În conformitate cu prevederile art. 61 lit. „a” din Codul muncii „concedierea disciplinară poate să intervină în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern”.
Angajatorul poate dispune concedierea disciplinară în cazul săvârşirii cu vinovăţie a unei fapte grave, dar părăsirea locului de muncă şi folosirea maşinii de serviciu nu sunt prevăzute în Regulament ca fiind fapte grave iar „tentativa de sustragere motorină” nu a fost în nici un fel dovedită.
Întrucât o parte dintre faptele imputate reclamantului au fost probate, se apreciază că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii disciplinare din perspectiva art. 247 din Codul Muncii însă, pentru aplicarea sancţiunii, trebuie avute în vedere criteriile stabilite de art. 250 din Codul Muncii.
Art. 247, art. 248 alin. 1 lit. „c”, art. 250 din Codul muncii
Decizia ICCJ nr. 11/2013
Reclamantul [...] a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. [...] S.R.L. anularea deciziei de sancţionare nr. 23/30.08.2013, obligarea pârâtei la reintegrarea în postul ocupat la momentul concedierii şi plata drepturilor salariale aferente iar în subsidiar, înlocuirea măsurii desfacerii contractului de muncă cu o altă măsură disciplinară.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este angajatul pârâtei de 23 de ani iar prin decizia contestată i-a fost desfăcut disciplinar contractul de muncă, reţinându-se în [...]na lui tentativa de furt de motorină. S-a susţinut că în mod greşit organul emitent a reţinut tentativa de furt, faţă de datele concrete, respectiv faptul că a fost rugat de colegul de la supraveghere şi controlul pompelor şi rezervoarelor să-l ajute să cureţe zona de cele 20 de recipiente găsite. Faţă de dispoziţiile art. 250 Codul muncii, sancţiunea este disproporţionată faţă de criteriile stabilite de lege.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 252 pct. 5 şi art. 268 alin.1 lit. „c” din Codul muncii.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, arătând că decizia este legală şi temeinică.
În baza probelor administrate, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 736/31.03.2014 prin care a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte:
Între părţile litigante din prezenta cauză au intervenit raporturi de muncă, conform contractului individual de muncă nr. …/15.07.2004, în temeiul căruia reclamantul a fost angajat la societatea pârâtă în funcţia de laborant chimist.
Prin raportul nr. 1788/6.08.2013, S.C. [...] S.A. a sesizat pârâta că, în noaptea de 05.08.2013, a surprins numiţii [...] şi [...] în timp ce manipulau 20 de bucăţi recipienţi PVC în vedere umplerii lor cu motorină provenită de la refularea unei pompe.
Conform referatului nr. 1686/05.08.2013, reclamantul, în seara zilei de 04.08.2013, în jurul orei 00,45 a fost căutat de supervizor şi nu a fost găsit la locul de muncă.
Urmare acestor sesizări, la data de 06.08.2013, prin decizia nr. 21/06.08.2013 s-a constituit comisia de cercetare disciplinară prealabilă. Pentru cercetarea prealabilă, contestatorul a fost invitat prin adresa nr.12/6.08.2013.
În nota explicativă din data de 12.08.2013 reclamantul a arătat că, în seara zilei 04.08.2013 în jurul orei 00,20, s-a întâlnit cu [...] care l-a rugat să îl ajute să arunce nişte bidoane pe care le găsise la obiectivul la care lucra. Reclamantul a susţinut că ştia că nu avea voie să folosească maşina de serviciu decât în scopul în care i-a fost dată şi că, la plecarea din laborator, nu şi-a anunţat şeful direct aşa cum prevedea regulamentul.
Comisia de cercetare disciplinară a întocmit procesul verbal din data de 12.08.2013 şi a propus sancţionarea reclamantului cu desfacerea contractului de muncă.
Astfel, prin decizia pârâtei nr. 23/30.08.2013, s-a dispus în baza art. 247 şi 248 alin. 1 lit. „e” din Codul muncii şi art. 5.1.1 lit. „h”, „q” şi „x”, art. 5.1.2 lit. „k” şi „m”, art. 5.1.3. lit. „f” şi „i” din Regulamentul intern, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului, reţinându-se în sarcina sa faptul că a fost surprins în timp ce manipula recipienţi în apropierea pompei obiectiv 425 în vederea sustragerii de motorină de cea mai bună calitate, nu a folosit autoturismul din dotare în interes de serviciu şi a părăsit locul de muncă fără aprobarea superiorului direct.
