Art. 12 alin. 3 din Regulamentul 2201/2003 prevede o prorogare de competenţă în materie de răspundere părintească în favoarea instanţelor dintr-un stat membru competente să solutioneze divorţul, dacă:

Art. 12 alin. 3 din Regulamentul CE 2201/2003 devine aplicabil doar în situaţia în care sunt întrunite cumulativ ambele condiţii prevăzute de acest text de lege. Cea de-a doua condiţie se constată că nu este îndeplinită deoarece nu avem o declaraţie expresă a pârâtului precum că ar fi de acord ca litigiul să fie soluţionat de instanţele române, iar prezenţa sa la două termene de judecată din 3.05.2012 şi 6.12.2012, termene la care a solicitat amânarea cauzei pentru a-şi angaja apărător, nu echivalează cu o acceptare neechivocă a acestui fapt.

Totodată, se apreciază că o soluţionare a cauzei de instanţele române nu ar fi în interesul copilului atâta vreme cât majoritatea probelor legate de mediul său de viaţă, de raporturile de familie şi sociale ale copilului pot fi administrate în mod nemijlocit de instanţele italiene, copilul fiind în Italia din anul 2007.

Decizia civilă nr. 106/R din 05.03.2014 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată iniţial sub nr. 1801/338/2011, pe rolul Judecătoriei Zărnești, reclamanta N.S.O. a chemat în judecată pe pârâtul G.A.C. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună încredinţarea spre creştere si educare a minorului G.D.L. născut la 13.12.2005 către reclamantă, stabilirea unei pensii de întreţinere în sarcina pârâtului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 21468/10.11.2011 pronunțată în dosarul sus-indicat, Judecătoria Zărnești a admis excepţia de necompetentă teritoriala a instanței, declinând competenta de soluționare a cauzei  in favoarea Judecătoriei Focşani.

La Judecătoria Focşani, cauza a fost înregistrată la nr. 17832/231/2011.

Prin precizări si completări la acţiune, reclamanta a arătat că în prezent se numește P., fiind căsătorită, că are domiciliul legal în Z. dar reședința în Italia, solicitând ca exercitarea autorităţii părintești să fie exercitata exclusiv de către ea cu privire la minor, locuința acestuia să fie stabilită la reședința sa din Italia.

În motivare, reclamanta a arătat că a trăit în concubinaj cu pârâtul, relaţie din care a rezultat minorul în discuție, că din acea perioada au plecat împreuna cu minorul în Italia la muncă însă pârâtul s-a reîntors după o perioada scurtă de timp în Romania, ea rămânând cu copilul în continuare, în acea ţara, locuind cu ea şi soţul acesteia la adresa de rezidenta, este înscris la şcoală, se afla sub întreținerea sa exclusivă si sunt profund atașați unul de celălalt. A mai arătat că în locuința din Italia sunt condiții optime de locuit.

În drept, si-a întemeiat cererea pe disp. art. 505 C.civ, art. 398, 4906, 400, 530 C.civ. si 130 C.pr.civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2753 din 06.06.2013 Judecătoria Focşani a respins cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamanta are reședința în Italia potrivit contractului de închiriere locuinţă emis la 14.01.2013, locuind împreună cu soţul actual si minorul în discuție, a cărţii de identitate existente la dosarul cauzei, că lucrează ca si ghid turistic, că minorul G.D.L. este elev în clasa a II-a la Grupul Școlar Anzio I.

După cum rezultă din chiar cuprinsul cererii precizatoare, la data sesizării instanței cu judecarea prezentei cereri, părțile se aflau împreuna cu minorul în Italia, ulterior despărțirii acestora, pârâtul revenind în Romania, iar reclamanta rămânând în Italia împreuna cu minorul.

