Poprire asiguratorie

Poprire asiguratorie

 Potrivit articolului 952 alin.1 Noul Cod de procedură civilă – creditorul care nu are titlu executoriu dar a cărui creanţă este constatată în scris şi exigibilă, poate solicita instanţei luarea măsurii asigurătorii, dacă dovedeşte că a intentat acţiune.

-  Articolul 952 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă

-  Articolele 953- 958 Noul Cod de procedură civilă

 Curtea a apreciat că articolul 952 Noul Cod de procedură civilă  are în vedere existenţa unei creanţe constată în scris şi exigibilă, dispoziţia legală nefăcând vorbire de caracterul cert al creanţei, căci în lipsa unui titlu executoriu caracterul cert al creanţei nu poate fi reţinut faţă de prevederile articolului 662 alin. 2 Noul Cod de procedură civilă.

S-a apreciat că bonurile de comandă, semnate şi ştampilate urmate de onorarea comenzii, fac dovada relaţiilor contractuale derulate între părţi.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR.442 din 03.06.2014)

Asupra cauzei civile de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă la data de 11.02.2014 şi sub nr.5041/3/2014, reclamanta SC B. SRL a solicitat instanţei înfiinţarea popririi asigurătorii bancare asupra sumelor de bani datorate în prezent sau în viitor pârâtei SC S. S. SRL, până la concurenţa sumei de 706.364,53 lei.

Prin  încheierea din data de 18.02.2014 tribunalul a admis cererea  reclamantei SC B. SRL şi a dispus instituirea popririi asiguratorii bancare asupra sumelor de bani datorate în prezent sau în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente, pârâtei SC S. S. SRL, până la concurenţa sumei de 706.364,53 lei.

De asemenea, a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a unei cauţiuni în cuantum de 7.063,64 lei, dovada consemnării acesteia urmând a fi depusă la dosar de reclamantă în conformitate cu dispoziţiile art.1.056 NCPC, cel mai târziu la data de 03.03.2014, sub sancţiunea desfiinţării de drept a sechestrului. Această obligaţie a fost îndeplinită de către reclamantă la data de 26.02.2014, conform copiei recipisei aflată la fila120 vol.III dosar fond (originalul fiind depus la camera de valori a tribunalului – fila 119 vol.III).

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că este competentă cu soluţionarea prezentei cereri, conform temeiurilor de drept indicate. Susţinerea pârâtei în sensul că prin bonurile de comandă părţile ar fi inserat o clauză compromisorie nu este de natură a conduce la o altă concluzie, din moment ce potrivit art.585 NCPC, înaintea sau în timpul arbitrajului, oricare dintre părţi poate cere tribunalului să încuviinţeze măsuri asiguratorii cu privire la obiectul litigiului.

În ceea ce priveşte fondul cererii, tribunalul a apreciat că toate condiţiile prevăzute de art.969-970 rap. la art.952-958 NCPC sunt îndeplinite.

Astfel, s-a constatat că reclamanta nu se află în posesia unui titlu executoriu, având în vedere că şi-a întemeiat pretenţiile pe prevederile convenţiilor încheiate între părţi în anul 2012, convenţii ce îmbracă forma unor bonuri de comandă emise de către pârâtă, a facturilor fiscale emise în executarea acestei convenţii, precum şi a dispoziţiilor art.1.6.1 din bonurile de comandă, iar aceste înscrisuri nu reprezintă titluri executorii în sensul dispoziţiilor art.632 alin.2 NCPC şi art.638 NCPC.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la introducerea unei cereri de chemare în judecată, instanţa a constatat-o îndeplinită, având în vedere că reclamanta a promovat o cerere de emitere a ordonanţei de plată privind obligarea pârâtei la plata sumei de 706.364,53 lei, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 11.02.2014 şi sub nr.4578/3/2014.

