Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală. Cerere de obligare a pârâtei la încetarea execuţiei muzicale. Condiţii de admisibilitate. Comunicare publică directă. Contract de execuţie muzicală.

Datorită faptului că cererea se soluţionează potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţă preşedinţială astfel cum prevede art. 978 al.(4), „condiţiile speciale referitoare la măsurile provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuale sunt, în principiu, cele de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale din art.996 adaptate la caracterul specific al cererii şi care trebuie întrunite în mod cumulativ”

Întrucât prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanţii au urmărit să împiedice utilizarea operei muzicale – (ai cărei autori sunt) de către pârâtă, în mod judicios prima instanţă a procedat la o verificare a calităţii acestora de titulari ai drepturilor patrimoniale de autor, respectiv dacă aveau la data promovării cererii dreptul de dispoziţie asupra utilizării operei – acesta fiind în concret dreptul patrimonial ce se urmăreşte a fi ocrotit.

Din analiza contractelor de cesiune şi editare încheiate de reclamanţi cu S.C. [...] S.R.L. rezultă cesiunea exclusivă a tuturor drepturilor patrimoniale de autor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996, respectiv dreptul de reproducere, distribuire, import în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, închirierea, împrumutul, comunicarea publică direct sau indirect a operelor, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment  ales individual, de către public, radiodifuzare, retransmitere prin cablu, realizare de opere derivate.

Art. 977 - 978 Cod procedură civilă

Art. 996 Cod procedură civilă

Art. 13, art. 15, art. 58 şi art. 39-43 din Legea nr. 8/1996

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: reclamanţii [...] şi [...] au chemat în judecată pe pârâta [...], solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la încetarea execuţiei muzicale a compoziţiilor muzicale cu text …, în activităţi de tip concertistic, precum şi orice altă utilizare a acestor compoziţii muzicale, fără acordul reclamanţilor, până la soluţionarea acţiunii pe fondul cauzei, care urmează a fi introdusă în cel mult 30 de zile de la pronunţarea prezentei hotărâri.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt autorii operelor de creaţie intelectuală-compoziţiile muzicale cu text, anterior menţionate, precum şi titularii drepturilor de execuţie muzicală a acestor compoziţii, calitate în care beneficiază de protecţia Legii 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe. În acest sens, legea recunoaşte autorilor dreptul moral de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, dreptul de a consimţi la utilizarea operei de către alţii, precum şi dreptul de a ceda dreptul de execuţie muzicală, în schimbul unei remuneraţii, în baza unui contract de execuţie muzicală.

Au mai susţinut reclamanţii că nu au încheiat cu pârâta un contract prin care să îi fi cedat dreptul de utilizare a compoziţiilor muzicale enumerate, iar până la data de 01.07.2013 au autorizat tacit fiecare execuţie muzicală a pârâtei pentru respectivele compoziţii muzicale. Începând cu data de 01.07.2013, reclamanţii nu au mai autorizat nici o execuţie muzicală a pârâtei pentru aceste compoziţii muzicale, iar prin notificarea nr. 106/23.08.2013 comunicată prin BEJ [...] şi Asociaţii au interzis în mod expres pârâtei utilizarea în orice modalitate a compoziţiilor muzicale ale căror autori sunt.

Cu toate acestea, au învederat reclamanţii, pârâta a executat muzical compoziţiile indicate în cadrul spectacolului de Revelion de la Sibiu, fără a menţiona numele reclamanţilor ca autori ai compoziţiilor executate public, încălcând drepturile patrimoniale şi morale ale acestora. Totodată, continuarea încălcării de către pârâtă a drepturilor de autor ale reclamanţilor, prin acţiuni ilicite iminente, este foarte probabilă, în contextul în care pârâta nu are în repertoriul cunoscut publicului şi alte compoziţii muzicale, iar pe pagina personală de Facebook îşi anunţă fanii că evenimentul de la Sibiu este începutul noului sezon de turnee. În această modalitate, se prejudiciază dreptul reclamanţilor de a decide cine, când şi unde vor fi utilizate operele lor muzicale, dreptul de a autoriza execuţia muzicală a compoziţiilor lor în schimbul unei remuneraţii, precum şi dreptul de a fi recunoscuţi ca autori ai acestor compoziţii muzicale.

