Acţiune în anularea şi modificarea înscrierilor de carte funciară. Imobil aparţinând cultelor religioase.

În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 32 din Decretul – lege nr. 115/1938, conform cărora dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în favoarea unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, iar dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.

Rectificarea unei înscrieri în cartea funciară se poate face potrivit art. 34  pct. 1 din acelaşi act normativ, dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile.

Înscrierea în cartea funciară a pârâtei nu este afectată de niciun viciu, fiind valabilă, iar titlul în temeiul căruia s-a făcut a fost Decretul nr. 177/1948, act normativ valabil şi constituţional.

Decretul nr. 177/1948: art. 36,  art. 37;

Decretul nr. 358/1948;

Decretul nr. 115/1938.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 55 din 11.02.2014 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 17180/320/2010 s-a admis apelul declarat de reclamanta B. R. U. R. G. - C. Târgu Mureş, prin P. R. U. R. G. - C. nr. 1, 2, 3, 4 şi 5  Târgu Mureş, şi P. G. - C. Tg-Mureş, împotriva sentinţei civile nr. 2320 din 18.03.2013, pronunţate de Judecătoria Târgu Mureş în dosarul nr. 17180/320/2013 şi, în consecinţă, s-a dispus schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâtele B. O. R. din Tg-Mureş, prin P. O. nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, şi 14 Tg.-Mureş şi P. O. R. Tg-Mureş şi s-a dispus anularea încheierii de intabulare nr. 929 din 10.06.1950 şi a înscrierilor de carte funciară de sub B1 din CF nr. 1088 Târgu Mureş, de sub B1 din CF nr. 1107 Târgu Mureş respectiv B1 din CF 128203 Târgu Mureş provenită din conversia pe hârtie a colii CF nr. 1107 Târgu Mureş, precum şi de sub B1 din CF nr. 1108 Târgu Mureş respectiv B1 din CF nr. 130356 Târgu Mureş provenită din conversia pe hârtie a colii CF nr. 1108 Târgu Mureş, dispunând concomitent restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară în  favoarea Bisericii Greco Catolice de Târgu Mureş cu privire la imobilele evidenţiate în foaia A a acestor cărţi funciare.

Tribunalul a menţinut dispoziţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect rectificarea CF nr. 5006 Târgu Mureş ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, precum şi cea de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Totodată, pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată din primă instanţă în sumă de 500 lei, reprezentând parte din onorariul avocaţial achitat în cauză, precum şi la plata integrală a cheltuielilor de judecată din apel, în sumă de 1637,95 lei, reprezentând onorariu avocaţial şi cheltuieli de deplasare în favoarea reclamantei apelante, prin parohiile componente.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a apreciat în mod corect existenţa triplei identităţi cerute de art.1201 Cod civil, prin raportare la hotărârile pronunţate în dosarul  nr. 4957/1998 şi în celelalte dosare derivate din acesta.

Astfel, s-a constatat că primul petit al acţiunii ce face obiectul prezentei cauze, referitor la constatarea nulităţii încheierii de intabulare nr.992/06.06.1968 şi a inscripţiilor de sub B11 din CF 5006, respectiv rectificarea şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară este acelaşi cu unul dintre petitele acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. 4957/1998 al Judecătoriei Tg. Mureş, dosar ce a parcurs mai multe cicluri procesuale.

În acel litigiu reclamanta a invocat nevalabilitatea titlului în baza căruia imobilul a fost înscris în favoarea pârâtelor, prin aceasta dorind sa justifice calitatea sa de proprietar deposedat, în ceea ce priveşte petitul de revendicare.

S-a subliniat faptul că ultima decizie pronunţată in litigiul anterior, respectiv Decizia nr.6008/02.1.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a statuat cu privire la titlul în baza căruia s-a realizat înscrierea in cartea funciară în favoarea Bisericii Ortodoxe, apreciind că bunul a fost dobândit în baza legii (a Decretului nr.177/1948), astfel încât înscrierea dreptului de proprietate este valabilă.