Totodată, creanţa pretinsă de către reclamantă reprezintă contravaloarea penalităţilor de întârziere pentru neplata la termen a sumelor menţionate în cuprinsul facturilor fiscale anexate cererii formulate, astfel încât creanţa este constatată prin înscris.

De asemenea, s-a reţinut existenţa aparenţei unei creanţe exigibile a reclamantei, constatată prin act scris, respectiv a facturilor fiscale emise în baza bonurilor de comandă, a căror relevanţă probatorie va fi stabilită cu ocazia examinării fondului.

Tribunalul a avut în vedere şi dispoziţiile art.970 alin.2 NCPC care scutesc reclamantul de obligaţia de a indica terţul poprit cu privire la care se solicită înfiinţarea popririi asiguratorii, această sarcină revenind executorului judecătoresc.

În consecinţă, faţă de cele reţinute anterior, apreciind aparenţa serioasă de temeinicie a creanţei reclamantei, aspect care rezultă din conţinutul actelor scrise constatatoare ale creanţei, instanţa a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru instituirea popririi asiguratorii bancare asupra sumelor de bani datorate în prezent sau în viitor pârâtei SC S. S. SRL, până la concurenţa sumei de 706.364,53 lei.

Faţă de dispoziţiile art.952 alin.1 teza a II-a NCPC şi pentru a preveni un abuz de drept procesual, a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a unei cauţiuni în cuantum de 7.063,64 lei, calculată în conformitate cu dispoziţiile art.1.056 alin.2 NCPC la 1% din valoarea sumei solicitate, cauţiune ce urma a fi depusă la dosar cel mai târziu la data de 03.03.2014, sub sancţiunea desfiinţării de drept a sechestrului, conform art.953 alin.2, art.955 şi art.1.056 NCPC.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel, în termen legal, pârâta SC S.S . SRL, acesta fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Civilă sub acelaşi număr unic 5041/3/2014.

În motivarea apelului, legal timbrat, pârâta a arătat că încheierea atacată este netemeinică prin neanalizarea corectă, logică şi coroborată a probelor adminI. în cauză şi nelegală prin încălcarea dispoziţiilor art.952 alin.1 şi 2 NCPC.

A susţinut apelanta că societatea intimată-reclamantă nu deţine împotriva sa o creanţă certă, lichidă şi exigibilă constatată prin înscris, iar acţiunea înregistrată de reclamantă la Tribunalul Bucureşti nu îndeplineşte condiţiile art.952 alin.1 NCPC având în vedere că instanţa competentă este Curtea de Arbitraj, iar nu instanţa de drept comun.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de fond, pretinsa creanţă a intimatei-reclamante nu este constatată prin înscris, apelanta neobligându-se la plata penalităţilor de întârziere reclamate de intimată. În cursul anului 2012 intimata a livrat apelantei bitum rutier în baza unei înţelegeri cadru ce a intervenit între administratorul societăţii apelante şi reprezentantul intimatei, însă în niciuna dintre ofertele transmise de intimată (oferte de preţ atât pentru marfa livrată, cât şi pentru transport) aceasta nu a făcut nicio referire cu privire la obligaţia Shapir de a plăti penalităţi de întârziere.

De asemenea, nici facturile emise de intimată către apelantă nu fac referire la penalităţi de întârziere, după cum nici corespondenţa dintre părţi purtată în anul 2012-2013, nici negocierilor purtate atât anterior primei comenzi de bitum, cât şi ulterior acestui moment, în vederea formulării unor comenzi viitoare şi nici acordul de plată semnat de părţi la 06.11.2013 prin care părţile au agreat eşalonarea debitelor înregI. de apelantă, nu au făcut nicio menţiune cu privire la obligaţia apelantei cumpărătoare de a plăti penalităţi de întârziere.