Prejudiciile astfel cauzate sunt greu de reparat, dată fiind natura actelor ilicite ale pârâtei, care sunt acte cu executare succesivă, astfel încât efectele încălcării drepturilor reclamanţilor sunt susceptibile de amplificare prin trecerea timpului.

În ce priveşte urgenţa măsurii interzicerii execuţiei muzicale pe calea ordonanţei preşedinţiale, reclamanţii au precizat că aceasta se raportează la dreptul absolut ce se urmăreşte a fi protejat, drept în virtutea căruia autorul este singurul care decide modalitatea în care va fi utilizată sau executată opera sa, potrivit art. 12 şi art. 58 din Legea 8/1996.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 139 alin.3 lit.a, alin.4 şi 5 din Legea 8/1996 şi art. 977-978 C.proc.civ.

Prin sentinţa civilă nr.35/19.02.2014 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în speţă nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale art. 977 coroborate cu art. 996 Cod proc.civilă.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că la soluţionarea unei cererii  având ca obiect stabilirea unor măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală, instanţa este ţinută să stabilească aparenţa dreptului ce se solicită a fi ocrotit în favoarea reclamantului, precum şi caracterul urgent al măsurii solicitate, analizat prin raportare la existenţa unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente, de încălcare a dreptului de proprietate intelectuală de natură a cauza un prejudiciu greu de reparat.

A concluzionat prima instanţă că, în raport de contractele de cesiune şi editare încheiate de reclamanţi cu S.C. [...] S.R.L., reclamanţii au cesionat exclusiv toate drepturile patrimoniale de autor prevăzute de art. 13 din Legea nr.8/1996, inclusiv dreptul de comunicare publică a operelor muzicale vizate prin cerere, astfel că în prezenta cerere reclamanţii nu se mai legitimează în calitate de titulari ai drepturilor patrimoniale de autor ce se cer a fi apărate prin intermediul acţiunii deduse judecăţii.

S-a reţinut de asemenea că nici celelalte condiţii legale ce vizează justificarea urgenţei măsurii solicitate, neprejudecarea fondului cauzei şi existenţa unei acţiuni ilicite a pârâtei de natură să lezeze drepturile patrimoniale de autor ale reclamanţilor nu sunt  întrunite în cauză.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel reclamanţii [...] şi [...] care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

(1). Prima instanţă în mod greşit a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată, întrucât reclamanţii sunt autorii operelor de creaţie intelectuală, - compoziţiilor muzicale cu text, obiect al prezentului dosar şi titularii drepturilor de execuţie muzicală pentru aceste compoziţii muzicale.

Au fost primii care au adus aceste opere la cunoştinţa publicului, aşa cum rezultă din Declaraţiile muzicale înregistrate la UCMR-ADA şi niciodată nu au cedat vreunui terţ dreptul de execuţie muzicală în public.

Prin contractul de cesiune şi editare încheiate între reclamanţi şi terţul [...] S.R.L. au fost cedate numai drepturile de utilizare prevăzute de art. 13 din Legea nr.8/1996 în toate modurile cunoscute sau care vor fi descoperite în viitor, nu şi dreptul de execuţie muzicală prevăzut de art. 58 din legea nr.8/1996.

(2.) Aparenţa dreptului este în favoarea reclamanţilor.

Dreptul de execuţie muzicală este consacrat distinct de dreptul de comunicare publică şi de art. 11 al.(1) lit.(i) din Convenţia de la Berna privind protecţia operelor artistice şi literare la care România este parte.

Între reclamanţi şi pârâta [...] nu există nici un contract prin care reclamanţii să-i fi cedat pârâtei dreptul de utilizare al compoziţiilor muzicale ale reclamanţilor în vreun fel şi nu există vreun contract de execuţie muzicală prin care reclamanţii să-i fi cedat pârâtei [...] dreptul de execuţie muzicală pentru compoziţiile muzicale ale reclamanţilor, conform art. 59 din Legea nr. 8/1996, existenta şi conţinutul contractului de execuţie muzicală se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Adică, pârâta nu deţine nici un înscris emanând de la reclamanţi care să pună în discuţie dreptul absolut al reclamanţilor.

