căreia pe măsură ce sumele datorate de către S.C. R T S.R.L. pentru serviciile furnizate de S.C. R M S.A. devin scadente, acestea se vor compensa parţial, succesiv, până la concurenţa sumei iniţiale de 8.426.807,17 RON, reprezentând echivalentul sumei de 1,989,660 EUR, devenită ulterior 5.664.668,17 lei în urma aplicării de către judecătorul sindic a art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Această clauză a fost inserată expres de către părţi şi în contractele de servicii, astfel încât părţile au stabilit în mod irevocabil faptul că plata serviciilor de către S.C. R T S.R.L. se va face exclusiv prin compensare, pe măsură ce sumele datorate de către S.C. R T S.R.L. devin scadente, în baza facturilor emise de S.C. R M S.A. - a se vedea clauza 6.2. din Contractul de management astfel cum a fost modificat prin Addendum nr. 1 din 04.11.2010 şi clauza 2.2 din Contractul de servicii pentru satelit astfel cum a fost modificat prin Addendum nr. 1 din 04.11.2010.

Aceasta a fost voinţa expresă a părţilor, iar S.C. R M S.A. nu poate ignora condiţiile de plată stipulate prin Contractul de management şi Contractul de servicii pentru satelit atâta vreme cât a înţeles să execute ca atare contractele până la data de 17.10.2012, când acestea au încetat.

Prevederile imperative ale art. 86 (1) din Legea insolvenţei nu conferă debitorului în insolventă alternativa modificării clauzelor contractelor în derulare, menţinute după deschiderea procedurii insolvenţei.

Astfel, contractele aflate în derulare la momentul deschiderii procedurii insolvenţei si menţinute (nedenunţate de către administratorul judiciar în condiţiile legii) se menţin în întregime, ca un tot, întrucât contractele au un caracter unitar, iar procedura insolvenţei nu prevede posibilitatea modificării acestora, în tot sau în parte, în funcţie de voinţa de moment a administratorului judiciar sau a altor participanţi la procedură.

 Având în vedere existenţa unor contracte perfect valabile, nedenunţate de către administratorul judiciar, care au fost în derulare inclusiv după data deschiderii procedurii S.C. R M S.A., şi care prevăd expres compensarea creanţelor reciproce ca modalitate de plată, obligaţia S.C. R T S.R.L. de plată a sumelor solicitate de către intimată s-a stins, iar prezenta acţiune este nefondată.

 Având în vedere condiţiile contractuale de plată agreate, intimata nu se poate prevala de procedura insolvenţei pentru a modifica unilateral termenii contractuali agreaţi de părţi, pe care a înţeles să îi menţină expres, prin nedenunţarea contractelor, astfel cum avea posibilitatea.

 Prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006 conform cărora deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii, are aplicabilitate generală în privinţa creanţelor reciproce, certe lichide şi exigibile în ipoteza compensării în temeiul legii, atunci când între părţi nu există în derulare contracte/acorduri, valabil încheiate, care să prevadă clauze specifice în temeiul cărora părţile înţeleg să îşi facă plăţile reciproc, respectiv să compenseze datoriile reciproce, similar unui contract de barter.

Prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006 se referă, deci, exclusiv, la compensarea în temeiul legii şi nu exclud compensările convenţionale valabil asumate de părţi, cu atât mai mult cu cât creanţa deţinută de recurenta era născută înainte de data deschiderii procedurii insolvenţei intimatei, contractele care prevedeau expres această modalitate de plată au rămas în vigoare, compensarea convenţională fiind mecanismul de plată expres prevăzut în prin contracte, iarintimata a înţeles să execute contractele în aceste condiţii.

Intimata a avut posibilitatea să denunţe aceste contracte, însă nu a făcut-o, chiar din contră, a ales să le invoce în sprijinul pretenţiilor sale.

Mai mult, S.C. R T S.R.L. nu poate fi obligată la plata unor sume de bani în privinţa cărora obligaţia de plată s-a stins conform dreptului englez (contractele fiind guvernate de legea engleză, cu privire la care orice de dispută trebuia să fie înaintată instanţelor competente din Anglia).

În drept, se  invoca dispoziţiile art. 299-316 din Codul de procedură civilă precum şi celelalte prevederi legale invocate mai sus şi aplicabile cauzei.

În susţinere, se solicita proba cu înscrisuri.

Intimata nu a depus intampinare.

Curtea incuviintat pentru parti proba cu inscrisuri.

La data de 17.10.2013, recurenta a depus note scrise prin care prin care  solicită respingerea susţinerilor intimatei-reclamante în privinţa autorităţii de lucru judecat şi admiterea recursului, astfel cum acesta a fost formulat.