Apelanta a precizat că părţile au negociat constant încheierea unui contract cadru amplu care să acopere toate drepturile şi obligaţiile lor, dar semnarea acestuia s-a făcut la 01.03.2013. Încheierea acestui contract pentru vânzarea şi livrarea bitumului rutier nr.16/01.03.2013, în care la art.10 se prevede în mod expres cuantumul penalităţilor de întârziere (diferite de cele din bonurile de comandă), este dovada suficientă asupra faptului că apelanta nu a încheiat, anterior acestui contract din 2013, niciun alt contract prin care să fie obligată la plata penalităţilor de întârziere reclamante de intimată.

În ceea priveşte bonurile de comandă invocate de intimata-reclamantă, apelanta a arătat că acestea nu reprezintă un contract încheiat între cele două părţi în mod valabil, că acele formulare în formă standard au fost înmânate unor angajaţi ai apelantei, iar prevederile cuprinse în ele nu au făcut niciodată obiectul discuţiilor dintre părţi, ci au fost impuse de către intimată angajaţilor apelantei. Respectivii angajaţi ai apelantei nu au avut şi nu au puterea de a angaja societatea în raporturi contractuale, ci ei aveau atribuţii de transmitere a comenzilor efective de bitum către intimată, adică de a informa reclamanta cu privire la cantitatea de bitum rutier de care pârâta avea nevoie. Aceşti angajaţi nu aveau mandatul necesar din partea societăţii pentru a încheia contracte în numele acesteia şi de a se substitui directorului general în perfectarea unor astfel de contracte, iar împrejurarea că în cuprinsul fiecărui bon de comandă se menţionează drept reprezentant al SC S. S. SRL dl A.M., în calitate de director general, ce avea calitatea de a angaja societatea în raporturile comerciale cu intimata în condiţiile prevăzute în bonurile de comandă, fiind director general şi administrator al societăţii, nu prezintă relevanţă deoarece niciunul dintre bonurile prezentate de intimată nu poartă semnătura acestuia.

Faptul că părţile nu au agreat niciodată asupra aplicării prevederilor conţinute în bonurile de comandă este dovedită chiar de faptul că în situaţiile privind debitele apelantei, întocmite de către intimată, sunt menţionate scadenţe mai mici de 30 de zile, ceea ce diferă de prevederile art.1.6.1 din bonurile de comandă.

A susţinut apelanta că, avându-se în vedere că nu a agreat în niciun moment prevederile art.1.6.1 din bonurile de comandă, este exclusă existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile a intimatei-reclamante care să întemeieze hotărârea instanţei de fond.

De altfel, în  ipoteza pur teoretică în care s-ar considera că apelanta este obligată la plata unor penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere, calculul efectuat de intimată este greşit deoarece, potrivit art.1.6.1. din condiţiile speciale ale bonurilor de comandă, scadenţa fiecărei facturi emise de intimata-reclamantă este la 30 de zile de la data emiterii ei, or în cauză intimata a calculat penalităţi de întârziere folosind atât scadenţe de 15 zile de la data emiterii facturii, aşa cum este prevăzut în cuprinsul facturilor, cât şi de 30 de zile, aşa cum este prevăzut în bonurile de comandă. În plus, potrivit art.2.17, cuantumul total al penalităţilor pentru plata cu întârziere nu trebuie să depăşească suma la care se raportează.

În ceea ce priveşte condiţia impusă de art.952 alin.1 NCPC în sensul intentării de către intimata-reclamantă a unei acţiuni împotriva pretinsei debitoare, apelanta a arătat că nici aceasta nu era îndeplinită.

Astfel, intimata-reclamantă a formulat o cerere de emitere a unei ordonanţe de plată în contradictoriu cu apelanta, cerere ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr.578/3/2014. Însă, dacă se consideră că prevederile din cuprinsul bonurilor de comandă sunt aplicabile în raporturile dintre părţi, trebuie observate prevederile art.2.19 din acestea potrivit cărora: „Orice diferend născut sau în legătură cu acest Contract se soluţionează amiabil în 15 zile de la notificarea acestuia. În cazul unui eşec, diferendul este supus arbitrajului Curţii de Arbitraj a Camerei de Comerţ şi Industrie a României din Bucureşti în conformitate cu regulile acesteia."