Până la data de 01.07.2013, reclamanţii au autorizat tacit, fiecare execuţie muzicală a pârâtei pentru compoziţiile muzicale obiect al prezentului dosar.

Începând cu data de 01.07.2013, reclamanţii nu au mai autorizat nici o execuţie muzicală a pârâtei [...]  pentru compoziţiile muzicale obiect al prezentei cereri de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, prin Notificarea nr. 106 din data de 23.08.2013 comunicată prin Biroul Executorilor Judecătoreşti — [...] şi Asociaţii, reclamanţii au comunicat pârâtei în mod expres voinţa de a interzice pârâtei [...] interpretarea în concerte şi în orice altfel de apariţii publice a pieselor muzicale la care reclamanţii sunt autori.

(3). De rea-credinţă fiind, pârâta [...] a ignorat notificarea reclamanţilor şi, în mod ilicit, a executat public operele muzicale ale reclamanţilor (…), reclamanţii aflând din presa scrisă si de pe Internet că pârâta a executat muzical compoziţiile muzicale aparţinând reclamanţilor în cadrul spectacolului de Revelion de la Sibiu (Piaţa Mare), din noaptea de 31 decembrie 2013, în schimbul sumei de 10.000 Euro. Astfel, drepturile reclamanţilor prevăzute de art. 12 şi art. 58 din Legea nr. 8/1996 au fost încălcate. De asemenea, pârâta cu ocazia execuţiei muzicale ilicite din noaptea de 31 decembrie 2013, nu a menţionat numele reclamanţilor ca autori ai compoziţiilor muzicale executate public încălcând dreptul moral al acestora prevăzut la art. 10 lit.(b) din Legea nr.8/1996. Pentru acest spectacol, pârâta [...] nu a avut autorizaţia reclamanţilor, ceea ce face ca acţiunea pârâtei să fie ilicită, actuală şi cauzatoare atât de prejudicii patrimoniale, cât si de prejudicii morale, greu de reparat.

Continuarea încălcării drepturilor de autor ale reclamanţilor de către pârâtă, prin acţiuni ilicite, este iminentă în contextul în care pârâta [...] nu are în repertoriul cunoscut publicului alte compoziţii muzicale, iar pe pagina personală de Facebook pârâta îşi anunţă fanii că evenimentul concertistic de la Sibiu este începutul noului sezon de turnee ("I just want to let all my people know that I´ll be performing in the Sibiu on the New Year's Eve! The perfect way to kick off my new touring season", tradus în limba română "Vreau doar să las toţi oamenii mei să ştie că voi concerta la Sibiu in ajunul Anului Nou! Modul perfect de a începe noul meu sezon de turnee”.

(4.) În acest context, luarea unor măsuri urgente împotriva pârâtei este urgentă, pentru prevenirea păgubirii dreptului reclamanţilor de a încheia contracte de execuţie muzicală, în schimbul unei renumeraţii şi pentru prevenirea unor prejudicii materiale şi morale greu de reparat.

Data fiind natura acţiunile ilicite ale pârâtei de încălcare a dreptului de autor al reclamanţilor, adică acte cu executare succesiva, de regula, care aduc un câştig pecuniar numai pârâtei si nesocotesc dreptul de autor exclusiv al reclamanţilor, fapt ce aduce prejudicii reclamanţilor (remuneraţia de care aceştia sunt lipsiţi, precum si daune morale) care în aceasta materie nu sunt susceptibile de reparare integrală (de exemplu: concertele private sunt greu de descoperit, darmite de probat, o parte din remuneraţia de concert poate fi plătită cu alt titlu) şi sunt de regula, viitoare, dar iminente, fapt ce presupune acţiuni periodice în justiţie, ori de câte ori se are cunoştinţă de vreo acţiune ilicită, întinderea prejudiciului este determinata de perioade de timp în care pârâtele îşi desfăşoară activitatea ilicită, iar efectele încălcării drepturilor reclamanţilor sunt susceptibile de amplificare prin trecerea timpului.