Instanţa a mai reţinut aplicabilitatea directă în materie de competenţă a Regulamentului Consiliului Europei nr. 2201/2003 care în art. 8 al. 1, care prevede că instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil  care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa a fost sesizată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta P.S.O. (fostă N.) criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică:

- instanţa de fond a reţinut greşit că pârâtul s-a prezentat în sală după închiderea dezbaterilor;

- s-a reţinut greşit că la data sesizării instanţei pârâtul se afla în Italia. În realitate la acea dată pârâtul era în România, căci părţile au plecat în Italia cu copilul în octombrie 2007 şi după 3 luni respectiv în ianuarie 2008 pârâtul a revenit în ţară;

- instanţa de fond a făcut o interpretare greşită a Regulamentului CE 2201/2003 reţinând doar dispoziţiile art. 8, dar nu şi dispoziţiile art. 12 al. 3 care reglementează prorogarea de competenţă. În baza acestui ultim articol şi având în vedere că domiciliul ambelor părţi este în România, că pârâtul a acceptat competenţa instanţei române căci fiind prezent la două termene nu a invocat excepţia necompetenţei instanţei române, că părţile şi minorul au acte de stare civilă înregistrate în România, instanţa competentă era instanţa din România.

Prin decizia civilă 243/2013 a Tribunalului Vrancea s-a respins ca nefondat apelul reţinându-se următoarele:

Tribunalul a reţinut că potrivit art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.

Prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile acestui text având în vedere că minorul părţilor are reşedinţa obişnuită în Italia după cum chiar apelanta recunoaşte, reşedinţa minorului fiind în Italia încă din 2007 octombrie.

S-a constatat, că în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 pct.1 şi nici art. 12 pct.3 din Regulament.

Potrivit art. 12 pct.1 instanţa din statul membru competentă să judece divorţul sau anularea căsătoriei va fi competentă să judece orice chestiune privind răspunderea părintească dacă sunt îndeplinite condiţiile de la pct. a şi b ale art. 12.

Potrivit art. 12 pct.3 instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menţionate la al.1 când sunt îndeplinite cerinţele de la pct. 1 şi b ale art. 12 pct.3.

S-a observat  că prorogarea de competenţă prevăzută de art. 12 pct.1 şi 3 are loc când cererea privind răspunderea părintească are un caracter accesoriu faţă de cererea principală care priveşte fie divorţul, fie anularea căsătoriei sau alte proceduri.

Tribunalul Vrancea a apreciat că cererea privind încredinţarea spre creştere şi educare a minorului N.S.O., cerere formulată de reclamantă are un caracter principal şi nu accesoriu astfel încât in mod corect prima instanţă a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 8 din Regulament şi nu a dispoziţiilor art. 12 pct. 1 şi 3.

Primele două motive de apel nu au relevanţă în soluţionarea excepţiei necompetenţei instanţei române. Competenţa este dată de instanţa din statul membru de la reşedinţa minorului din momentul sesizării instanţei potrivit art. 8 din Regulament şi nu de reşedinţa titularului răspunderii părinteşti, încât nu are relevanţă dacă la data sesizării instanţei române respectiv iunie 2011 pârâtul era sau nu în ţară. De aceea nu are relevanţă că în considerente prima instanţă reţine din eroare că la data sesizării instanţei „părţile se aflau împreună cu minorul în Italia”. De altfel, ulterior, tot în considerente se reţine corect că pârâtul ,,spre finele anului 2008 a revenit în România”.

Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 150 pct.1 din Legea 105/1992 invocate în motivele de apel, Tribunalul a reţinut că această lege a fost abrogată prin art. 83 din Legea nr. 76 din 24.05.2012.

Totodată, s-a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă aplicabilitatea Regulamentului Consiliului Europei nr. 2201/2003 care de la data de 01.01.2007 când România a aderat la Uniunea Europeană a devenit obligatoriu pentru toate statele membre.

Împotriva deciziei civile a Tribunalului Vrancea a declarat recurs reclamanta invocând faptul că în speţă sunt incidente disp. art. 12 pct. 3 din Regulamentul CE 2201/2003 potrivit cărora instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menţionate la art. 12 alin. 1 atunci când:

1) copilul care o strânsă legătură cu acest membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru;

2) competenţa instanţelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părţile la procedură la data sesizării instanţei, iar competenţa este în interesul superior al copilului.

Raportat la această prevedere legală, respectiv art. 12 pct. 3 al Regulamentului, pentru ca instanţele judecătoreşti din statul membru să poată fi competente în soluţionarea prezentei cauze este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii mai sus menţionate.

În privinţa primei condiţii apreciază că e îndeplinită deoarece domiciliul său este în România şi e plecată temporar în Italia.

A doua condiţie e îndeplinită deoarece pârâtul a acceptat neechivoc competenţa instanţei române prin neinvocarea acestei excepţii.