Chiar dacă în finalul art.2.19 se menţionează că prevederile anterioare nu împietează recuperarea creanţelor pe calea procedurii necontencioase a somaţiei de plată la instanţa de la sediul vânzătoarei, această menţiune nu produce niciun efect juridic deoarece, la momentul redactării şi semnării acestor bonuri de comandă, OG nr.5/2001 fusese deja abrogată prin art.83, litera G. din titlul V a Legii nr.76/2012.

Prin urmare, faptul că intimata-reclamantă a înregistrat o cerere de emitere a unei ordonanţe de plată pe rolul Tribunalului Bucureşti, în ciuda prevederilor clauzei compromisorii, dovedeşte faptul că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art.952 alin.1 NCPC.

Faţă de motivele invocate, apelanta a solicitat admiterea apelului şi schimbarea încheierii apelate în sensul respingerii cererii de instituire a popririi asiguratorii, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, apelanta a solicitat şi suspendarea executării provizorii a încheierii atacate până la soluţionarea apelului.

În cauză intimata-reclamantă S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care s-a apărat în fapt şi în drept, solicitând respingerea apelului şi a cererii de suspendare a executării provizorii a încheierii atacate, cu cheltuieli de judecată.

Ambele părţi au depus la dosar înscrisuri.

Analizând încheierea atacată prin raportare la criticile invocate şi la probatoriul administrat în cauză, Curtea reţine următoarele:

Cererea de înfiinţare a popririi asigurătorii până la concurenţa sumei de 706.364,53 lei a fost formulată de intimata-reclamantă în baza art.969 şi urm. NCPC, articole ce prevăd că poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de către o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în baza unor raporturi juridice existente, în condiţiile stabilite de art.952, dispoziţiile art.953-958 NCPC referitoare la sechestrului asigurător urmând a fi aplicate în mod corespunzător.

Potrivit art.952 alin.1 NCPC, creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita instanţei luarea măsurii asiguratorii, dacă dovedeşte că a intentat acţiune.

În speţă, intimata-reclamantă a invocat existenţa unei creanţe împotriva apelantei-pârâte constatată prin act scris, iar instanţa de fond a reţinut ca fiind îndeplinite toate condiţiile impuse de art.952 NCPC.

Apelanta-pârâtă a criticat hotărârea tribunalului, susţinând atât neîndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa unei creanţe constatată prin înscris, cât şi neîndeplinirea condiţiei referitoare la intentarea de către intimata-reclamantă a unei acţiuni împotriva apelantei pretinsă debitoare.

Referitor la prima categorie de critici invocate de apelantă, Curtea precizează că art.952 NCPC are în vedere existenţa unei creanţe constatată în scris şi exigibilă, nefăcând vorbire de caracterul cert al acestei creanţe, căci în lipsa unui titlu executoriu caracterul cert al creanţei nu poate fi reţinut faţă de prevederile art.662 alin.2 NCPC.

Prin urmare, prima condiţie impusă de art.952 NCPC, în lipsa titlului executoriu, se referă la deţinerea de către creditor, împotriva debitorului, a unei creanţe ce trebuie să îndeplinească două cerinţe şi anume: creanţa să rezulte din înscris şi creanţa să fie exigibilă.

Apelanta-pârâtă a susţinut că nu rezultă dintr-un înscris creanţa invocată de intimata-reclamantă deoarece bonurile de comandă avute în vedere atât de intimată, cât şi de către instanţa de fond, nu reprezintă  contracte încheiate între cele două părţi, în mod valabil.