(5.) Măsura provizorie se solicită a fi luată până la judecarea definitivă a acţiunii pe fond, pe care reclamanţii se obligă să o iniţieze în  maxim 30 de zile de la soluţionarea favorabilă a prezentei cererii.

Condiţiile de admisibilitate ale unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Cap.IV - Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală sunt expres şi limitativ enumerate la art.978 din NCPC şi nu se completează cu condiţiile de admisibilitate ale unei ordonanţe preşedinţiale de la art. 996 NCPC. Doar procedura de judecată a unei ordonanţe preşedinţiale se aplică şi acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 978 NCPC, nu şi condiţiile de admisibilitate.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile apelanţilor reclamanţi, Curtea constată că apelul este nefondat  pentru următoarele considerente:

Cu privire la condiţiile de admisibilitate impuse de legiuitor pentru formularea cererii având ca obiect luarea unei măsuri provizorii în materia dreptului de proprietate intelectuală se impun a fi făcute câteva precizări prealabile:

Noul Cod de procedură civilă reglementează o procedură unică pentru adoptarea măsurilor provizorii necesare pentru apărarea tuturor drepturilor de proprietate intelectuală, indiferent de izvorul acestora.

Procedura legal reglementată este aplicabilă indiferent de obiectul protecţiei, respectiv prerogativele patrimoniale sau nepatrimoniale ale dreptului de proprietate intelectuală în sens larg. În acest fel art. 977 NCPC derogă de la dispoziţiile art. 255 NCCiv., care rămâne aplicabil în privinţa măsurilor provizorii necesare pentru protecţia altor drepturi nepatrimoniale decât cele de proprietate  intelectuală, astfel cum prevede expres art. 977 al.(2) NCPC.

Pentru formularea unei astfel de cereri trebuie întrunite condiţiile generale de exerciţiu al oricărei acţiuni dar şi condiţii speciale.

În literatura de specialitate s-a reţinut că datorită faptului că cererea se soluţionează potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţă preşedinţială astfel cum prevede art. 978 al.(4), „condiţiile speciale referitoare la măsurile provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuale sunt, în principiu, cele de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale din art.996 adaptate la caracterul specific al cererii şi care trebuie întrunite în mod cumulativ” (Noul Cod de Procedură Civilă – Comentariu pe articole, Gabriel Boroi, Octavian Spineanu  Matei, ş.a., Editura Hamangiu, 2013, vol. II, pag. 533).

Raportat la dispoziţiile art. 978 al. (1) NCP.C., aceste condiţii sunt:

a) Reclamantul să fie titularul dreptului de proprietate intelectuală;

b) Dreptul de proprietate intelectuală face obiectul unei acţiuni de încălcare ilicite, actuale sau iminente;

c) Există riscul producerii unui prejudiciu greu de reparat;

d) Măsura să aibă un caracter provizoriu;

e) Neprejudecarea fondului cauzei.

Referitor la condiţia de admisibilitate ce vizează calitatea reclamantului de titular al dreptului de proprietate, Curtea constată că sunt nefondate criticile aduse hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspect, pentru următoarele considerente:

 Fiind vorba despre luarea unei măsuri provizorii, pe calea procedurii preşedinţiale, este suficientă aparenţa dreptului în favoarea reclamanţilor pentru stabilirea căreia se vor face cercetări sumare. În literatura de specialitate (Noul Cod de Procedură Civilă, Comentariu pe articole, vol.II, pag. 533) s-a subliniat faptul că, dacă prin aceste verificări nu se poate determina existenţa dreptului în patrimoniul reclamantului ori al persoanei  cu consimţământul căreia reclamantul exercită dreptul de proprietate intelectuală, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.

Dovada aparenţei dreptului se face, de regulă, prin înfăţişarea certificatului de înregistrare emis de autorităţile competente, însă este permisă administrarea de probe – dintre cele comparabile cu procedura ordonanţei preşedinţiale – pentru dovedirea dreptului în cazurile în care protecţia legală este asigurată într-o altă modalitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin.(1) din legea nr.8/1996 „este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera”. Calitatea de autor izvorăşte din faptul creării operei; de îndată ce opera a luat o formă concretă, chiar dacă nu este încă terminată, cel care a creat-o dobândeşte calitatea de autor.