În cauză, reclamantul a contestat situaţia de fapt în sensul că ar fi părăsit locul de muncă pentru a hrăni o căţeluşă din apropiere şi pentru a-l ajuta pe martorul [...] să cureţe zona de recipientele găsite, apărări respinse de instanţă ca nefondate raportat la ansamblul probator administrat în cauză.
În acest sens, instanţa a reţinut adresa nr. GSS/788/2014 emisă de S.C. [...] S.A. şi raportul de eveniment nr. 1786 din 05.08.2013, declaraţiile martorilor [...] şi [...] care au arătat şi faptul că o parte din bidoane se aflau lângă pompe, pregătite pentru încărcare, având iz de produs petrolier.
S-au înlăturat ca nerelevante declaraţiile martorilor [...] şi ale martorului [...] care confirmă ipoteza prezentată de reclamant, în condiţiile în care şi acest martor a formulat contestaţie împotriva deciziei sale de concediere pentru aceeaşi faptă.
Deşi iniţial, prin nota explicativă, reclamantul a recunoscut că nu avea voie să folosească autoturismul societăţii de serviciu decât în scopul în care i-a fost dată şi că la plecarea sa din unitate nu a anunţat şeful direct, cu ocazia administrării probei cu interogatoriul său reclamantul revine asupra acestor declaraţii arătând că nu cunoştea de existenţa acestor obligaţii iar curăţarea zonei de bidoane goale era în interes de serviciu, astfel încât nu se impunea anunţarea şefului direct. Analizând responsabilităţile stabilite prin fişa postului instanţa a constatat că acest lucru nu intra în sfera atribuţiilor sale de serviciu, colectarea şi distrugerea probelor referindu-se exclusiv la reziduurile cu care lua contact în virtutea funcţiei sale de laborant chimist.
Raportat la dispoziţiile legale menţionate şi la materialul probator administrat în cauză, instanţa a constatat că existenţa faptelor reţinute în sarcina reclamantului sunt dovedite.
În ceea ce priveşte sancţiunea aplicată, instanţa a reţinut dispoziţiile art. 250 alin. 1 din Codul muncii, potrivit cărora alegerea sancţiunii disciplinare ce urmează a fi aplicată salariatului se face în funcţie de gravitatea faptei, avându-se în vedere, printre altele, şi gradul de vinovăţie a salariatului. Astfel, s-a constatat că sancţiunea aplicată este proporţională cu gravitatea faptelor, acestea fiind calificate chiar prin Regulamentul intern ca fiind abateri deosebit de grave. S-a constatat că acest lucru este explicabil întrucât tentativa de sustragere a bunurilor angajatorului, în orice cantitate, este o faptă săvârşită cu intenţie care, dincolo de prejudiciul material ce urmează a fi produs, afectează decisiv relaţia dintre părţile contractului individual de muncă, care ar trebui să se caracterizeze prin onestitate şi încredere.
De asemenea textul de lege menţionat pretinde aplicarea în plus şi a altor criterii de apreciere a gravităţii faptei comise de salariat, respectiv eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior. În acest sens, instanţa a reţinut că reclamantul nu este la prima abatere, anterior fiind sancţionat pentru abateri similare, prin decizia nr. 29/05.09.2012, pentru faptul că a desfăşurat activităţi care nu au legătura cu serviciul în timpul programului de lucru şi a părăsit locul de muncă fără aprobarea superiorului direct.
În consecinţă, raportat la criteriile de individualizare prevăzute de norma legală anterior evocată, la numărul abaterilor reţinute în sarcina reclamantului, instanţa a apreciat că măsura concedierii disciplinare a contestatorului este legală şi temeinică, motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Potrivit art. 5.1.1. lit. „h”, „q” şi „x”, art. 5.1.2. lit. „k” şi „m”, art. 5.1.3 lit. „f” şi „i” din Regulamentul intern şi art. 247 alin. 2 din Codul muncii instanţa de fond a constatat că fapta a fost săvârşită de reclamant, că este una deosebit de gravă iar măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă este legală şi temeinică, respingând astfel acţiunea promovată de reclamant împotriva acestei decizii de sancţionare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul [...] care a criticat-o pentru următoarele aspecte:
1). Instanţa de fond a cercetat cauza şi în mod greşit reţine şi alte motive privind desfacerea contractului reclamantului de muncă, faţă de decizia nr. 23/30.08.2013.
Astfel, deşi în decizia de desfacere a contractului de muncă se reţine doar tentativa de furt, instanţa cercetează cauza şi pentru „alte abateri grave” prevăzute de Regulament (pag. 4 alin. 3 şi 4 din sentinţă, respectiv: folosirea mijloacelor auto din dotare în alte scopuri decât interesele societăţii, şi părăsirea locului de muncă fără acordul şefilor ierarhici).
Însă, aceste motive „suplimentare” nu sunt reţinute în decizia nr. 23/30.08.2013 emisă de angajator. Un singur motiv se reţine în decizia atacată (tentativa de furt), iar motivele suplimentare sunt menţionate ca şi condiţii în care s-a comis pretinsa abatere disciplinară.
Instanţa nu putea extinde obiectul cercetării judecătoreşti, şi mai mult decât atât, să şi reţină aceste motive în hotărârea pronunţată.
2). Instanţa de fond nu a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 248 şi 250 din Codul muncii, în sensul că a apreciat greşit faţă de aceste criterii gravitatea faptei şi sancţiunea corespunzătoare acesteia.
De altfel, se poate spune chiar că instanţa de fond nici nu a analizat prin propriile percepţii când a fost vorba de „gravitatea faptei”, criteriu determinant în stabilirea unei sancţiuni disciplinare.
Toate criteriile prevăzute de art. 248 şi 250 Codul muncii, raportate la probele din dosar, demonstrează că sancţiunea desfacerii contractului de muncă, este vădit disproporţionată faţă de fapta comisă.
Faţă de criteriile de mai sus, sancţiunea disciplinară aleasă de unitate şi menţinută de instanţă, este vădit nelegală şi netemeinică.
Fără să mai reia considerentele care au condus la stabilirea sancţiunii, consideră că trebuie să arate faptul că art. 248 Codul muncii prevede 5 sancţiuni aplicabile celui ce comite o abatere disciplinară, dintre care cea mai gravă este desfacerea contractului de muncă.
Instanţa trebuia să observe că unitatea putea aplica o altă sancţiune mai uşoară (chiar reducerea salariului reclamantului), tocmai pentru faptul că regulamentul intern invocat de unitate, prevede că este atrasă „răspunderea disciplinară”, şi nu obligatoriu cea mai gravă, a desfacerii contractului de muncă.
Solicită a se avea în vedere şi aceste criterii personale la aprecierea temeiniciei deciziei de desfacere a contractului de muncă.
În dovedirea susţinerilor sale, reclamantul a înţeles să se folosească de proba cu înscrisuri.
În drept, a invocat dispoziţiile art.466, 476 alin. 1 şi 480 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă.
Analizând sentinţa apelată în raport de criticile formulate, de probele administrate şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea constată că apelul este întemeiat.
Prin decizia nr. 23/30.08.2013 s-a dispus în conformitate cu dispoziţiile art. 247 şi 248 alin. 1 lit. „e” din Codul muncii şi art. 5.1.1 lit. „h”, „q” şi „x”, art. 5.1.2 lit. „k” şi „m”, art. 5.1.3. lit. „f” şi „i” din Regulamentul intern, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului, reţinându-se în sarcina sa faptul că a fost surprins în timp ce manipula recipienţi în apropierea pompei obiectiv 425 în vederea sustragerii de motorină de cea mai bună calitate, nu a folosit autoturismul din dotare în interes de serviciu şi a părăsit locul de muncă fără aprobarea superiorului direct.
Aşadar, chiar în decizia de concediere au fost reţinute aceste fapte, astfel că nu poate fi primită critica apelantului potrivit cu care instanţa de fond a extins cercetarea judecătorească şi la alte fapte în afara celor pentru care s-a aplicat sancţiunea.
Mai mult decât atât, chiar reclamantul a recunoscut în nota explicativă că nu avea voie să folosească maşina de serviciu decât în scopul în care i-a fost dată iar în legătură cu părăsirea locului de muncă, a arătat că a plecat fără să anunţe.
Întrucât în decizia de concediere au fost menţionate toate aceste fapte care au făcut şi obiectul cercetării disciplinare, era firesc ca şi instanţa de judecată să le analizeze în cuprinsul hotărârii.
În ceea ce priveşte faptele reţinute de angajator ca fiind abateri deosebit de grave, Curtea constată că nu toate aceste fapte sunt sancţionate cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Potrivit art. 5.1.1. lit. „h”, „q” şi „x” din Regulamentul intern, sunt considerate abateri disciplinare folosirea mijloacelor auto din dotare în alte scopuri decât interesele societăţii, părăsirea locului de muncă, neinformarea şefilor ierarhici despre evenimentele şi/sau abaterile înregistrate (indiferent de natura lor).
Potrivit art. 5.1.2. lit. „k” şi „m” din Regulamentul intern, sunt abateri disciplinare grave neîndeplinirea [...]nilor şi atribuţiilor de serviciu ce revin locului de muncă conform fişei postului şi părăsirea locului de muncă fără acordul şefilor ierarhici.
Din ansamblul materialului probator rezultă că reclamantul a părăsit locul de muncă fără a avea acordul şefilor ierarhici şi a folosit maşina de serviciu în alt scop decât cel pentru care i-a fost încredinţată însă, nu se poate reţine că acesta nu şi-a îndeplinit sarcinile de serviciu din fişa postului astfel că art. 5.1.2. lit. „k” şi „m” din Regulamentul intern nu este incident în cauză, cele două fapte nefiind „abateri disciplinare grave” care să atragă desfacerea contractului de muncă.
În ceea ce priveşte cealaltă faptă reţinută de angajator şi anume „tentativa de furt motorină” aceasta este o faptă deosebit de gravă, care atrage desfacerea disciplinară a contractului de muncă dar cu condiţia ca ea să fie dovedită.
În cauza de faţă, probele administrate nu conduc cu certitudine la această concluzie.
Există certitudinea că reclamantul a încărcat în maşină mai multe bidoane goale dar această faptă nu are nicio legătură cu tentativa de furt de motorină atâta vreme cât în acele bidoane nu s-a găsit motorină iar reclamantul nu a fost surprins manipulând furtunul găsit în apropiere.
În decizia de concediere se fac presupuneri asupra intenţiei reclamantului de a umple acele bidoane cu motorină însă aceste supoziţii nu pot constitui temei pentru o astfel de sancţiune în condiţiile în care nici martorii audiaţi nu au putut aduce vreun element cert care să contureze fapta reţinută de angajator.
În conformitate cu prevederile art. 61 lit. „a” din Codul muncii „concedierea disciplinară poate să intervină în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern”.
Angajatorul poate dispune concedierea disciplinară în cazul săvârşirii cu vinovăţie a unei fapte grave dar, aşa cum am arătat mai sus, părăsirea locului de muncă şi folosirea maşinii de serviciu nu sunt prevăzute în Regulament ca fiind fapte grave iar „tentativa de sustragere motorină” nu a fost în nici un fel dovedita.
Întrucât o parte dintre faptele imputate reclamantului au fost probate, Curtea apreciază că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii disciplinare din perspectiva art. 247 din Codul Muncii însă, pentru aplicarea sancţiunii, trebuie avute în vedere criteriile stabilite de art. 250 din Codul Muncii.
Trebuie observat că nu a fost probată producerea unor consecinţe grave ale abaterii disciplinare, nu rezultă că reclamantul ar mai fi fost sancţionat disciplinar sau ar fi avut o comportare generală în serviciu negativă şi nu rezultă scopul absenţei reclamantului de la locul de muncă sau al folosirii maşinii de serviciu.
Aşadar, sancţiunea disciplinară aplicată, respectiv desfacerea contractului individual de muncă, a fost greşit aplicată de angajator.
De asemenea, Curtea are în vedere şi Decizia nr. 11/2013 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit că instanţa competentă să soluţioneze contestaţia salariatului împotriva sancţiunii disciplinare aplicate de către angajator, constatând că aceasta este greşit individualizată, o poate înlocui cu o altă sancţiune disciplinară.
În raport de toate aceste considerente, Curtea consideră că sancţiunea care trebuia aplicată reclamantului era cea a reducerii salariului pentru 3 luni cu 10% prevăzută de art. 248 alin. 1 lit. „c” din Codul Muncii.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, se va admite apelul dar se va schimba sentinţa apelată numai în parte, în sensul că decizia contestată nu va fi anulată ci se va înlocui doar sancţiunea aplicată, urmând a se menţine restul dispoziţiilor sentinţei, inclusiv cea privind despăgubirilor la care reclamantul are dreptul, egale cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat, în mod evident, la stabilirea acestora, urmând a se ţine cont de sancţiunea reducerii salariului.
Curtea de Apel Iași
Desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Verificarea obiectului abaterii disciplinare
Judecătoria Curtea de Argeș
Fara titlu
Curtea de Apel Galați
Dreptul muncii
Tribunalul Mehedinți
Desfacerea contractului de muncă
Tribunalul Caraș Severin
contestaţie decizie de concediere.