Verificând bonurile de comandă ataşate cererii introductive şi aflate în volumele I-III ale dosarului de fond, Curtea apreciază că toate susţinerile apelantei sub acest aspect sunt nefondate. Aceasta deoarece respectivele bonuri de comandă au fost emise de apelanta-pârâtă, fiind semnate şi ştampilate de aceasta, comenzile au fost onorate de către intimata-reclamantă, iar marfa comandată a fost achitată de către apelantă. Prin urmare, bonurile de comandă fac dovada relaţiilor contractuale derulate între părţi, relaţii în baza cărora apelanta a comandat marfă, intimata a onorat comanda şi a livrat marfa solicitată, iar ulterior apelanta a achitat contravaloarea acesteia.

Împrejurarea invocată de apelantă potrivit căreia bonurile de comandă, deşi poartă menţiunea că apelanta este reprezentată de directorul general A.M., nu ar fi semnate de acesta, nu prezintă relevanţă în cauză deoarece aparenţa astfel creată, dublată de achitarea contravalorii mărfii livrate şi de neinvocarea lipsei emiterii comenzilor de către societatea apelantă,  permite recunoaşterea valabilităţii şi opozabilităţii respectivelor bonuri de comandă.

Nici lipsa menţiunilor referitoare la plata penalităţilor de întârziere din facturi, din corespondenţa părţilor sau din acordul de plată din 2013 nu conduc la concluzia nevalabilităţii contractului încheiat prin emiterea şi acceptarea/executarea bonurilor de comandă. Nemenţionarea ulterioară, în înscrisurile emise între părţi, a unei obligaţii rezultată din contract, nu duce la pierderea valabilităţii ei sau la concluzia că respectivul contract nu ar fi existat.

De asemenea, nici prevederile cuprinse în facturile emise de intimata-reclamantă în sensul că termenul scadent ar fi de 15 zile şi nicidecum de 30 de zile cum era menţionat în bonurile de comandă nu conduc la concluzia lipsei înscrisului din care rezultă creanţa invocată de intimata-reclamantă. Atâta timp cât livrarea de marfă s-a efectuat în baza bonurilor de comandă, emise de apelantă şi acceptate de intimată, toate prevederile acestor bonuri referitoare la drepturile şi obligaţiile părţilor sunt opozabile acestora, modificarea oricărei clauze din cuprinsul bonurilor de comandă putându-se face numai prin acordul ambelor părţi. Or, eventuala modificare unilaterală a scadenţei plăţii pentru unele facturi nu duce la pierderea valabilităţii clauzei penale sau, şi mai mult, la concluzia lipsei înscrisului pentru creanţa invocată.

Apelanta a mai susţinut lipsa înscrisului şi prin raportare la faptul că părţile au încheiat un contract cadru amplu abia la data de 01.03.2013, însă nici această susţinere nu este întemeiată deoarece părţile pot încheia mai multe contracte, fără ca acest aspect să conducă la concluzia existenţei unuia singur (ultimul încheiat) şi la lipsa oricărui contract  anterior. Împrejurarea că abia la data de 01.03.2013 părţile au încheiat un contract mai amplu care să acopere toate drepturile şi obligaţiile lor, nu afectează în niciun fel raporturile contractuale anterioare, încheiate într-o formă mai simplificată, cu drepturi şi obligaţii menţionate mai sumar.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea constată că sunt nefondate în întregime susţinerile apelantei referitoare la lipsa înscrisului din care rezultă creanţa invocată de intimata-reclamantă.

Considerând îndeplinită condiţia existenţei unui înscris din care rezultă creanţa invocată, Curtea constată că apelanta, în această ipoteză, nu a formulat critici sub aspectul lipsei caracterului exigibil al acesteia, ci doar sub aspectul cuantumului creanţei, susţinând ca fiind greşit modul de calcul deoarece s-au folosit nu numai termene scadente de 30 de zile de la emiterea facturilor, ci şi termene de 15 zile.