Între calitatea de autor a unei opere şi calitatea de titular al drepturilor patrimoniale de autor nu există, în mod necesar, identitate de persoană, legea reglementând cazuri în care unele atribute ale drepturilor de autor aparţin, ori sunt exercitate de către alte persoane decât autorul operei.

Astfel există situaţii în care, ca o excepţie de la principiul adevăratului autor, calitatea de subiect al dreptului de autor aparţine, în temeiul legii, al unor acte juridice inter vivos sau mortis causa, altor persoane decât celei care calitatea de autor.

Art. 3 alin.(2) din lege prevede că „În cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului persoanele juridice şi persoanele fizice altele decât autorul”, iar potrivit art.3 alin.(3) „Calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în condiţiile legii”.

Întrucât prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanţii au urmărit să împiedice utilizarea operei muzicale – (ai cărei autori sunt) de către pârâtă, în mod judicios prima instanţă a procedat la o verificare a calităţii acestora de titulari ai drepturilor patrimoniale de autor, respectiv dacă aveau la data promovării cererii dreptul de dispoziţie asupra utilizării operei – acesta fiind în concret dreptul patrimonial ce se urmăreşte a fi ocrotit.

Dreptul patrimonial al autorului este definit ca dreptul pe care îl are autorul de a trage foloase materiale din utilizarea operei sale, conţinutul său constând în dreptul exclusiv al autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii. Obţinerea de foloase este unul din scopurile activităţii de creaţie, iar utilizarea operei nu este altceva decât transformarea muncii, a activităţii creatoare a autorului, într-o proprietate.

Dreptul autorului de a utiliza opera, în diferite moduri precum reproducerea, difuzarea, adaptarea, etc. poate fi transmis altor persoane printr-o cesiune.

Faptul de „a consimţi la utilizarea operelor de către alţii” la care se referă art. 12 din lege se realizează, aşadar, printr-o cesiune a unuia sau a mai multor drepturi patrimoniale.

Or, din analiza contractelor de cesiune şi editare încheiate de reclamanţi cu S.C. [...] S.R.L. rezultă cesiunea exclusivă a tuturor drepturilor patrimoniale de autor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996, respectiv dreptul de reproducere, distribuire, import în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, închirierea, împrumutul, comunicarea publică direct sau indirect a operelor, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment  ales individual, de către public, radiodifuzare, retransmitere prin cablu, realizare de opere derivate.

În consecinţă, în mod judicios a reţinut Tribunalul Constanţa, că la o simplă analiză formală a acestor contracte se poate concluziona că reclamanţii, în calitate de autori ai operelor muzicale menţionate în acţiune, au cesionat drepturile derivate din utilizarea operelor muzicale, conform art.13 din Legea nr.8/1996, între care şi dreptul de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public, conţinutul textului art. 13 alin.(1) lit.(f) din lege fiind realizat integral la art. I.1 din contractele de cesiune.

Potrivit art. 15 alin.(1) din Legea nr.8/1996 „se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi de arhitectură, proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum şi prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziţie publicului, inclusiv prin internet sau alte reţele de calculatoare, astfel încât oricare dintre membrii publicului să poată avea acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual”.

În concepţia Directivei nr.2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi a drepturilor conexe în societatea informaţională, dreptul de comunicare a operei către public acoperă toate comunicările către public atunci când acesta nu este prezent în locul de unde provine comunicarea.

În schimb,în concepţia legii române, comunicarea către public, aşa cum este ea definită în art. 15 alin.(1) din Legea nr.8/1996 cuprinde şi „reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate de execuţie sau de prezentare directă a operei (…)”, adică include şi comunicări în cazul cărora publicul este prezent la locul de unde provine comunicarea.

Având în vedere prevederile art. 15 alin.(1) referitoare la „orice comunicare publică” rezultă că enumerarea din art. 13 nu este limitativă.

Din dispoziţiile legii române rezultă că, în concepţia acesteia există două tipuri de comunicare către public: directă şi indirectă, criteriul care deosebeşte cel două forme de comunicare  reprezentându-l prezenţa sau nu a publicului în locul de unde provine comunicarea.