În motivare, se arata  ca,din susţinerile verbale ale reprezentantului S.C. R M S.A. cu ocazia dezbaterilor de la termenul de judecată din 11.10.2013, nu a rezultat cu claritate dacă intimata înţelege să invoce autoritatea de lucru judecat pe cale de excepţie sau opune cu putere de lucru judecat o hotărâre irevocabilă anterioară, mai precis Sentinţa civilă nr. 7790/29.06.2012 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în dosarul nr. 72868/3/2011, dată în soluţionarea opoziţiei pe care recurenta-pârâtă a formulat-o la tabloul creditorilor, iar intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare sau un punct de vedere scris care să ii fi fost comunicat, astfel încât să raporteze prezentele note scrise la un anumit temei legal/excepţie formulată în scris, motiv pentru care se va referi la ambele situatii.

Referitor la chestiunea excepţiei autorităţii de lucru judecat raportat la dosarul nr. 72868/3/201, se sustine ca autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C.civ. şi art. 166 C.proc.civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C.civ.).

În manifestarea sa de excepţie procesuală autoritatea de lucru judecat presupune în mod obligatoriu tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părţi, cauză), insa  această triplă identitate nu este îndeplinită în speţă. Astfel, prezenta cauză şi cea care a făcut obiectul dosarului nr. 72868/3/2011 au fost între aceleaşi părţi (i.e. R M SA şi R T SRL), însă obiectul prezentului dosar îl reprezintă pretenţii - de drept comun (în etapa recursului) - în contradictoriu cu R T SRL, în timp ce dosarul nr. 72868/3/2011 a avut ca obiect opoziţie la tabelul preliminar al creditorilor în temeiul Legii nr. 85/2006 - în contradictoriu cu R M SA şi cauza celor două litigii este diferită, fapt ce decurge în principal şi din lipsa de identitate a obiectului celor două litigii, temeiul juridic al celor două acţiuni fiind evident diferit.

Referitor la chestiunea puterii de lucru judecat raportat la Sentinţa civilă nr.7790/29.06.2012 a Tribunalului Bucureşti, se invedereaza ca autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate (obiect, părţi, cauză), atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, determină ca anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi care au fost dezlegate anterior să nu mai poată fi statuate diferit într-un alt litigiu. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Or, chiar recurenta a invocat prin motivele recursului pe care l-a formulat nerespectarea de către instanţa de fond a caracterului de putere de lucru judecat raportat la Sentinţa civilă nr. 7790/29.06.2012 a Tribunalului Bucureşti, întrucât în speţă, cu privire la facturile emise înainte de data deschiderii procedurii (07.09.2011), respectiv sumele aferente acestora, instanţa de fond a reţinut greşit cum că ar datora ceva. În temeiul sentinţei civile nr. 7790/29.06.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. 72868/3/2011, având ca obiect contestaţia formulată de subscrisa împotriva Tabelului preliminar al creditorilor S.C. R M S.A., Tribunalul Bucureşti a decis că pentru suma de 2.762.139 RON, a intervenit compensarea în temeiul art.52 din Legea nr.85/2006 deoarece, la data de 07.09.2011,S.C. R M S.A. datora recurentei suma totală de 8.426.807,17 RON, reprezentând echivalentul sumei de 1,989,660 EUR în temeiul Acordului, iar  S.C. R T S.R.L. datora către S.C. R M S.A. suma de 2.762.139 RON, mai precis contravaloarea tuturor facturilor emise de intimată subscrisei în perioada 31.07.2007-07.09.2011,

Dacă s-ar admite contrariul, ar însemna ca să fie nevoita să achite de două ori aceleaşi servicii, ceea ce ar fi nelegal şi ar însemna o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei-reclamante.

Pe de altă parte, însă, sentinţa Tribunalul Bucureşti rămasă irevocabilă în soluţionarea opoziţiei sale nu a dezlegat alte chestiuni care poată fi opuse cu putere de lucru judecat aşa cum încearcă intimata-reclamantă să convingă. De altfel, Tribunalul Bucureşti în soluţionarea opoziţiei sale nici nu a avut cum să dezlege mai mult, întrucât soluţionarea opoziţiei a avut un obiect relativ limitat, exclusiv problema sumelor născute înainte de data procedurii insolvenţei pe care debitoarea în insolvenţă ni le datora şi cu care aveam dreptul să fim acceptaţi la masa credală raportat la momentul 07.09.2011, când procedura insolvenţei R M SA a fost deschisă, şi nicidecum chestiuni şi aspecte invocate şi discutate ulterior în cadrul acţiunii în pretenţii introduse de R M SA în contradictoriu cu recurenta şi care se evident raportează la acte şi fapte juridice ce exced soluţionării opoziţiei şi care ţin exclusiv de aspecte ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei şi întocmirii tabloului creditorilor (acte juridice ale părţilor din perioada de observaţie).

Este unanim cunoscut faptul că această reglementare a autorităţii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti, şi tocmai pentru acest motiv incidenţa acesteia trebuie atent analizată, întrucât aplicarea într-o abordare mult prea generală, aşa cum o susţine partea adversă, poate conduce la pierderea în mod nejustificat a unor drepturi şi la nedezlegarea unor chestiuni deduse judecăţii pentru simplul motiv că între acelaşi părţi au mai existat litigii referitoare la datorii reciproce.

Analizand recursul prin prisma motivelor invocate, cat si a dispozitiilor art 304  ind 1 Cod Pr Civ, instanţa il va admite pentru considerentele ce vor fi expuse.

Prealabil, Curtea remarca faptul ca intimata nu a invocat nici ca o chestiune prealabila, nici in concluzii exceptia autoritatii de lucru judecat, ci, dimpotriva, a subliniat ca nu exista un asemenea incident, prezenta cauza  si cea care a format obiectul dosarului nr. 72868/3/2011nevizand aceleasi pretentii, motiv pentru care instanta nu se va pronunta asupra acestui aspect.

I Cu privire la motivul referitor la necompetenta generala a instantelor romane, Curtea l-a inlaturat pentru urmatoarele argumente.

Recurenta sustine ca, potrivit art 15 din contractul de servicii de management din 01.04.2007, art 19 din contractul de servicii de difuzare prin satelit si segment de spatiu din 01.04.2007 si art 16 din contractul de publicitate din 01.04.2007 incheiate intre parti, s-a convenit ca orice diferend rezultand din sau in legatura cu aceste acte juridice sa fie supus jurisdictiei exclusive a instantelor competente din Anglia si tara Galilor.

Insa, din cuprinsul acestor contracte (versiunea in limba engleza in care au fost redactate contractele, cele depuse  in limba romana fiind o traducere), respectiv al clauzelor mai sus mentionate, rezulta ca partile nu au consacrat jurisdictia exclusiva a instantelor din Anglia si tara Galilor, ci, dimpotriva, au prevazut ca se adreseaza jurisdictiilor non-exclusive a instantelor din Anglia (a se vedea filele 43, 144, 175, dosar Tribunalul Bucuresti, vol I). De altfel, si in varianta in limba romana a contractului de servicii de management din 01.04.2007 si a contractului de publicitate din 01.04.2007, clauzele inserate la art 15 si 16 fac trimitere la jurisdictia non-exclusiva a instantelor engleze. Doar in art 19 din contractul de servicii de difuzare prin satelit si segment de spatiu din 01.04.2007 tradus in limba romana (f 127, dosar CAB) se face referire la jurisdictia exclusiva a acestor instante, insa versiunea in limba engleza nu cuprinde aceasta mentiune, ci se foloseste termenul de „non-exclusive”. Avand in vedere ca actul juridic a fost redactat in limba engleza, Curtea va tine cont de aceasta versiune, cea in limba romana fiind rezultatul unei traduceri eronate.

Din aceasta perspectiva, competenta jurisdictionala non-exclusiva a instantelor engleze inseamna ca oricare din parti se poate adresa unui tribunal competent de pe teritoriul Angliei, fara a fi obligata in acest sens. Cu alte cuvinte, contractantii au dreptul de a alege daca sesizeaza jurisdictia engleza, aceasta nefiind reglementata cu caracter obligatoriu de care parti.

Dat fiind faptul ca ambele parti sunt societati comerciale romane, serviciile ce fac obiectul contractelor vizeaza managementul, difuzarea si publicitatea unui post de televiziune din Romania (R), iar litigiul se refera la c/val serviciilor pe care reclamanta sustine ca le-a prestat in temeiul acestor contracte, Curtea nu deceleaza niciun element de extraneitate care sa faca aplicabil fie Regulamentul nr 44/2001 al Consiliului privind competenta judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, fie Legea nr 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (in vigoare la data introducerii actiunii-20.12.2012), astfel incat, din punct de vedere al competentei teritoriale, sunt incidente dispozitiile art 5 si 7 din Codul de Procedura civila 1865, cauza fiind de competenta instantei din Bucuresti, dat fiind faptul ca sediul paratei este pe raza Municipiului Bucuresti.

Curtea constata ca  instanta de fond a respins exceptia necompetentei generale a instantei romane prin incheierea din23.01.2013 cu o alta motivare (in sensul ca litigiul se solutioneaza sub imperiul legii nr 85/2006), care este eronata (astfel cum se va demonstra in continuare), insa, tinand cont de faptul ca solutia este corecta, aceasta va fi mentinuta, urmand a fi inlocuite considerentele cu cele mai sus  expuse.

II Sub aspectul motivului privitor la incalcarea competentei limitative a judecatorului sindic, litigiul neintrand in atributiile acestuia, Curtea il apreciaza ca intemeiat.

Astfel, cererea de chemare in judecata a fost formulata de SC R M SA, societatea care se afla in procedura insolventei, motiv pentru care, in cadrul dosarului de insolventa nr 58935/3/2011, a fost introdusa actiunea in pretentii impotriva SC R T SRL.

Insa, reclamanta, desi a invocat ca temei Legea nr 85/2006, nu a indicat in baza carui din articolele sale a sesizat pe judecatorul sindic.

Curtea constata ca niciuna din prevederile legii nr 85/2006 nu stabileste competenta judecatorului sindic de a solutiona cererile in pretentii de drept comun.

Prin art 11 alin 1 lit a-n din Legea nr 85/2006, se stabileste atributiile judecatorului sindic, printre acestea nefiind enumerate si cea de solutionare a cererilor in pretentii formulate de administratorul judiciar sau de lichidator in vederea recuperarii creantelor apartinand societatii in insolventa.

De asemenea, nu se poate sustine nici faptul ca aceasta cerere ar fi aferenta procedurii insolvenţei (in sensul art 11 alin 2 Legea nr 85/2006), intrucat prin litigiu in legatura cu insolventa se intelege acel proces care vizeaza masurile dispuse in cursul procedurii.

Asadar, judecatorul sindic solutioneaza cererile care sunt expres date in atributia sa (de ex cererile prevazute de art 11 alin 1, art 79, 80, 81, 84, 93¹ din legea nr 85/2006, etc), dar si cele care decurg din masurile luate in cursul procedurii de insolventa si care sunt contestate de partea care a fost vatamata.

Or, actiunea in pretentii  prin care societatea aflata in procedura insolventei urmareste sa isi recupereze creantele nu este o cerere aferenta procedurii insolventei, ci una de drept comun care se circumscrie prevederilor Codului de Procedura civila sub aspectul competentei materiale si teritoriale, respectiv ale Regulamentul de Ordine Interioara a Instantelor sub aspectul competentei functionale.

In acest sens, sub aspectul competentei materiale si teritoriale, fata de cuantumul pretentiilor (5.405.335,59 lei) si sediul paratei, Tribunalul Bucuresti este in masura sa solutioneze cauza (art 2 pct 1 lit b coroborat cu art 7 Cod Pr Civ 1865), insa, din punct de vedere functional, litigiul fiind un litigiu intre profesionisti, trebuie judecat de sectia specializata in acest tip de cauze, conform art 2 alin 2 din Regulamentul de Ordine Interioara a Instantelor (aprobat prin hoatararea CSM nr 387/2005), respectiv sectia a VI a.

Cum, in speta, cauza a fost solutionata de sectia a VII a a Tribunalul Bucuresti, Curtea apreciaza ca sentinta pronuntata este nelegala, fiind data  cu incalcarea competentei functionale a sectiei a VI a.

Desi aspectul necompetentei functionale nu a fost invocat in fata primei instante, acesta poate fi cercetat de catre instanta de recurs, avand in vedere ca aceasta este o chestiune de ordine publica (organizarea judiciara fiind reglementata de norme imperative), iar, conform art 159¹ Cod Pr Civ 1865, numai necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi ridicata in limine litis.

Avand in vedere cele constatate mai sus, Curtea nu va mai examina aspectul inadmisibilitatii pentru neindeplinirea procedurii concilierii sau fondul pretentiilor (inclusiv aspectul legii aplicabile litigiului), acestea urmand a fi solutionate de catre instanta competenta functional.

In ceea ce priveste incheierea din 06.02.2013, desi recurenta formuleaza recurs si impotriva acesteia, nu indica nicio critica cu privire la aceasta. Prin acest act procesual nu s-a luat vreo masura si nu s-a solutionat vreun incident, motiv pentru care Curtea nu va analiza prezenta cale de atac si prin prisma acestei incheieri. De altfel, avand in vedere solutia de mai sus cu privire la sentinta, implicit si incheierile intermediare sunt lovite de nulitate.

 Pentru aceste considerente, in baza art 304¹, art 312 alin 2 si 6¹ Cod Pr Civ, a admis recursul a casat sentinta recurata si a trimis cauza spre judecare Tribunalului Bucuresti - Sectia a VI-a civila.

Domenii speta

Spete similare