Dispoziţiile art. 12 pct. 1 şi 12 pct. 3 ale aceluiaşi Regulament vizează situaţii distincte.

Având în vedere dispoziţiile art. 12 pct. 1, care  reglementează prorogarea de competenţă în materia răspunderii părinteşti doar în privinţa cererilor strict enumerate şi anume de divorţ, de separare de drept sau anulare a căsătoriei (ca cererile principale), precum şi în orice chestiune de răspundere părintească (ca cereri accesorii) în legătură cu cererile strict enumerate mai sus,  solicită a se observa că dispoziţiile pct. 3 din Regulament reglementează prorogarea de competenţă în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menţionate la art. 12 pct. 1 şi fără ca acest text de lege să mai facă referire la caracterul principal sau accesoriu al cererii care vizează răspunderea părintească.

Recurenta consideră că prezenta cauză, având ca obiect - încredinţare minor – este o cerere de sine stătătoare care intră sub incidenţa art. 12 pct. 3 din Regulament.

În drept, s-au invocat disp. art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Examinând actele şi lucrările dosarului se constată că recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispoziţiile articolului 8 din Regulamentul (CE) 2201/2003, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită într-un stat membru, la momentul la care instanţa este sesizată.

Noţiune de „reşedinţă obişnuită a minorului” este o noţiune autonomă de drept a Uniunii Europene, ce nu e definită de Regulament. Potrivit jurisprudenţei CJUE, aceasta e determinată de judecătorul naţional, de la caz la caz, potrivit circumstanţelor particulare ale speţei, în funcţie de criteriile stabilite de CJUE (Cauza C-523/2007).

 În afară de prezența fizică a copilului într-un stat membru, trebuie să fie reținuți și alți factori de natură să demonstreze că această prezență nu are deloc un caracter temporar sau ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare într-un mediu social și familial.

Trebuie mai ales să fie luate în considerare durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum și raporturile de familie și sociale ale copilului în statul respectiv.

Toate aceste elemente trebuie raportate la momentul sesizării instanţei.

În speţă copilul este născut la 13.12.2005 în România. În octombrie 2007 a plecat cu ambii părinţi în Italia. În ianuarie 2008 pârâtul s-a întors în ţară, iar minorul a rămas cu mama sa în Italia până în prezent.

Se constată cu uşurinţă că elementele de fapt menţionate demonstrează că „reşedinţa obişnuită” a minorului e în Italia.

Dispoziţiile art. 12 alin. 3 din Regulamentul CE 2201/2003 nu sunt incidente în cauză, nefiind întrunită cea de-a doua condiţie instituită de acest articol.

Astfel, art. 12 alin. 3 din Regulamentul 2201/2003 prevede o prorogare de competenţă în materie de răspundere părintească în favoarea instanţelor dintr-un stat membru în cazul în care:

1) copilul care o strânsă legătură cu acest membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru şi

2) competenţa instanţelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părţile la procedură la data sesizării instanţei, iar competenţa este în interesul superior al copilului.

Prima condiţie e îndeplinită deoarece intimatul - pârât locuieşte pe teritoriul României.

Cea de-a doua condiţie se constată că nu e îndeplinită deoarece nu avem o declaraţie expresă a pârâtului precum ca ar fi de acord ca litigiul să fie soluţionat de instanţele române, iar prezenţa sa la două termene de judecată din 3.05.2012 şi 6.12.2012, termene la care a solicitat amânarea cauzei pentru a-şi angaja apărător nu echivalează cu o acceptare neechivocă a acestui fapt.

Totodată, se apreciază că o soluţionare a cauzei de instanţele române nu ar fi în interesul copilului atâta vreme cât majoritatea probelor legate de mediul său de viaţă, de raporturile de familie şi sociale ale copilului pot fi administrate în mod nemijlocit de instanţele italiene.

Cum condiţiile art. 12 alin. 3 din Regulamentul 2201/2003 sunt cumulative, iar cea de-a doua s-a constatat că nu este îndeplinită în cauză în mod corect nu s-a dat eficienţă acestui text de lege.

În concluzie, Curtea a apreciat că instanţele române sunt competente să soluţioneze cauza în conformitate cu disp. art. 8 din Regulamentul 2201/2003 deoarece la momentul sesizării instanţei, reşedinţa obişnuită a minorului era în Italia.

Domenii speta

Spete similare