Comunicarea directă cuprinde orice comunicare a unei opere, direct sau prin orice mijloace tehnice făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr mare de persoane  care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea, expunerea publică a operelor de cinematografie şi a altor opere audiovizuale.

Că reprezentarea (şi implicit şi execuţia muzicală publică), se circumscrie, în concepţia legiuitorului român, sferei de aplicare a art.13, a confirmat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, într-o hotărâre de speţă s-a confruntat  cu o problemă conexă, legată de interpretarea prevederilor Directivei 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi a drepturilor conexe în societatea informaţională. Cu acest prilej, instanţa supremă a adresat Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o întrebare preliminară, cu intenţia de a clarifica dacă legea română, „care a inclus interpretarea publică a operelor în noţiunea de comunicare public” a transpus sau nu corect Directiva. În considerarea interpretării date de CJUE, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în esenţă, că Directiva nu are rolul de a impune statelor membre excluderea de către legiuitorul naţional a reprezentării sau executării directe din sfera noţiunii de comunicare publică, ci doar urmăreşte o armonizare legislativă în privinţa modalităţilor de comunicare publică indirectă. În atare condiţii, deducem că, din concluziile CJUE, rezultă că legiuitorul român nu a comis o greşeală de transpunere atunci când a menţinut dreptul de reprezentare publică în sfera de cuprindere a comunicării publice.

Nu întâmplător, în considerentele aceleiaşi hotărâri, instanţa supremă a analizat şi împrejurarea că, în art. 11.1 din Convenţia de la Berna, la care fac trimitere apelanţii, separat de dreptul de comunicare publică, este reglementat dreptul de interpretare a operei. Cu toate acestea, instanţa supremă conchide, mai întâi, că această distincţie, utilizată în Convenţia de la Berna, nu a fost oricum avută în vedere de către legiuitorul român, iar în cele din urmă, concluzionează, în lumina clarificărilor date de CJUE la întrebarea preliminară, că nici Directiva 2001/29/CE nu a avut intenţia de a se referi la această distincţie şi de a o impune cu caracter obligatoriu statelor membre.

Distincţia pe care apelanţii reclamanţi au realizat-o între comunicarea publică şi execuţia muzicală sugerând că în realitate nu au cesionat dreptul de a decide asupra modalităţii de execuţie în public a pieselor nu poate fi reţinută ca întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 15 din lege coroborate cu dispoziţiile art. 58 alin.(1), prima instanţă reţinând în mod judicios că raportul dintre comunicarea publică a operei reglementată de art. 15 din Legea nr.8/1996 şi execuţia muzicală prevăzută la art. 58 din lege este un raport de la gen la specie.

Împlinirea ţelului pentru care operele sunt realizate de către autorii lor şi valorificarea dreptului de autor se poate realiza direct, chiar de către autor – cazuri rare în care autorul foloseşte mijloacele proprii pentru aducerea operei la cunoştinţă publică: expunerea unei lucrări de artă plastică, recitarea în public a unei poezii, lectura în public a unui text de proză, executarea unei lucrări coregrafice sau muzicale.

În marea majoritate a cazurilor însă, valorificarea dreptului de autor prin comunicarea şi răspândirea operei create presupune mijloace de care autorul nu dispune şi, în consecinţă, este obligat să se adreseze unor intermediari specializaţi , cu care încheie contracte în scopul exploatării operei, cedându-le drepturile patrimoniale de autor – cum este şi cazul în speţă.

Astfel, ceea ce reglementează art. 58 din Legea nr.8/1996, este o modalitate de transmitere a unui drept patrimonial de autor, a dreptului de execuţie muzicală (reglementat de art. 13 lit.(f) raportat la art. 15 alin. (1) din Legea nr.8/1996). Această modalitate de transmitere, se numeşte, conform legii, contract de execuţie muzicală şi este o formă de cesiune de care poate uza, fireşte, numai cel ce are dreptul, adică titularul dreptului de execuţie muzicală: cel care poate consimţi la/autoriza execuţia muzicală. Or, în speţă, dreptul la execuţie muzicală prin reprezentare scenică a fost cedat către Media Pro. Prin urmare, apelanţii, care nu mai sunt titularii dreptului care ar fi putut fi cedat, nu mai pot exercita nici aşa-zisul drept de a ceda  dreptul către intimata pârâtă.