Tribunalul a arătat că valabilitatea trecerii de la un cult la altul presupune respectarea dispoziţiilor art. 38 alin. 2 şi 39 din Decretul-lege nr. 177/1948, conform cărora declaraţia de părăsire a unui cult se comunică părţii componente locale a cultului părăsit, prin autoritatea comunală locală; niciun cult nu va putea înscrie noi adepţi, decât dacă cel ce solicită acest lucru face dovada că a anunţat de părăsirea cultului, cultul căruia i-a aparţinut.

S-a constatat că la dosarul cauzei nu s-a depus nicio dovadă din care să rezulte numărul credincioşilor greco-catolici la momentul aplicării Decretului nr. 177/1948, deoarece modul concret de aplicare a acestuia trebuie analizat prin raportare la situaţia statistică a anului 1948 şi nu la statistica actuală a comunităţilor religioase.

În condiţiile în care art.37 din Decretul 177/1948 reglementează 3 ipoteze în care bunurile cultului abandonat trec de la un cult la altul, Tribunalul a reţinut că din probele administrate în cauză nu se poate stabili care a fost, procentual ponderea credincioşilor greco-catolici care au trecut la ortodoxie, pentru a cunoaşte care din cele 3 ipoteze descrise de textul de lege a fost avută în vedere la momentul intabulării.

Instanţa de apel a subliniat că sarcina probei în ceea ce priveşte încheierile de carte funciară a căror anulare se solicită şi actele care au stat la baza acestor încheieri, revenea pârâtelor, întrucât toate aceste operaţiuni de carte funciară s-au realizat în anul 1950, moment la care cultul greco-catolic nu mai exista din punct de vedere al legislaţiei momentului, astfel încât nu se poate susţine ca reclamanta, prin reprezentanţii săi ar fi avut acces sau ar fi putut lua la cunoştinţă despre aceste documente.

Mai mult decât atât, s-a subliniat că înscrisurile în discuţie constituie în final titlul de proprietate de care pârâtele se prevalează, fără a putea însă să le dovedească.

Tribunalul a mai reţinut că art.37 din Decretul nr.177/1948 nu prevedea un transfer „ope legis” a proprietăţii aşa cum a reţinut instanţa de fond, ci enunţa posibilitatea operării unui asemenea transfer în condiţiile strict reglementate de actul normativ şi în acord cu procedura enunţată în cuprinsul acestui articol, iar îndeplinirea acestor condiţii urma să fie constatate şi soluţionate de judecătoria populară a locului.

În condiţiile în care averea/patrimoniul urmau a fi transferate proporţional cu numărul credincioşilor trecuţi la celălalt cult, constatarea de către judecătorie viza toate bunurile transmise, nu diferenţiat, în funcţie de natura acestora de bunuri mobile, imobile, creanţe, etc., astfel încât o asemenea constatare avea un caracter complex şi nu viza doar bunurile imobile, pentru a se putea conchide ca o încheiere de carte funciară putea să aibă valoarea unei hotărâri constitutive de drepturi.

Pentru aceste considerente tribunalul a apreciat că încheierea de carte funciară nu poate prin ea înseşi să constituie titlu de proprietate.

În consecinţă, Tribunalul a constatat că pârâtele nu deţineau un titlu valabil care să fi servit ca temei al intabulării dreptului lor de proprietate în cartea funciară, motiv pentru care înscrierile efectuate în temeiul încheierii de carte funciară nr.929/10.06.1950  sunt nelegale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs toate părţile.

Reclamanţii au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi sub aspectul înlăturării soluţiei de admitere a excepţiei autorităţii lucrului judecat în privinţa imobilului înscris în CF 5006 Tg.-Mureş, cu consecinţa admiterii primului capăt de cerere din acţiunea introductivă, vizând anularea Încheierii de intabulare nr. 992 din 06.06.1968 şi a inscripţiilor de CF de sub B11 din CF 5006 Tg.-Mureş, ca fiind lovite de nulitate absolută, concomitent cu rectificarea şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară de sub B4 privitor la imobilele cu nr. top. 777/3, 780/3, 781/4, 784/2/1, 780/2, 781/2/1, 783/1/4, 784/1/1, 781/3, constatând nelegalitatea şi nevalabilitatea totală a titlului cu care a fost intabulată B. O. R. sub B11, în fapt, inexistenţa unui titlu.

În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că în mod greşit a fost admisă excepţia autorităţii lucrului judecat,  în cauză neexistând tripla identitate de părţi, obiect şi cauză prevăzută de art. 1201 din Codul civil.

Astfel, s-a arătat că modalitatea prin care instanţele au respins primul capăt de cerere, reţinând autoritatea de lucru judecat, aduce atingere dreptului reclamanţilor de acces la justiţie, fiind încălcat art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceştia făcând referire la cauzele Lungoci contra României şi Caracas contra României.

Recurenţii au arătat că există o serie de aspecte fundamentale care diferenţiază cauza ce face obiectul dosarului de faţă de acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 4957/1998.

Astfel, s-a arătat că temeiul juridic al celor două acţiuni este diferit, neexistând lucru judecat, instanţa de apel ignorând deciziile fostului Tribunal Suprem nr. 568/1955 şi nr. 816/1955.

De asemenea, s-a arătat că identitatea de obiect reclamă analiza hotărârilor anterioare în vederea stabilirii, beneficiului juridic obţinut, obiectul nereferindu-se numai la bunul material în privinţa căruia este formulată pretenţia ci şi la dreptul subiectiv care poartă asupra bunului, fiind astfel posibilă intentarea unei noi acţiuni vizând acelaşi bun, dar pe alt temei. Sub acest aspect, reclamanţii au arătat că este greşită referinţa instanţei de apel la identitatea de cauză, în condiţiile în care fundamentul dreptului pretins nu este acelaşi.

În drept, recurenţii reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 din Codul de procedură civilă.

Recurenţii pârâţi au solicitat prin recursul promovat, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi şi menţinerii hotărârii pronunţate de prima instanţă.

În motivarea căii de atac declarate, pârâţii au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 37 din Decretul nr. 177/1948, fiind de notorietate faptul că majoritatea credincioşilor greco-catolici au optat, în condiţiile istorice date, pentru trecerea la ortodoxie.

De asemenea, s-a arătat că hotărârea instanţei de apel este contradictorie, în contextul în care reţine, pe de o parte,  că prin hotărâre judecătorească irevocabilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că înscrierea dreptului de proprietate  a fost valabilă, în situaţia imobilului înscris în CF 5006 Tg-Mureş, iar în situaţia identică a celuilalt imobil în litigiu, preluarea s-a făcut fără titlu. Recurenţii au subliniat că în ambele cazuri trecerea imobilului s-a realizat în baza legii, titlul fiind valabil.

S-a mai arătat că prevederile art. 38 şi art. 39 din Decretul nr. 177/1948 au fost aplicate în mod greşit de către instanţa de apel, reţinându-se că declaraţia de părăsire a unui cult trebuia comunicată cultului părăsit, deşi în cuprinsul hotărârii se subliniază faptul că în anul 1950 cultul greco-catolic nu mai exista.

Recurenţii au invocat, de asemenea, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1169 din Codul civil, arătând că inexistenţa cultului greco-catolic la data pronunţării încheierilor de carte funciară şi intabulării dreptului de proprietate al recurenţilor nu poate constitui argument pentru inversarea sarcinii probei.

S-a mai subliniat faptul că Decretul nr. 177/1948  nu a fost abrogat implicit prin Decretul nr. 358/1948, ci prin Legea nr. 489/2006, iar instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a prevederilor art. 27 alin. 3 din acest din urmă act normativ, în contextul în care a reţinut că nerespectarea dispoziţiilor art. 37 – 39 din Decretul nr. 177/1948 constituie o dovadă a deposedării abuzive.

În drept, recurenţii pârâţi au invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivelor invocate, instanţa de control judiciar a constatat următoarele:

Cu privire la recursul reclamanţilor, a reţinut că aceştia critică hotărârea atacată sub aspectul menţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă cu privire la excepţia autorităţii lucrului judecat, raportat la primul capăt de cerere al acţiunii.