Într-adevăr, verificând modul de calcul al creanţei invocate (conform centralizatorului aflat la filele 21-22 vol.I dosar fond) Curtea constată că intimata-reclamantă a calculat, pentru o parte din facturile achitate cu întârziere de către apelantă, penalităţi de 0,1% pe zi raportate la un termen scadent mai mic de 30 zile calendaristice (ex: factura nr.20120365/01.07.2012, factura nr.20120481/01.08.2012, factura nr.20120718/01.10.2012), deşi pct.1.6.1 din bonurile de comandă prevedea un termen scadent de 30 de zile calendaristice da la facturare.

Este adevărat că modul de calcul al creanţei, prin el însuşi, nu reprezintă o condiţie pentru încuviinţarea măsurii asiguratorii a popririi, însă aceasta nu înseamnă că un creditor ce deţine o creanţă determinabilă printr-un înscris, poate solicita încuviinţarea măsurii asigurătorii până la concurenţa unei sume mai mari decât cea datorată de debitor, fără ca instanţa de judecată să poată interveni sub acest aspect.

Mai mult, în speţă a fost soluţionată acţiunea formulată de intimata-reclamantă pe calea ordonanţei de plată şi s-a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata către creditoarea-intimată doar a sumei de 560.753,43 lei reprezentând penalităţi de întârziere datorate (sentinţa civilă nr.1793/08.04.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr.4578/3/2014).

Prin urmare, creanţa deţinută de intimată, potrivit dispoziţiilor ordonanţei de plată menţionate anterior, este în cuantum de 560.753,43 lei, iar caracterul cert, lichid şi exigibil al acesteia, stabilit printr-o hotărâre judecătorească executorie, nu poate fi pus în discuţie de niciuna dintre părţi, pe calea prezentului apel.

Cum valoarea creanţei stabilită prin hotărârea menţionată mai sus este mai mică decât valoarea creanţei invocată prin cererea de înfiinţare a popririi asiguratorii (valoare până la care s-a şi dispus înfiinţarea măsurii prin încheierea atacată), iar eroarea de calcul a penalităţilor la 15 zile a fost constatată şi de Curte, în mod direct, Curtea apreciază ca fiind întemeiată critica apelantei potrivit căreia nu se poate dispune înfiinţarea unei măsuri asigurătorii până la concurenţa unei sume mai mari, ce nu rezultă din înscris, căci pentru diferenţa dintre suma solicitată de creditoare şi suma rezultată din înscris nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.952 NCPC, respectiv diferenţa de sumă nu rezultă din înscris.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la neîndeplinirea condiţiei de intentare de către intimata-reclamantă a unei acţiuni împotriva apelantei  debitoare, Curtea constată că acestea sunt nefondate. Toate susţinerile apelantei referitoare la existenţa clauzei compromisorii în bonurile de comandă şi la împrejurarea că, la momentul emiterii lor, OG nr.5/2001 ce reglementa procedura somaţiei de plată fusese deja abrogată prin Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a NCPC, nu prezintă nicio relevanţă atât timp cât acţiunea formulată în procedura specială a ordonanţei de plată a fost soluţionată pe fond de către Tribunalul Bucureşti, ocazie cu care acea instanţă şi-a verificat şi competenţa materială, respingând prin încheierea de şedinţă din data de 01.04.2014 excepţia necompetenţei generale a instanţei invocată de debitoare.

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, în limita criticilor găsite întemeiate (cele referitoare la cuantumul creanţei rezultată din înscris), în baza art.480 alin.2 NCPC Curtea a admis apelul şi a schimbat în parte încheierea atacată în sensul că a dispus, în baza art.969-970 rap. la art.952 alin.1 NCPC, instituirea măsurii popririi asigurătorii bancare asupra conturilor pârâtei SC S. SRL, până la concurenţa sumei de 560.753,43 lei.

Curtea a păstrat celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării provizorii a încheierii atacate, Curtea a respins-o ca rămasă fără obiect având în vedere soluţionarea apelului.

Domenii speta

Spete similare