Din punctul de vedere al tehnicii normative, este esenţial să observăm că Legea nr.8/1996 tratează problema transmiterii drepturilor patrimoniale de autor într-un capitol separat, Capitolul VII cu denumirea marginală „Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor”, iar în cuprinsul acestuia se referă la:

- Secţiunea I: Dispoziţii comune (în cadrul căreia se regăsesc reglementări generale privind cesiunea în această materie);

- Secţiunea II: Contractul de editare;

- Secţiunea III: Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală;

- Secţiunea IV: Contractul de închiriere.

Nu poate fi, astfel, trecură cu vederea împrejurarea că secţiunea privind contractul de execuţie muzicală face parte din capitolul mai cuprinzător privind cesiunea drepturilor patrimoniale de autor.

 Cum s-a reţinut şi în doctrina de specialitate (Teodor Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2007, pag.78), contractele reglementate în cuprinsul Capitolului VII al Legii nr.8/1996, inclusiv contractul de reprezentare, sunt specii ale contractului de cesiune şi, prin prisma considerentelor amintite mai sus, adăugăm că acestea sunt mijloace de valorificare a drepturilor patrimoniale asupra operei. Astfel, este lesne de observat că inclusiv mijlocul de  valorificare adică dreptul de a încheia un astfel de contract, se transmite odată cu dreptul care ar putea fi valorificat prin respectivul mijloc. 

Fiind o specie a contractului de cesiune reglementat de art.39 din lege, contractul de reprezentare trebuie să întrunească toate condiţiile generale reglementate de art. 39-43 din Legea nr.8/1996, la care se pot adăuga condiţii speciale reglementate de art. 58 şi următoarele din lege. Lipsa anumitor menţiuni reglementate de art. 59 din Legea nr.8/1996, în cadrul contractelor de cesiune încheiate de către reclamanţi, pun eventual în discuţie valabilitatea acestor contracte în raport cu cesionarul, iar oricare dintre părţile semnatare poate solicita anularea contractelor. Cât timp însă aceste contracte  nu au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească, ele continuă să producă efecte judiciare, cesionarul fiind în prezent titularul dreptului patrimonial de autor, inclusiv al dreptului de comunicare publică a operelor muzicale.

În speţă, având în vedere cele de mai sus, ceea ce contrazice  în mod esenţial aparenţa de drept pe care o pretind apelanţii este că aceştia, în calitate de autori, au cedat în mod exclusiv toate drepturile patrimoniale de autor, inclusiv dreptul de comunicare publică, directă sau indirectă şi, inclusiv dreptul de execuţie publică prin reprezentare scenică, prin contractele de cesiune depuse la dosarul cauzei şi avute în vedere de prima instanţă.

În atare condiţii, prima instanţă, prin sentinţa pronunţată, în mod judicios a observat că mai degrabă a fost pusă în faţa aparenţei lipsei unui drept în patrimoniul  reclamanţilor, decât în faţa aparenţei dreptului acestora şi a respins cererea de ordonanţă preşedinţială.

Cu alte cuvinte, în termenii art. 978 din NCPC, ceea ce a observat prima instanţă este că niciunul dintre reclamanţi nu a făcut dovada credibilă că vreunul din drepturile sale patrimoniale (adică, al cărui titular este) ar face obiectul unei acţiuni ilicite. Pipăind fondul (în limitele permise în cadrul ordonanţei preşedinţiale), se poate constata că, dintre drepturile pe care apelanţii le mai au asupra operelor, în calitate de autori (drepturile nepatrimoniale), niciunul nu este afectat de vreo acţiune ilicită, contrar susţinerilor acestora.

Aşadar, sentinţa apelată stabileşte în mod temeinic neîndeplinirea condiţiei aparenţei existenţei dreptului în patrimoniul reclamanţilor, considerent decisiv pentru soluţia de respingere a cererii de ordonanţă preşedinţială.