În acest sens, Curtea a constatat că în primul petit al cererii de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat anularea încheierii de intabulare nr. 992 din 06.06.1968 şi a inscripţiilor de sub B11 din CF 5006 Tg.-Mureş, ca fiind lovite de nulitate absolută, rectificarea şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară de sub B4 din 5006 Tg.-Mureş , privitor la imobilele înscrise la poziţia A+5, corespunzător nr. top. 777/3, 780/3, 781/4, 784/2/1, 780/2, 781/2/1, 783/1/4, 784/1/1, 781/3, reprezentând biserica fostă greco-catolică şi teren aferent, constatând nelegalitatea şi nevalabilitatea totală a titlului de proprietate cu care a fost intabulată B. O. R. sub B11.

În argumentarea acestui capăt de cerere s-a susţinut aplicarea abuzivă a Decretului nr. 177/1948, contrar Constituţiei de la acea vreme, în drept, fiind invocate prevederile art. 480 şi urm. din Codul civil, art. 34 şi urm. din Legea nr. 7/1996, cu corespondentul din Decretul lege nr. 115/1938, Constituţia României, art. 6, 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Protocoalele 2, 3, 5, 8  şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 4957/1998 al Judecătoriei Tg.-Mureş, reclamanţii au solicitat printr-un capăt de cerere, rectificarea CF nr. 5006, prin restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, temeiul legal fiind art. 34 din Decretul lege nr. 115/1938. Cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale, stabilindu-se că petitul privind rectificarea de carte funciară are caracter principal, iar revendicarea subsidiar. Acţiunea reclamanţilor a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 103/25.02.2002 a Judecătoriei Tg.-Mureş, care a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6008 din 02.11.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin Sentinţa civilă nr. 103/25.02.2002 a Judecătoriei Tg.-Mureş instanţa a analizat valabilitatea titlului cu care s-a intabulat B. O. R. în cartea funciară, făcând referire în mod expres la dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948 şi procedura reglementată de acest act normativ. Această hotărâre a fost menţinută prin Decizia nr. 4/2003 a Curţii de Apel Bacău şi prin Decizia nr. 6008 din 02.11.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta din urmă statuând în mod irevocabil că Decretul nr. 177/1948 a constituit temei de preluare a imobilului şi de transmitere către B. O. R., titlul statului fiind valabil.

Potrivit prevederilor art. 1201 din Codul civil pentru a exista putere de lucru judecat trebuie să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Cât priveşte elementul părţi, nu s-a susţinut prin recursul promovat că nu ar exista identitate între cele două cauze, însă prin concluziile scrise, reclamanţii au arătat că nu există chiar aceleaşi părţi în cele două dosare, tinzând a susţine că nu ar fi îndeplinită această condiţie, întrucât în primul litigiu nu au fost antrenate toate entităţile care ţin de B. G.- C. Tg.-Mureş, respectiv cele care ţin de B. O. Tg.-Mureş.

Însuşindu-şi argumentele reţinute de cele două instanţe, Curtea a constatat că există identitate de părţi între cele două litigii, fiind irelevantă împrejurarea că, în prezenta cauză, alături de cele două entităţi cu personalitate juridică - B. G.- C. şi B. O. – reclamanţii au înţeles să implice în proces şi parohiile ca părţi componente ale acestora.

În ceea ce priveşte sfera noţiunii de obiect al cererii de chemare în judecată, aceasta include atât pretenţia formulată prin cerere (obiect material) cât şi dreptul subiectiv invocat, care poartă asupra obiectului material, iar cauza cererii de chemare în judecată este fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, temeiul juridic al cererii.

Faţă de cele reţinute anterior, Curtea a constatat că argumentele recurenţilor reclamanţi în sensul că între cele două litigii nu ar exista identitate de obiect şi cauză nu pot fi primite, fiind evident că prin ambele acţiuni, reclamanţii au solicitat rectificarea cărţii funciare şi restabilirea situaţiei anterioare în baza aceloraşi prevederi legale şi pe baza aceloraşi argumente. Împrejurarea că în al doilea litigiu, reclamanţii au invocat un argument suplimentar, respectiv lipsa dosarelor de carte funciară şi a încheierilor de intabulare nu este de natură a schimba obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât pretenţia formulată şi dreptul invocat sunt aceleaşi.

În acest context, Curtea a constatat că nici instanţa de  fond, nici cea de apel, nu au nesocotit Deciziile nr. 568/1955 şi  nr. 816/1955 ale fostului Tribunal Suprem.

De asemenea, admiterea excepţiei autorităţii lucrului judecat în acest context nu constituie o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neconstituind o îngrădire a efectivităţii accesului la justiţie. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu poate, în baza dreptului de acces la justiţie, să fie repusă în discuţie, decât în circumstanţe absolut excepţionale. Prin urmare, dacă statul trebuie să garanteze dreptul de acces la justiţie al unei persoane, tot statul trebuie să garanteze şi faptul că soluţia obţinută în urma litigiului rămâne certă.

În cauză nu ne aflăm în prezenţa vreunor circumstanţe excepţionale, iar aplicarea autorităţii lucrului judecat, în contextul celor menţionate anterior, nu s-a făcut într-o manieră de natură a încălca reclamanţilor dreptul la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât argumentele expuse în această cauză au fost analizate în litigiul anterior pe fond. Prezenta cauză este diferită de cauza Lungoci contra României, invocată de recurenţi, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, întrucât instanţele nu au arătat de ce o hotărâre judecătorească irevocabilă, care dăduse câştig de cauză reclamantei a fost lipsită de orice interes juridic, reclamanta neputând dovedi în justiţie dreptul pe care aceasta i l-a recunoscut. În prezenta cauză, reclamanţii nu se află în posesia unei astfel de hotărâri.

De asemenea, în cauza Caracas împotriva României, invocată de recurenţi, Curtea a reţinut încălcarea art. 6 par. 1 al Convenţiei, pentru că autoritatea de lucru judecat s-a reţinut de instanţele naţionale prin raportare la o hotărâre care nu  a soluţionat cererea reclamantelor  pe fond. În cauza de faţă, astfel cum am arătat anterior, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 4957/1998 al Judecătoriei Tg.-Mureş, cererea reclamanţilor a fost analizată pe fond sub toate aspectele.

Într-adevăr, dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, iar restricţiile aplicate nu trebuie să restrângă accesul individului în aşa fel încât dreptul să fie atins în substanţa sa. Limitările trebuie să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.

În speţă, excepţia autorităţii lucrului judecat urmăreşte un scop legitim, întrucât vizează siguranţa raporturilor juridice în materie civilă, iar raportul de proporţionalitate a fost păstrat, în măsura în care reclamanţilor li s-a respectat dreptul la un proces echitabil, cererea acestora în primul litigiu, fiind analizată pe fond, prin raportare la toate argumentele şi prevederile legale invocate.

În consecinţă, valabilitatea titlului statului şi netemeinicia cererii de rectificare a cărţii funciare nr 5006 Tg.-Mureş au fost stabilite în mod irevocabil într-un litigiu anterior, astfel încât aceste chestiuni nu mai pot fi repuse în discuţie, fără a se încălca principiul securităţii raporturilor juridice.

Din această perspectiva, Curtea a constatat că este legală soluţia pronunţată în cauză cu privire la excepţia autorităţii lucrului judecat, recursul reclamanţilor fiind nefondat.

Cu privire la recursul pârâţilor, Curtea a reţinut că acesta vizează soluţia pronunţată de Tribunal în privinţa celui de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată, respectiv cu privire la dispoziţia de anulare a Încheierii de intabulare nr. 929 din 10.06.1950 şi a înscrierilor de carte funciară de sub B1 din CF nr. 1088 Târgu Mureş, de sub B1 din CF nr. 1107 Târgu Mureş respectiv B1 din CF 128203 Târgu Mureş provenită din conversia pe hârtie a colii CF nr. 1107 Târgu Mureş, precum şi de sub B1 din CF nr. 1108 Târgu Mureş respectiv B1 din CF nr. 130356 Târgu Mureş provenită din conversia pe hârtie a colii CF nr. 1108 Târgu Mureş, şi de restabilire a situaţiei anterioare de carte funciară în  favoarea Bisericii Greco Catolice de Târgu Mureş, cu privire la imobilele evidenţiate în foaia A a acestor cărţi funciare.

Sub acest aspect, instanţa a constatat că prin Încheierea nr. 929 din 10.06.1950 s-a dispus intabularea, în baza dispoziţiilor Decretului nr. 177/1948, a  dreptului de proprietate asupra imobilului de sub nr. A+1 din CF nr. 1107 şi CF. 1088, în favoarea B. O. R. din Tg.-Mureş – parohia I-A.

Reclamanţii au solicitat anularea acestei încheieri, ca fiind lovită de nulitate absolută, concomitent cu rectificarea şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, ca urmare a constatării nevalabilităţii totale şi nelegalităţii titlului statului.

Nulitatea absolută a încheierii de carte funciară a fost argumentată pe considerentul că la baza operaţiunii de carte funciară nu a existat o carte de judecată  în conformitate cu prevederile art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Astfel cum am arătat anterior, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea B. O. R. s-a făcut în temeiul Dispoziţiilor Decretului nr. 177 din 4 august 1948, act normativ care reglementa regimul general al cultelor religioase.

Într-adevăr, prin Decretul nr. 358 din 2 decembrie 1948 s-a dispus, în conformitate cu prevederile art. 13 din Decretul nr. 177/1948, încetarea existenţei cultului greco-catolic.

Potrivit art. 13 din Decretul nr. 177/1948 cultele religioase pentru a putea să funcţioneze trebuie recunoscute prin decret al prezidiului Marii Adunări Naţionale, iar în cazuri bine motivate se poate retrage recunoaşterea în acelaşi mod. Prin urmare, în decembrie 1948 cultului greco-catolic i s-a retras recunoaşterea.

Faţă de această împrejurare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 37, art. 38 şi art.39 din acelaşi act normativ, invocate de reclamanţi, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât, prin ipoteză, art. 37 nu are în vedere situaţia în care se retrage recunoaşterea unui cult, cum este situaţia în speţă.

Dimpotrivă, dispoziţiile art. 37, în toate cele trei ipoteze posibile, respectiv când cel puţin 10%, majoritatea sau 75%  din credincioşi trec de la un cult la altul, au în vedere situaţia în care cultul de la care au plecat credincioşii există în continuare, impunându-se într-o atare situaţie ca judecătoria populară a locului, printr-o carte de judecată,  să constate situaţia existentă şi să stabilească despăgubirea corespunzătoare.

 Mai departe, dispoziţiile art. 38 şi 39 din acelaşi act normativ au în vedere raporturile dintre culte, culte existente, recunoscute, fiind exclusă aplicarea acestor prevederi legale ipotezei retragerii recunoaşterii unui cult.

Prin urmare argumentele referitoare la nulitatea încheierii de intabulare a B. O. R. pentru lipsa cărţii de judecată prevăzută la art. 37 alin. 4, sunt greşite, instanţa de apel pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii. În acelaşi context, instanţa a reţinut că nu sunt întemeiate argumentele reclamanţilor în sensul că Decretul nr. 177/1948 ar fi fost aplicat abuziv, tocmai pentru că textele legale invocate nu sunt aplicabile în speţă.

Împrejurarea că în  Decretul nr. 358/1948 se face referire la revenirea comunităţilor locale ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român nu este de natură a justifica aplicabilitatea  dispoziţiilor art. 37, 38 şi 39 din  Decretul nr.  177/1948, care vizează o situaţie diferită, şi nu este de natură a înlătura incidenţa prevederilor speciale referitoare la situaţia retragerii recunoaşterii unui cult.

Faţă de referirea expresă la art. 13 din Decretul nr. 177/1948, făcută prin Decretul nr. 358/1948, Curtea a constatat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 36 din Decretul nr.  177/1948, conform cărora averea cultelor a căror recunoaştere a fost retrasă aparţine de drept statului.

În baza textului legal menţionat, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, acesta fiind titlul său, fiind o prevedere specială care are în vedere ipoteza particulară a retragerii recunoaşterii unui cult religios.

Este de precizat în acest context faptul că Decretul nr. 177/1948 nu poate fi considerat un titlu nevalabil, astfel cum susţine reclamanta, întrucât el ar fi fost în neconcordanţă cu Constituţia de la 1948. Dimpotrivă, acest act normativ a prevăzut libertatea religioasă, reglementând, de altfel, regimul juridic al cultelor religioase până în anul 2006, aşadar şi după căderea regimului comunist, fiind abrogat de Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.

Este adevărat că statul român nu şi-a înscris dreptul de proprietate în temeiul art. 36 din Decretul nr. 177/1948 în cartea funciară, pentru ca apoi să-l transmită B. O. R., ci a efectuat înscrierea direct pe numele acesteia, tocmai în considerarea faptului că imobilul fiind un lăcaş de cult, a rămas, în fapt, în posesia aceloraşi credincioşi, care trecuseră, de la cultul greco-catolic (desfiinţat) la cel ortodox, aşadar aceleiaşi comunităţi locale, care l-a folosit în continuare ca lăcaş de cult.

Din perspectiva celor reţinute anterior, Curtea a constatat că nu ne aflăm în niciuna din ipotezele reglementate de art. 27 alin. 3 din Legea nr. 489/2006, imobilul nefiind nici confiscat abuziv de stat şi nici preluat fără titlu.

Prin urmare, titlul în baza căruia bunul a fost înscris în cartea funciară este legea, Decretul nr. 177/1948, act normativ valabil şi constituţional, aspect reţinut şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 6008 din 02.11.2004.

Sunt de asemenea, aplicabile în cauză şi dispoziţiile art. 32 din Decretul – lege nr. 115/1938, conform cărora dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în favoarea unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, iar dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.

Rectificarea unei înscrieri în cartea funciară se poate face potrivit art. 34  pct. 1 din acelaşi act normativ, dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile.

Înscrierea în cartea funciară nu este afectată de niciun viciu, fiind valabilă, iar titlul în temeiul căruia s-a făcut a fost Decretul nr. 177/1948, valabil şi constituţional, astfel cum am arătat anterior.

De altfel, singurul argument invocat de reclamanţi şi reţinut de instanţa de apel pentru constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a nelegalităţii încheierii de carte funciară este lipsa cărţii de judecată prevăzută la art. 37 alin. 4 din Decretul nr. 177/1948, prevedere legală care însă nu are aplicabilitate în cauză, astfel cum am arătat anterior.

În aceeaşi ordine de idei, trecând peste argumentele legate de modalitatea în care a fost retrasă  recunoaşterea cultului greco-catolic în anul 1948, împrejurarea că B. G.- C. a fost din nou recunoscută oficial prin Decretul Lege nr. 126/1990, nu este de natură, prin ea însăşi să justifice nevalabilitatea titlului în baza căruia s-a efectuat înscrierea în cartea funciară în favoarea bisericii ortodoxe.

Cât priveşte împrejurarea că nu se mai regăsesc material dosarele de carte funciară, ori încheierile de carte funciară, aceasta nu este de natură a atrage nulitatea intabulării ori rectificarea înscrierii în baza prevederilor art. 34 pct. 1 din Decretul –Lege nr. 115/1938, întrucât, pe de o parte, valabilitatea înscrierii nu este determinată de imposibilitatea prezentării fizic a încheierii după o perioadă considerabilă de timp, iar, pe de altă parte, nu încheierea constituie titlul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea. Indiferent cui ar fi revenit obligaţia de a proba existenţa acestei încheieri, ar fi constituit o sarcină excesivă pentru parte să depună un înscris atât de vechi, care, de altfel, nu se mai regăseşte în  arhiva Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară. Aceasta însă nu echivalează cu lipsa încheierii la momentul efectuării înscrierii, de vreme ce se face vorbire despre aceasta în chiar cuprinsul cărţii funciare.

În consecinţă, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 3 din Codul de procedură civilă, a admis recursul  declarat  de  pârâţii P. O. nr. 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10,11,12,13,14 Tg-Mureş şi P. O. R. Tg-Mureş, împotriva deciziei civile nr. 55 din 11 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 17180/320/2010, a modificat decizia atacată în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta  B. R. U. R. G.-C. Tg.-Mureş, prin parohii, împotriva  sentinţei civile nr. 2320/18.03.2013 a Judecătoriei Tg-Mureş şi a respins ca nefondat recursul declarat de  reclamanta B. R. U. R. G.-C. Tg.-Mureş, prin parohii şi P. G. C. Tg-Mureş, împotriva aceleiaşi decizii.

Domenii speta

Spete similare