Şi celelalte critici ale apelanţilor reclamanţi se reţin a fi vădit nefondate, prima instanţă reţinând în mod judicios că reclamanţi nu au făcut dovada îndeplinirii celorlalte condiţii de admisibilitate reglementate de art. 977 Cod proc.civilă coroborate cu disp. art. 996 Cod proc. civilă.

Referitor la condiţia ce vizează existenţa riscului producerii unui prejudiciu greu de reparat se reţine că nici acesta nu este îndeplinită în cauză.

Reclamanţii trebuiau să dovedească iminenţa unei pagube prin acţiunea pârâtei, care ar fi dificil, chiar imposibil de reparat, cum ar fi pierderea sau diminuarea clientelei, a reputaţiei, etc.

În mod corect prima instanţă a reţinut că, în primul rând, caracterul urgent al cererii nu poate fi dedus, în speţă, din natura dreptului ce se urmăreşte a fi ocrotit, astfel cum au pretins reclamanţii.

Aceştia au invocat iminenţa unor prejudicii greu de cuantificat şi nesusceptibile de reparat, constând în pierderi materiale rezultate de lipsa renumeraţiei pentru execuţia muzicală a pieselor, remuneraţie ce ar reveni în exclusivitate pârâtei. Pretinsa dificultate de identificat şi de cuantificare a prejudiciului material cauzat prin acţiuni viitoare ale pârâtei nu poate fi reţinută în condiţiile în care pe de o parte reclamanţii nu au făcut dovada credibilă, în sensul art.978 Cod proc. civilă, că pârâta pregăteşte pentru viitor astfel de concerte, iar pe de altă parte, nu trebuie uitat că aceste reprezentaţii sunt publice, reclamanţii putând în orice moment să primească informaţii cu privire la activitatea artistică a pârâtei, şi în ipoteza încălcării vreunui drept patrimonial al reclamanţilor, să solicite daune materiale pentru aceste încălcări.

Nu pot fi reţinute ca fiind îndeplinite în cauză nici condiţiile ce vizează neprejudecarea fondului şi existenţa unei dovezi credibile privind acţiuni cu caracter ilicit.

Aparenţa de drept invocată de reclamanţi - aceea că reclamanţii sunt titularii unor drepturi de autor în pericol de a fi prejudiciate grav de către pârâtă prin interpretarea publică a compoziţiilor muzicale ale căror autori sunt reclamanţii, nu s-a dovedit în cauză.

Astfel, acestor susţineri ale reclamanţilor le-au fost opuse contractele de cesiune exclusivă prin care reclamanţii au cesionat toate drepturile patrimoniale asupra operelor în discuţie către [...] S.R.L. Stabilirea în concret a tuturor drepturilor şi obligaţiilor născute în sarcina părţilor prin contractele de cesiune, efectele  absenţei din aceste contracte a menţiunilor expres prevăzute de art. 59 din lege, asupra validităţii acestor contracte constituie chestiuni de fond, extrem de complexe ce nu pot fi analizate în procedura sumară a ordonanţei preşedinţiale, clarificarea acestor  aspecte neputând fi realizată în această procedură, care nu poate prejudeca fondul cauzei.

Pe de altă parte, aşa cum a susţinut şi instanţa de fond, nu se poate reţine o lezare gravă a drepturilor morale ale reclamanţilor din moment ce pârâta nu a contestat niciodată calitatea reclamanţilor de autori ai pieselor interpretate şi nu şi-a arogat niciodată această calitate, iar condiţiile colaborării dintre părţi nu au fost niciodată guvernate de vreun contract de reprezentare muzicală încheiat în formă scrisă.

Reclamanţii au dat dreptul pârâtei de a realiza prima interpretare a operelor, iar interpretarea acesteia a fost acceptată de reclamanţi ca fiind oficială, astfel că nu se poate reţine cauzarea vreunui prejudiciu moral ca urmare a modalităţii de interpretare a acestor opere muzicale.

Pentru considerentele mai sus expuse, constatând că în speţă nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a cererii reglementate de dispoziţiile art. 977 Cod proc. civilă  coroborate cu dispoziţiile art. 996 Cod proc. civilă, hotărârea primei instanţe fiind legală şi temeinică, în temeiul art. 480 Cod proc.civilă, Curtea va respinge apelul reclamanţilor ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare