Anulare act administrativ-fiscal. Contribuția la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (f.n.u.a.s.s.).

Competența casei de asigurări de sănătate de a emite decizia de impunere – limitare în timp. Caracterul obligatoriu al asigurării de sănătate. Consecințele lipsei contractului de asigurare. Obligația plății contribuției la F.N.U.A.S.S. în cazul existenței asigurării voluntare de sănătate. Obligația de informare a contribuabilului. Conținut. Efecte

 - Legea nr. 95/2006, art. 208 alin. 3, art. 209 alin. 2, art. 211 alin. 1, art. 215 alin. 3, art. 216, art. 217 alin. 2, 3, art. 222, art. 256, art. 257 alin. 2, art. 259 alin. 9, art. 261, art. 319

 -  Ordinul președintelui CNAS nr. 617/2007, art. 5 alin. 4, art. 35 alin. 1

 - Ordinul președintelui CNAS nr. 345/2006, art. 2

 - O.U.G. nr. 125/2011, art. V alin. 2, 3, 10

 - O.U.G. nr. 117/2010, art. I pct. 1

 -  O.G. nr. 92/2003, art. 88 lit. c, art. 119, art. 120 alin. 1, art. 1201 alin. 3

 -  Legea nr. 51/1995, art. 44, art. 92 alin. 2

 -  O.U.G. nr. 221/2000, art. 11

 -  H.G. nr. 972/2006, Anexa 1, art. 2 alin. 3, art. 5 alin. 1, art. 3 alin. 2, art. 30 alin. 2

Deși, prin Sentința nr. 835/8 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 9914/2/2011 – publicată în Monitorul Oficial nr. 243/4 aprilie 2014, ca urmare a rămânerii irevocabile, prin Decizia nr. 6192/17 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – s-a dispus anularea în parte a dispoziţiilor art. 35 alin. 1 din Ordinul preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 în privinţa posibilităţii organului competent al C.A.S. de a emite decizii de impunere, art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 117/2010 a avut în vedere (cu referire la modificarea art. 1 alin. 1 din Codul fiscal), „cadrul legal” pentru impozite, taxe și contribuții sociale obligatorii, prevăzute la art. 2, contribuția la F.N.U.A.S.S. fiind expres enumerată la art. 2 alin. 2 lit. b din Codul fiscal, astfel cum acest text de lege a fost modificat prin art. art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 117/2010., iar, ulterior, a fost adoptată O.U.G. nr. 125/2011. Conform disp. art. V alin. 2 din Cap. III, competenţa de administrare a contribuţiilor sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la alin. 1 pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum şi perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuţii sociale aferente anului 2012 şi, totodată, pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative prin care s-a făcut stabilirea revine caselor de asigurări sociale, potrivit legislaţiei specifice aplicabile fiecărei perioade. Așadar, din perspectiva aplicării normelor speciale evocate, chiar în contextul anulării în parte a disp. art. 35 alin. 1 din Ordinul Președintelui C.N.A.S. nr. 617/2004, până la data de 30 iunie 2012, inclusiv, caselor de asigurări de sănătate li s-a dat îndrituirea de a emite decizii de impunere și, ulterior, de a soluționa contestațiile administrative formulate împotriva acestor decizii.

Potrivit voinței legiuitorului, nu încheierea contractului de asigurare determină dobândirea calității de asigurat, ci, calitatea de asigurat ope legis dă dreptul încheierii, de către persoana în cauză și în această calitate, a contractului de asigurare, cu respectarea principiului alegerii libere de către asiguraţi a casei de asigurări, înscris în disp. art. 208 alin. 3 lit. a din Legea nr. 95/2006. Obligația achitării la termen a contribuției datorate la F.N.U.A.S.S. nu este anihilată prin neîncheierea contractului de asigurare și, pe de altă parte, distinct de existența sau inexistența contractului, obligațiile față de Fond sunt stabilite și executate silit potrivit  procedurilor instituite de Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, de O.G. nr. 92/2003, rep., și de normele aprobate prin ordin al preşedintelui CNAS, cu avizul consiliului de administraţie – art. 261 alin. 4 din Legea nr. 95/2006.  Tot astfel, încetarea calității de asigurat nu este condiționată de încetarea efectelor contractului de asigurare, dat fiind că, în conformitate cu disp. art. 211 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, calitatea de asigurat şi drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de şedere în România, aceeași prevedere fiind cuprinsă și în art. 2 alin. 2 din Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui C.N.A.S.

Sistemul instituit prin O.U.G. nr. 221/2000,  prin art. 44, art. 92 alin. 2 din Legea nr. 51/1995 nu este similar cu cel statornicit prin Legea nr. 95/2006, în privința drepturilor sociale a căror asigurare o reglementează, întrucât, astfel cum rezultă din art. 11 al O.U.G. nr. 221/2000, drepturile prevăzute la lit. a, b, d nu sunt cele care fac obiectul Legii nr. 95/2006, iar lit. c se referă la alte indemnizaţii prevăzute de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor. Statutul prevede, la art. 2, gestionarea unui sistem propriu de pensii, iar prestațiile enumerate la art. 10, art. 101 nu vizează pachetele de servicii cuprinse în Legea nr. 95/2006. potrivit disp. art. 2 alin. 3, art. 5 alin. 1 din Anexa 1 la H.G. nr. 972/2006, pentru aprobarea Statutului Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S.), bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate aprobat, cu respectarea prevederilor legii, este gestionat de casele de asigurări de sănătate care asigură funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate la nivel local, sub controlul CNAS și al Ministerului Sănătății (art. 3 alin. 2), iar potrivit disp. art. 30 alin. 2, sistemul naţional de asigurări sociale de sănătate este organizat prin casele de asigurări aflate în subordinea CNAS, asigurând funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate la nivel local, bugetul Fondului fiind aprobat de Parlament, la propunerea Guvernului, ca anexă la legea bugetului de stat – art. 31 alin. 2. Prin urmare, este incidentă disp. art. 208 alin. 6 din Legea nr. 95/2006, conform căreia asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligaţia de a plăti contribuţia pentru asigurarea socială de sănătate.

Obligaţia de informare pusă de legiuitor în sarcina caselor de asigurări de sănătate este una complexă, neputându-se reduce la informarea asiguratului doar cu privire la „nivelul de contribuţie personală”, ci incluzând şi informarea acestuia asupra tuturor obligaţiilor sale faţă de bugetul asigurărilor sociale de stat, demers care presupune, cu preeminenţă, informarea asiguratului cu privire la obligaţia de declarare a veniturilor pentru care se percepe contribuţia la F.N.U.A.S.S.; o astfel de abordare a legiuitorului exclude analizarea susținerilor reclamantului doar prin raportarea strictă la imposibilitatea invocării necunoaşterii legii, având în vedere stipularea dreptului de informare al asiguratului (şi a obligaţiei corelative a caselor de asigurări de sănătate), cu atât mai mult cu cât toate componentele acestui dreptului statornicit de art. 222 din Legea nr. 95/2006 erau deja prevăzute în alte texte normative; aşadar, în situaţia în care legiuitorul ar fi considerat că asiguratul are obligaţia strictă de a cunoaşte normele speciale, atitudinea acestuia trebuind analizată doar din perspectiva principiului necesitării cunoaşterii legii, ar fi fost superfluă includerea în actul normativ a dreptului la informare cu privire la aspecte punctual prevăzute, atât în O.U.G. nr. 150/2002, cât şi în Legea nr. 95/2006.

Prin Sentinţa nr. 5648/20 decembrie 2013, Tribunalul Mureş a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul P. I., în contradictoriu cu pârâta C. A. S. MUREŞ.

În considerentele Sentinţei, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

• prin Deciziile de impunere nr. 9767.1/31 mai 2012, nr. 9767.2/31 mai 2012 şi nr. 9767.3/31 mai 2012, pârâta a stabilit, în sarcina reclamantului, contribuţii la F.N.U.A.S.S., în sumă de 4.460 lei şi în sumă de 557 lei, precum şi accesorii (dobânzi şi penalităţi de întârziere) în sumă totală de 11.961 lei, contestaţiile formulate de reclamant împotriva acestor Decizii, fiind respinse prin Deciziile nr. 870/31 august 2012, nr. 872/31 august 2012, nr. 874/31 august 2012, emise de pârâtă; prima instanţă a reţinut că art. 22 din O.G. nr. 92/2003 prevede obligaţia plăţii la termen a impozitelor, taxelor, contribuţiilor, datorate bugetului general consolidat şi obligaţia plăţii dobânzilor, penalităţilor de întârziere, majorărilor de întârziere, aferente debitelor principale, iar reclamantul nu a contestat veniturile obţinute din prestarea serviciilor de asistenţă juridică;

• calitatea de asigurat a tuturor cetăţenilor români cu domiciliul în ţară rezultă din art. 211 al Legii nr. 95/2006, iar potrivit art. 218, una din obligaţiile asiguraţilor este cea a plăţii contribuţiei datorate la F.N.U.A.S.S.; în acelaşi sens, art. 257 alin. 1 lit. b din Legea nr. 95/2006, respectiv art. 51 alin. 2 lit. b din O.U.G. nr. 150/2012, prevede că persoana asigurată are obligaţia plăţii contribuţiei la F.N.U.A.S.S. pentru veniturile impozabile realizate din activităţi independente care se supun impozitului pe venit; excepţiile de la regula obligativității plăţii contribuţiei la F.N.U.A.S.S. sunt prevăzute de art. 213 alin. 1, art. 261 din Legea nr. 95/2006, potrivit ultimului text datorându-se penalităţi de întârziere/majorări de întârziere, în cazul nerespectării obligaţiei de plată, calculate în condiţiile O.G. nr. 92/2003; în privinţa lipsei contractului de asigurare, instanţa a reţinut că plata contribuţiei la F.N.U.A.S.S. nu este legată de existenţa acestui contract, ci este determinată de lege – chiar dacă art. 211 din Legea nr. 95/2006 şi art. 35 din Ordinul Preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 se referă la încheierea unui contract de asigurare, aceasta nu înseamnă că persoanele care nu încheie contractul nu au calitatea de asigurat şi sunt scutite de plata contribuţiei;

• conform art. 3 pct. 2 din Legea nr. 69/2010, bugetul asigurărilor sociale de stat este o componentă a bugetului general consolidat, iar potrivit art. 35 alin. 1 din Ordinul Preşedintelui C.N.A.S. nr.617/2007 – articol de lege a cărui nelegalitate a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 3878/27.09.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, casele de asigurări de sănătate sunt abilitate să emită acte administrative de impunere, pentru obligaţiile neachitate; pentru persoanele fizice care se asigură pe bază de contract (altele decât cele cu privire la care colectarea veniturilor se face de A.N.A.F.), titlul de creanţă îl constituie declaraţia prevăzută de art. 32 alin. 4 din Ordinul Preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 sau, după caz, decizia de impunere emisă de organul competent al casei de asigurări de sănătate – aceasta putând fi emisă şi pe baza informaţiilor primite, în temeiul unui protocol, de la A.N.A.F. -, respectiv hotărârea judecătorească referitoare la debitele datorate F.N.U.A.S.S.; art. 216 din Legea nr. 95/2006 prevede aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite F.N.U.A.S.S. şi a majorărilor de întârziere, în condiţiile O.G. nr. 92/2003;

• prima instanţă a reţinut că temeiul juridic al deciziilor contestate este corect, reclamantul făcându-şi, de altfel, apărările prin raportare la acest temei şi, pe de altă parte, reclamantul nu a contestat realizarea sumelor ce au constituit baza de calcul a contribuţiei la F.N.U.A.S.S. şi nici nu a dovedit/invocat faptul că pârâta ar fi stabilit contribuţia în mod greşit, prin raportare la baza de impunere; simpla afirmaţie că deciziile atacate nu cuprind modalitatea precisă de stabilire a contribuţiei şi datele care au servit la determinarea bazei de calcul nu este o apărare credibilă, dat fiind că reclamantul nu a contestat obţinerea veniturilor – cu privire la care putea aduce dovezi sau putea solicita efectuarea unei expertize contabile, în legătură cu o eventuală greşeală de calcul;

• în privinţa dreptului la informare, prevăzut de art. 222 din Legea nr. 95/2006, prima instanţă a reţinut culpa reclamantului pentru nedeclararea veniturilor conform art. 215 alin. 3 şi faptul că, în aceste condiţii, nu-i poate imputa pârâtei neîndeplinirea obligaţiei de informare; obligaţia casei priveşte nivelul contribuţiei, şi nu aducerea la cunoştinţă a unui text de lege a cărui necunoaştere nu poate fi invocată de reclamant, ca motiv al exonerării de răspundere; în situaţia nedepunerii declaraţiei de către reclamant, pârâta nu putea şti ce tipuri de venituri a realizat acesta şi nici măcar dacă a realizat venituri, iar scopul art. 222 din Legea nr. 95/2006 este comunicarea unor informaţii şi a unor sume concrete, iar nu reproducerea unor texte de lege;

• faptul că protocolul între C.N.A.S. şi A.N.A.F., care reflectă dispoziţia art. 315 din Legea nr. 95/2006, referitor la comunicarea datelor către casele de asigurări de sănătate, de către instituţiile publice şi alte instituţii, a fost încheiat mai târziu, nu elimină obligaţia reclamantului de declarare a veniturilor la C.A.S. Mureş şi nici nu îl exonerează de plata contribuţiei la F.N.U.A.S.S.; pornind de la faptul că reclamantul are calitatea de avocat, apare cel puţin surprinzătoare invocarea, de către acesta, a faptului că nu a avut cunoştinţă de obligaţiile prevăzute de lege.

Împotriva Sentinţei nr. 5648/20 decembrie 2013 a declarat recurs reclamantul P. I., invocând disp. art. 299 şi urm., art.304 pct.9, art.3041 Cod proc. civ., art.20 din Legea nr.554/2004 solicitând a se dispune admiterea acestuia şi modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În subsidiar, reclamantul a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa anulării Deciziei de impunere nr. 9767.3/31 mai 2012 şi a Deciziei nr. 870/31 august 2012 (prin care s-a soluţionat contestaţia), făcând trimitere la Decizia nr. 1543/R/15 februarie 2013 a Curţii de Apel Târgu-Mureş. În esenţă, reclamantul a formulat următoarele motive: din considerentele hotărârii atacate nu rezultă, în afara calităţii reclamantului de avocat, temeiurile legale care au stat la baza aprecierii primei instanţe, respectiv motivele de fapt şi de drept care o exonerează pe pârâtă de obligaţiile legale privind emiterea deciziei de stabilire a contribuţiei la F.N.U.A.S.S., nerezultând nici temeiurile de menţinere a Deciziei nr. 9767.3/2012, deşi prima instanţă era obligată, potrivit disp. art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod proc. civ. să arate motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor; deciziile de impunere atacate au fost emise de un organ necompetent material întrucât recurentul nu are calitatea de asigurat, nefiind încheiat un contract de asigurare între el şi C. A. S. – ca singur izvor de drepturi şi obligaţii; recurentul are garanţia legală privind libertatea contractuală şi dreptul de a-şi alege asigurătorul, aşa încât contribuţia la F.N.U.A.S.S. nu poate fi transformată într-un impozit datorat forţat intimatei; C.A.S. Mureş nu a dovedit prestarea, în favoarea recurentului, a vreunui serviciu medical în anii pentru care s-au emis deciziile de impunere; principiul libertăţii contractuale şi faptul că izvorul raportului juridic de asigurări de sănătate are natură contractuală sunt aspecte recunoscute prin art. 211 alin. 1, art. 215 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, primordialitatea contractului de asigurare fiind reglementată de lege, neputând fi, deci, nesocotită cu luarea în considerare, cu prioritate, a declaraţiilor de venituri ce sunt în sarcina asiguratului; neexistând un contract de asigurare între recurent şi intimată, aceasta din urmă nu avea calitatea legală de a emite deciziile de impunere atacate; potrivit art. 2 alin. 1, art. 3 din Ordinul Preşedintelui C.N.A.S. nr. 345/2006, la baza raportului de asigurare stă contractul, inexistenţa acestuia conducând la inexistenţa obligaţiei de plată a contribuţiei la F.N.U.A.S.S. de către recurent, precum şi la nulitatea absolută a deciziilor atacate; aşa cum rezultă din contractul-model de asigurări sociale de sănătate (anexa 1 la Ordinul nr. 345/2006), acesta este guvernat de principiul libertăţii părţilor, nefiind un contract de adeziune, asiguratul putând să aleagă furnizorul de servicii medicale, precum şi C. A. S. la care se asigură; dreptul la informare este prevăzut de art. 4 alin. 3 din H.G. nr. 972/2006 privind aprobarea Statutului C.N.A.S., art. 222 din Legea nr. 95/2006 cu privire la persoanele care au calitatea de asigurat; potrivit art. 33 din Legea nr. 51/1995, avocaţii au propriul sistem de asigurări sociale, ca formă de asigurare specifică profesiei, recurentul optând pentru acest sistem, neputând fi obligat să se asigure şi să plătească o contribuţie la un fond cu privire la care nu are nicio obligaţie născută în mod legal; în cazul în care contribuţia la F.N.U.A.S.S. este considerată un impozit, competenţa de emitere a actelor administrative nu aparţine intimatei, ci organului fiscal abilitat prin art. 17 alin. 5 din O.G. nr. 92/2003, deciziile de impunere fiind, deci, nule; recurentului nu i-a fost respectat dreptul la apărare, prevăzut de Constituţie, precum şi drepturile anterior menţionate, întrucât deciziile de impunere au fost emise fără ca acestuia să i se ceară minime relaţii şi fără să se verifice dacă între recurent şi intimată s-a încheiat un contract de asigurări sociale de sănătate, respectiv dacă intimata i-a prestat recurentului vreun serviciu medical; conform modificării Codului fiscal prin O.U.G. nr. 125/2011, în lipsa contractului de asigurare, raportul de asigurare se naşte „ope legis”, dar aceasta nu exclude libertatea recurentului de a-şi alege asigurătorul şi nici obligativitatea încheierii contractului de asigurare; dacă Legea nr. 95/2006 ar fi stabilit un sistem obligatoriu de plată a contribuţiei la F.N.U.A.S.S., nu ar fi condiţionat prestarea serviciilor medicale de plata acestei contribuţii, ci ar fi prevăzut ca persoana ce nu a încheiat un contract de asigurări de sănătate să poată beneficia de serviciile medicale; cât timp art. 211 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 stabileşte că asiguraţii au dreptul la pachetul de bază de servicii medicale de la da începerii plăţii contribuţiei, actele administrative prin care i s-a impus recurentului obligaţia de plată pentru trecut şi în afara cadrului contractual trebuie anulate; art. 220 din Legea nr. 95/2006 reglementează tipul de servicii medicale de care beneficiază persoanele ce nu fac dovada calităţii de asigurat, ceea ce înseamnă că legiuitorul a recunoscut dreptul unei persoane de a nu deveni asigurat al vreunei case de asigurări de sănătate, primând manifestarea de voinţă a asiguratului, dovedită prin încheierea contractului de asigurare; sumele stabilite cu titlu de accesorii (dobânzi şi penalităţi de întârziere) au caracter nelegal întrucât nu i s-au comunicat recurentului deciziile de stabilire a obligaţiei de plată, nebeneficiind de termenul de plată potrivit disp. art. 43, art. 44, art. 45 din O.G. nr. 92/2003; de asemenea, recurentul nu a fost informat asupra obligaţiilor şi cuantumului acestora, aşa încât nu se poate reţine vreo culpă de natură să justifice calcularea accesoriilor, cel puţin până la data emiterii titlului pentru debitul principal, astfel cum rezultă din Decizia nr. 1543/R/15 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş în dosarul nr. 4415/102/2011; în lipsa comunicării actelor administrative conform art. 44 din O.G. nr.92/2003, acestea nu sunt opozabile contribuabilului; necomunicarea în termen legal a deciziilor de impunere atacate nu poate fi motivată de intimată sau de prima instanţă prin pretinsa culpă a reclamantului-recurent constând nedepunerea declaraţiilor de venituri, cât timp acesta le-a depus în fiecare an la organul fiscal (A.N.A.F.), intimata având posibilitatea să stabilească impozitul datorat cu titlu de contribuţie la F.N.U.A.S.S., în cazul în care exista temei legal pentru convertirea contribuţiei într-un impozit; nu se poate susţine că accesoriile pot fi calculate în funcţie de scadenţa fiecărei obligaţii principale, cât timp perceperea accesoriilor este condiţionată de comunicarea deciziei de impunere şi acordarea termenelor legale de plată.

Prin notele scrise depuse la 4 septembrie 2014, la solicitarea instanţei de a aduce lămuriri referitoare la argumentul vizând necompetenţa pârâtei-intimate de a emite titlurile de creanţă – solicitare formulată în temeiul art. 129 alin. 5 Cod proc. civ. -, recurentul a făcut următoarele menţiuni: potrivit art. 85 din O.G. nr. 92/2003, stabilirea obligaţiilor fiscale principale sau accesorii se face, de regulă, prin decizie de impunere, iar ca excepţie, prin declaraţie fiscală, în cazul în care contribuabilului îi revine, prin lege, obligaţia calculării cuantumului datoriei fiscale (art. 86 din O.G. nr.92/2003); rezultă că numai organele fiscale pot stabili impozite, taxe, contribuţii, recurentul invocând, din nou, art.1 7 alin. 5 din O.G. nr. 92/2003, susţinând că intimata nu are competenţa materială de a emite deciziile de impunere atacate, care constituie titluri de creanţă şi nu titluri executorii, întrucât conform art. 1 alin. 3, art. 32, art. 33 din O.G. nr. 92/2003, competenţa le revine organelor fiscale definite de acest act normativ; art. 216 din Legea nr. 95/2006 le-a conferit caselor de asigurări de sănătate doar competenţa de aplicare a măsurilor de executare silită a titlurilor de creanţă emise în conformitate cu prevederile legale menţionate; un punct de vedere contrar este combătut şi de Sentinţa nr. 835/8 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 9914/2/2011, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 6192/17 septembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost anulate dispoziţiile art. 35 alin. 1 din Ordinul Preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007; noţiunea de asigurat este definită de art. 211 din Legea nr.95/2006, contractul de asigurări de sănătate fiind încheiat de o persoană, în această calitate, cu C. A. S. direct sau prin angajator; deci, contractul de asigurare este singurul act juridic ce dă naştere la drepturi şi obligații între asigurător şi asigurat, nelegalitatea obligaţiilor de plată stabilite de intimată rezultând şi din art. 208 alin. 3 al Legii nr. 95/2006; obligativitatea asigurărilor sociale de sănătate nu poate fi confundată cu dobândirea calităţii de asigurat prin încheierea contractului de asigurări de sănătate; art. 215 alin. 3 nu i se aplică recurentului întrucât între el şi intimată nu s-a încheiat un contract de asigurări de sănătate, recurentul invocând şi disp. art. 258 alin. 1 pct. 4, pct. 7 lit. b din Legea nr.95/2006, menţionând că susţine motivele invocate prin cererea de recurs.

Prin întâmpinarea depusă la 13 iunie 2014, intimata C.A.S. MUREŞ a solicitat a se dispune respingerea recursului, formulând, în esenţă, următoarele apărări: în perioada 2010-2011, recurentul a obținut venituri din profesii libere, dar acestea nu au fost declarate la instituția intimată, în vederea stabilirii contribuției la F.N.U.A.S.S.; în urma solicitărilor A.F.P. Tg.-Mureș, acest organ fiscal a pus la dispoziția intimatei, cu întârziere, lista nominală cu veniturile realizate de recurent, aceste venituri fiind comunicate în format electronic, pe baza protocolului încheiat între A.N.A.F. și C.N.A.S.; participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate este un principiu de bază al sistemului, obligația virării contribuției revenindu-le și persoanelor fizice – art. 215 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 -, veniturile supuse calculului contribuției la F.N.U.A.S.S. fiind enumerate expres de art. 257 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, recurentul încadrându-se la lit. b; deci, acesta avea obligația declarării veniturilor realizate din activități independente și obligația plății contribuției la F.N.U.A.S.S., așa încât se află în culpă; existența obligației de plată rezultând din lege nu este influențată de existența sau inexistența contractului de asigurare; calitatea de asigurat al Casei de Asigurări a Avocaților nu exclude obligația recurentului de a plăti contribuția obligatorie pentru asigurarea socială de sănătate, acestea fiind contribuții distincte, cele două sisteme de asigurări fiind independente, dând naștere unor drepturi și obligații diferite; potrivit art. 91 din Legea nr. 51/1995, Casa de Asigurare a Avocaților este organizată și funcționează în scopul stabilirii și acordării pensiilor și ajutoarelor sociale cuvenite avocaților și urmașilor acestora cu drepturi proprii la pensie, în condițiile prevăzute de legea specială; deci, contribuția la această Casă nu este similară cu contribuția la F.N.U.A.S.S.; referitor la prevederile O.U.G. nr. 125/2011, intimata a susținut că potrivit Cap. V alin. 4, începând cu data de 1 iulie 2012, casele de asigurări de sănătate predau organelor fiscale din subordinea A.N.A.F., în vederea colectării, creanțele reprezentând contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la Cap. II și III din Titlul IX2 al Codului fiscal, stabilite și neachitate până la data de 30 iunie 2012; deci, începând cu data de 1 iulie 2012, A.N.A.F. are competența de administrare a contribuțiilor datorate de persoanele fizice, dispoziție care nu poate afecta legalitatea deciziei de impunere prin care C.A.S. Mureș a stabilit contribuțiile datorate de recurent pentru o perioadă anterioară, respectiv 2010-2011; dreptul la informare recunoscut de art. 222 din Legea nr. 95/2006 se exercită corelativ cu îndeplinirea obligației de declarare a veniturilor și a obligației de plată a contribuției aferente acestora.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea recursului potrivit motivelor invocate, precum şi regulilor statornicite de disp. art. 3041 Cod proc. civ., a reţinut următoarele aspecte:

Prin Decizia de impunere nr. 9767.1/31 mai 2012, C.A.S. Mureş a stabilit, în temeiul art. 256, art. 257 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, al O.G. nr. 92/2003 și al art. 35 din Ordinul președintelui CNAS nr. 617/2007, că reclamantul-recurent datorează contribuţia în procentaj de 5,5%, aferentă veniturilor din activități independente, pentru anii 2010 și 2011, la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (F.N.U.A.S.S.), în sumă totală de 4.460 lei. De asemenea, la pct. 3 din Decizie, s-au invocat prevederile art. 259 alin. 9 din Legea nr. 95/2006 și prevederile art. 5 alin. 4 din Normele metodologice aprobate prin Ord. nr. 617/2007.

Baza de calcul au constituit-o sumele de câte 7.500 lei – pentru „perioadele de raportare pentru care s-au stabilit obligațiile de plată”, delimitate trimestrial, prin datele de 15.03.2010, 15.06.2010, 15.09.2010, 15.12.2010 – și sumele de câte 10.135 lei - pentru „perioadele de raportare pentru care s-au stabilit obligațiile de plată”, delimitate trimestrial, prin datele de 15.03.2011, 15.06.2011, 15.09.2011, 15.12.2011, existând și o „rectificare în plus 2010”, calculată la suma de 10.539 lei, în procentaj de 5,5%, rezultând o contribuție în plus de 580 lei, față de cea estimată pentru anul 2010. În Decizie s-a menționat contribuția, aceasta rezultând din aplicarea procentajului de 5,5% la suma reprezentând „venit bază de calcul”, contribuția pentru fiecare dintre trimestrele anului 2010 fiind de câte 413 lei și pentru fiecare dintre trimestrele anului 2011 fiind de câte 557 lei. 

În Decizia de impunere nr. 9714.1/31 mai 2012 s-a menționat, expres, cu privire la documentele care au stat la baza calculului obligației de plată, și protocolul încheiat între CNAS și ANAF  .

Contestaţia reclamantului-recurent, formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 9767.1/2012, a fost respinsă de C.A.S. Mureş prin Decizia nr. 874/31 august 2012, reţinându-se, în esenţă, pe de o parte, că potrivit disp. art. 215 alin. 3, art. 257 alin. 2 lit. b Legea nr. 95/2006, persoanele fizice care realizează venituri din activități independente autorizate sunt obligate să contribuie la constituirea F.N.U.A.S.S.; pe de altă parte, s-a reţinut că reclamantul-recurent nu a declarat veniturile la C.A.S. Mureş, astfel că procedura de înştiinţare în vederea recuperării creanţelor datorate F.N.U.A.S.S. a fost demarată după primirea datelor de la A.N.A.F.. În ce privește susținerile contestatorului vizând aplicarea art. V alin. 2 din O.U.G. nr. 125/2011, comisia de soluţionare a contestaţiilor a reținut că le revine caselor de asigurări sociale de sănătate, competența de administrare a contribuțiilor sociale datorate de persoanele fizice pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum și perioadei 1 ianuarie 2012-30 iunie 2012, și, totodată, competența de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrative prin care s-au stabilit aceste obligații; competența emiterii deciziilor de impunere este stabilită prin art. 35 alin. 1 din Ordinul președintelui CNAS nr. 617/2007 și prin art. 216 din Legea nr. 95/2006, casele de asigurări având competența de a aplica măsurile de executare silită. Referitor la contractul de asigurări sociale de sănătate, comisia de soluționare a contestațiilor a menționat că obligațiile către F.N.U.A.S.S. sunt stabilite prin prevederi legale exprese – art. 208 alin. 3 din Legea nr. 96/2005 -, independent de existența sau inexistența formularului de contract. În legătură cu apartenența contestatorului la sistemul de asigurări al avocaților – O.U.G. nr. 221/2000, Legea nr. 51/1995 -, comisia a reținut că acesta nu constituie un motiv pentru neplata obligațiilor către F.N.U.A.S.S., întrucât Legea nr. 95/2006 reglementează asigurările sociale obligatorii, fără a menționa categorii de persoane care fac excepție de la regula obligativității plății contribuției la F.N.U.A.S.S., iar în baza art. 215 alin. 3, art. 257 alin. 2 lit. b, persoanele fizice care obțin venituri din activități independente autorizate sunt obligate să le declare și să contribuie la constituirea F.N.U.A.S.S..

Prin Decizia de impunere nr. 9767.2/31 mai 2012, C.A.S. Mureş a stabilit, în temeiul art. 256, art. 257 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, al O.G. nr. 92/2003 și al art. 35 din Ordinul președintelui CNAS nr. 617/2007, că reclamantul-recurent datorează contribuţia în procentaj de 5,5%, aferentă veniturilor din activități independente, pentru anul 2012, la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (F.N.U.A.S.S.), în sumă totală de 2.228 lei. La pct. 3 din Decizie, s-au invocat prevederile art. 259 alin. 9 din Legea nr. 95/2006 și prevederile art. 5 alin. 4 din Normele metodologice aprobate prin Ord. nr. 617/2007.

Baza de calcul au constituit-o sumele de câte 10.135 lei – pentru „perioadele de raportare pentru care s-au stabilit obligațiile de plată”, delimitate trimestrial, prin datele de 15.03.2012, 15.06.2012, 15.09.2012, 15.12.2012. În Decizie s-a menționat contribuția, aceasta rezultând din aplicarea procentajului de 5,5% la suma reprezentând „venit bază de calcul”, contribuția pentru fiecare dintre trimestrele anului 2012 fiind de câte 557 lei, precizându-se și cuantumul contribuției restante, și anume 557 lei. 

În Decizia de impunere nr. 9714.2/31 mai 2012 s-a menționat, expres, cu privire la documentele care au stat la baza calculului obligației de plată, și protocolul încheiat între CNAS și ANAF  .

Contestaţia reclamantului-recurent, formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 9767.2/2012, a fost respinsă de C.A.S. Mureş prin Decizia nr. 872/31 august 2012, expunându-se, în esenţă, argumente similare celor cuprinse în Decizia nr. 874/31 august 2012,  cu privire la contractul de asigurări sociale, la dreptul asiguratului de a-și alege C. A. S., la competența caselor de asigurări de sănătate de a emite decizii de impunere, la apartenența reclamantului-recurent la sistemul de asigurări al avocaților, la stabilirea contribuției la F.N.U.A.S.S. pe baza informațiilor comunicate de A.N.A.F., în temeiul protocolului încheiat cu C.N.A.S.

Prin Decizia nr. 9767.3/31 mai 2012, C.A.S. Mureş a stabilit, în temeiul art. 88 lit. c, art. 119 din O.G. nr. 92/2003, art. 261 din Legea nr. 95/2006, că pentru plata cu întârziere a contribuțiilor la F.N.U.A.S.S., accesorii în sumă totală de 11.961 lei, din care 9.204 lei reprezintă majorări/dobânzi de întârziere și 2.757 lei reprezintă penalități de întârziere. În Decizie s-a precizat că detaliile referitoare la modul de clacul al sumelor reprezentând accesorii aferente obligațiilor la F.N.U.A.S.S. se află în anexă, iar în acest din urmă act sunt redate accesoriile în mod distinct, cu specificarea documentului prin care s-a individualizat suma de plată și a datei scadenței, a perioadei pentru care au fost calculate fiecare dintre accesorii, a bazei de calcul – suma debit -, a procentajului de calcul, a numărului zilelor de întârziere și a sumei de plată.

Contestaţia reclamantului-recurent, formulată împotriva Deciziei nr. 9767.3/2012, a fost respinsă de C.A.S. Mureş prin Decizia nr. 870/31 august 2012, expunându-se, în esenţă, argumente similare celor cuprinse în Decizia nr. 874/31 august 2012, cu privire la contractul de asigurări sociale, la dreptul asiguratului de a-și alege C. A. S., la competența caselor de asigurări de sănătate de a emite decizii de impunere, la apartenența reclamantului-recurent la sistemul de asigurări al avocaților, la stabilirea contribuției la F.N.U.A.S.S. pe baza informațiilor comunicate de A.N.A.F., în temeiul protocolului încheiat cu C.N.A.S. În ce privește accesoriile, în Decizia nr. 870/31 august 2012 s-au invocat disp. art. 119, art. 120 alin. 1, art. 1201 alin. 3 din O.G. nr. 92/2003, art. 261 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, susținându-se că reclamantul-recurent datorează dobânzi și penalități de întârziere pentru neachitarea la termenul de scadență a obligațiilor de plată. 

Referitor la competența C.A.S. Mureș, respectiv abilitarea legală de a emite Deciziile de impunere nr. 9767.1/31 mai 2012, nr. 9767.2/31 mai 2012 și Decizia nr. 9767.3/31 mai 2012, respectiv competența de a soluționa contestațiile formulate de reclamantul-recurent, împotriva acestor acte administrativ-fiscale – demersuri finalizate cu emiterea  Deciziilor nr. 870/31 august 2012, nr. 872/31 august 2012, nr. 874/31 august 2012 -, Curtea a constatat, în primul rând, că prin disp. art. 35 din Ordinul Președintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 s-a prevăzut că, în conformitate cu art. 215 alin. 3 din lege şi art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligaţiile de plată faţă de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanţă îl constituie, după caz, declaraţia prevăzută la art. 32 alin. 4, decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum şi hotărârile judecătoreşti privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS şi pe baza informaţiilor primite pe bază de protocol de la ANAF. (2) Titlul de creanţă prevăzut la alin. (1) devine titlu executoriu la data la care creanţa bugetară este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege.

Este adevărat că prin Sentința nr. 835/8 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 9914/2/2011 – publicată în Monitorul Oficial nr. 243/4 aprilie 2014, ca urmare a rămânerii irevocabile, prin Decizia nr. 6192/17 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – s-a dispus anularea în parte a dispoziţiilor art. 35 alin. 1 din Ordinul preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 în privinţa posibilităţii organului competent al C.A.S. de a emite decizii de impunere.

Cu toate acestea, posibilitatea legală de emitere a deciziilor de impunere de către C.A.S. și de soluționare a contestațiilor era stabilită, distinct de norma cuprinsă în art. 35 din Ordinul Președintelui C.N.A.S. nr. 617/2004, chiar și în perioada de acțiune a acestui Ordin.

Astfel, art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 117/2010 a avut în vedere (cu referire la modificarea art. 1 alin. 1 din Codul fiscal), „cadrul legal” pentru impozite, taxe și contribuții sociale obligatorii, prevăzute la art. 2, contribuția la F.N.U.A.S.S. fiind expres enumerată la art. 2 alin. 2 lit. b din Codul fiscal, astfel cum acest text de lege a fost modificat prin art. art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 117/2010.

Ulterior, însă, a fost adoptată O.U.G. nr. 125/2011, iar potrivit disp. art. V alin. 2 din Cap. III al O.U.G. nr. 125/2011 competenţa de administrare a contribuţiilor sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la alin. 1 pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum şi perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuţii sociale aferente anului 2012 şi, totodată, pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative prin care s-a făcut stabilirea revine caselor de asigurări sociale, potrivit legislaţiei specifice aplicabile fiecărei perioade.

Excepțiile de la această regulă sunt expres și limitativ prevăzute în art. V alin. 3, nefiind aplicabile, în speță, pentru că vizează stabilirea contribuţiilor sociale, precum şi soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative prin care s-a făcut stabilirea, în cazul efectuării inspecţiei fiscale pentru perioade anterioare datei de 1 ianuarie 2012.

Pe de altă parte, trebuie observat că legiuitorul a conferit calitate procesuală Agenției Naționale de Administrare Fiscală (care se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale caselor de asigurări sociale şi dobândeşte calitatea procesuală a acestora, începând cu data de 1 iulie 2012), prin art. V alin. 10 din Cap. III al O.U.G. nr. 125/2011, numai pentru litigiile având ca obiect contestaţiile la executarea silită sau contestaţiile împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii, precum şi în cazul litigiilor ce privesc procedurile de insolvenţă.

Așadar, din perspectiva aplicării normelor speciale anterior evocate, chiar în contextul anulării în parte a disp. art. 35 alin. 1 din Ordinul Președintelui C.N.A.S. nr. 617/2004, până la data de 30 iunie 2012, inclusiv, caselor de asigurări de sănătate li s-a dat îndrituirea de a emite decizii de impunere și, ulterior, de a soluționa contestațiile administrative formulate împotriva acestor decizii.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât termenul stabilit prin disp. art. V alin. 10 din O.U.G. nr. 125/2011, în care casele de asigurări sociale aveau obligația de a transmite către A.N.A.F. o copie a titlurilor prin care au fost individualizate contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice conform alin. 2, a fost prorogat succesiv prin art. III din O.U.G. nr. 71/2013 prin art. III din O.U.G. nr. 115/2013 până la data de 30 iunie 2014 inclusiv.

Referitor la obligaţia de plată a contribuţiei la F.N.U.A.S.S. pentru veniturile realizate de reclamantul-recurent din profesii libere, în anii 2010-2012, cu referire la nelegalitatea hotărârii primei instanţe, prin raportare la faptul că nu a fost încheiat un contract de asigurare de sănătate, între părţi și că asigurarea socială de sănătate nu este obligatorie, ope legis – argumentele formulate de recurent pentru susţinerea acestor afirmaţii fiind deja redate, în aceste considerente, cu ocazia prezentării cererii de recurs -, Curtea a reţinut următoarele aspecte, relevante pentru soluționarea cauzei:

Potrivit disp. art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 150/2002, art. 208 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, principiu aplicabil și în cazul existenței unei asigurări voluntare de sănătate, dată fiind prevederea cuprinsă în art. 208 alin. 6 din Legea nr. 95/2006, conform căreia asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligaţia de a plăti contribuţia pentru asigurarea socială de sănătate.

Tot astfel, potrivit normelor speciale cuprinse în Titlul VIII, Cap. 2 – intitulat „Asigurații” din Legea nr. 95/2006, respectiv disp. art. 211 alin. 1, sunt asiguraţi, potrivit prezentei legi, toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară… şi fac dovada plăţii contribuţiei la fond, în condiţiile prezentei legi, aceeași prevedere fiind cuprinsă și în art. 2 alin. 1 din Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui C.N.A.S., conform căreia calitatea de asigurat o au toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară…  şi fac dovada plăţii contribuţiei la fond, în condiţiile legii şi ale prezentelor norme metodologice.

În același sens, disp. art. 319 lit. d din Legea nr. 95/2006, stabilește că asiguratul este persoana asigurată conform legislaţiei în vigoare în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate din România.

Teza finală din art. 211 alin. 1 exclude, din perspectiva voinței legiuitorului, încheierea contractului de asigurare ca o condiție sine-qua-non a dobândirii calității de asigurat. Concluzia se impune prin prisma faptului că, după ce, în prima parte a disp. art. 211 alin. 1 s-a afirmat calitatea de asigurat a tuturor cetățenilor români cu domiciliul în țară (care fac dovada plății contribuției la F.N.U.A.S.S.), norma specială continuă cu sintagma în această calitate – adică în calitatea de asigurat dobândită prin efectul legii -, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator, al cărui model se stabileşte prin ordin al preşedintelui CNAS cu avizul consiliului de administraţie.

La fel de clar este și textul art. 2 din Ordinul 345/2006 al Președintelui C.N.A.S., potrivit căruia  casele de asigurări de sănătate încheie cu asiguraţii aflaţi în evidenţa acestora, direct sau prin angajator, contracte de asigurări sociale de sănătate. Contractele de asigurări sociale de sănătate vor fi încheiate şi cu alţi asiguraţi, pe măsura luării acestora în evidenţă de casele de asigurări de sănătate.  Luarea în evidență a asiguraților nu presupune, însă, un demers lăsat exclusiv în sarcina caselor de asigurări, rolul activ al contribuabilului, în acest sens, fiind evident, din interpretarea coroborată a normelor specială cuprinse în actele normative evocate.

Așadar, potrivit voinței legiuitorului, exprimată în textele de lege analizate, nu încheierea contractului de asigurare determină dobândirea calității de asigurat, ci, calitatea de asigurat ope legis dă dreptul încheierii, de către persoana în cauză și în această calitate, a contractului de asigurare, cu respectarea principiului alegerii libere de către asiguraţi a casei de asigurări, înscris în disp. art. 208 alin. 3 lit. a din Legea nr. 95/2006.

Modalitatea de formulare a acestui principiu vine să confirme, o dată în plus, concluzia anterior expusă, de vreme ce alegerea casei de asigurări - cu care se încheie contractul de asigurare – se face de către asigurați. Prin urmare, calitatea de asigurat se dobândește prin efectul legii, iar nu prin încheierea contractului de asigurare, contractarea fiind, de altfel, definită de disp. art. 210 alin. 1 lit. f din Legea nr. 95/2006, ca reprezentând procesul prin care se reglementează relaţiile dintre casele de asigurări de sănătate şi furnizori, în vederea asigurării drepturilor pentru persoanele asigurate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.

În același sens, Curtea a reținut că art. 2 din Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui C.N.A.S. face distincție clară între calitatea de asigurat și drepturile de asigurare, calitatea încetând, bunăoară, odată cu pierderea domiciliului în România, în timp ce drepturile de asigurare încetează după 3 luni de la ultima plată a contribuției.

De asemenea, art. 217 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 se referă la conținutul contractului-cadru multianual, care se elaborează de CNAS, prin care se stabilesc drepturile prevăzute la alin. 1 – vizând pachetul de servicii de bază, în condițiile legii, iar potrivit disp. art. 217 alin. 3, contractul-cadru reglementează, în principal, condiţiile acordării asistenţei medicale – enumerarea acestor condiții (lit. a-k) neincluzând obligația plății contribuției la F.N.U.A.S.S., astfel încât nu se poate susține că această obligație se naște strict și limitativ în temeiul contractului. 

În condițiile expres statornicite de legiuitor, existența obligației de plată a contribuției la F.N.U.A.S., ca urmare a calității de asigurat prin efectul legii – constituirea Fondului făcându-se, conform disp. art. 209 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, din contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate, denumită în continuare contribuţie, suportată de asiguraţi… -, nu este condiționată de finalizarea procedurii de „contractare”.

În același sens, referitor la obținerea calității de asigurat, legiuitorul nu le cere, conform disp. art. 259 alin. 7 din Legea nr. 95/2006, persoanelor care au obligația de a se asigura și nu pot dovedi plata contribuției, să încheie contractul de asigurare, ci le cere să achite contribuția legală lunară și obligațiile fiscale accesorii (făcând trimitere la O.G. nr. 92/2003), cu distincțiile cuprinse la lit. a-c. În acord cu disp. art. 28 din Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui C.N.A.S., persoanele care au obligaţia de a se asigura şi nu pot dovedi plata contribuţiei sunt obligate pentru a obţine calitatea de asigurat să achite contribuţia legală… (potrivit modalităților de calcul enumerate în această normă specială).

De asemenea, din coroborarea disp. art. 261 alin. 4, 5 art. 257 din Legea nr. 95/2006, în cazul neachitării în termen a contribuțiilor datorate fondului, asigurații au obligaţia de a pune la dispoziţia organelor de control ale ANAF sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative şi actele de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor la fond.

Așadar, obligația achitării la termen a contribuției datorate F.N.U.A.S.S. nu este anihilată prin neîncheierea contractului de asigurare și, pe de altă parte, distinct de existența sau inexistența contractului, obligațiile față de Fond sunt stabilite și executate silit potrivit  procedurilor instituite de Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi normelor aprobate prin ordin al preşedintelui CNAS, cu avizul consiliului de administraţie – art. 261 alin. 4 din Legea nr. 95/2006.

Tot astfel, încetarea calității de asigurat nu este condiționată de încetarea efectelor contractului de asigurare, dat fiind că, în conformitate cu disp. art. 211 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, calitatea de asigurat şi drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de şedere în România, aceeași prevedere fiind cuprinsă și în art. 2 alin. 2 din Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui C.N.A.S.

De asemenea, prin art. 215 alin. 3 din Legea nr. 95/2006 s-a stabilit că, în afara categoriilor de persoane exceptate de la plata contribuției – enumerate expres și limitativ în alin.1, 2 -, celelalte categorii de persoane au obligaţia să se asigure în condiţiile art. 211 şi să plătească contribuţia la asigurările sociale de sănătate în condiţiile prezentei legi. 

Curtea a reținut și faptul că posibilitatea asiguratului de a-și alege C. A. S. sau formularea „persoanele fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare”, inserată în art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui C.N.A.S., nu pot fi utilizate pentru eludarea normelor speciale anterior menționate, prin neexercitarea unei opțiuni și neîncheierea contractului, cu finalitatea neplății contribuției la F.N.U.A.S.S. și a susținerii inexistenței calității de asigurat.

Curtea a avut în vedere și disp. art. I pct. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 117/2010, pentru modificarea Codului fiscal – Legea nr. 571/2003 - care stabilește cadrul legal pentru impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, iar la art. 2 alin. 2 lit. b (cuprins în art. I alin. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 117/2010) este enunțată contribuţia individuală de asigurări sociale de sănătate şi contribuţia datorată de angajator la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Așadar, și din această perspectivă expres reglementată, contribuția individuală la F.N.U.A.S.S. este una obligatorie, legiuitorul necondiționând-o de încheierea contractului de asigurare, concluzie confirmată și prin disp. art. 3 alin. 1 din Anexa 1 la H.G. nr. 972/2006 pentru aprobarea Statului C.N.A.S., care stabilește că asigurările sociale de sănătate… sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar.

Având în vedere argumentele anterior redate, raționamentul recurentului - în legătură cu necesitatea încheierii contractului cu C.A.S., pentru dobândirea calității de asigurat -, este contrazis de normele speciale analizate. 

În privința reglementărilor cuprinse în O.U.G. nr. 221/2000, recurentul a susținut că acestea reprezintă un sistem de asigurări obligatoriu, prin art. 44, art. 92 alin. 2 din Legea nr. 51/1995 fiind prevăzută obligația plății contribuţiilor stabilite pentru formarea bugetului baroului şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor din România şi ale filialelor. Deci, față de caracterul acestui sistem, recurentul a susținut, implicit, că nu este incidentă disp. art. 208 alin. 6 din Legea nr. 95/2006, conform căreia asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligaţia de a plăti contribuţia pentru asigurarea socială de sănătate.

Curtea a constatat că sistemul constituit prin actele normative evocate nu este similar cu cel statornicit prin Legea nr. 95/2006, în privința drepturilor sociale a căror asigurare o reglementează, întrucât, astfel cum rezultă din art. 11 al O.U.G. nr. 221/2000, drepturile prevăzute la lit. a, b, d nu sunt cele care fac obiectul Legii nr. 95/2006, iar lit. c se referă la alte indemnizaţii prevăzute de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor. Statutul prevede, la art. 2, gestionarea unui sistem propriu de pensii, iar prestațiile enumerate la art. 10, art. 101 nu vizează pachetele de servicii cuprinse în Legea nr. 95/2006. De altfel, recurentul recunoaște că în enumerarea făcută de art. 11 din acest act normativ (O.U.G. nr. 221/2000 – n.n.) nu se regăsesc și asigurările sociale de sănătate, conchizând, cu privire la acest aspect, că lipsa menționării explicite în acest articol a acestor contribuții face ca avocatului să nu i se recunoască de legea specială acest drept, însă nu îi creează statutul de asigurat în baza Legii nr. 95/2006, menționând că argumentele prezentate cu privire la dobândirea calității de asigurat – respectiv la necesitatea încheierii contractului de asigurare – rămân valabile. Or, aceste argumente au fost deja analizate de Curte care a expus, detaliat, motivele pentru care sunt infirmate de dispozițiile legale.

În plus, Curtea a reținut că, potrivit disp. art. 2 alin. 3, art. 5 alin. 1 din Anexa 1 la H.G. nr. 972/2006, pentru aprobarea Statutului Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S.), bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate aprobat, cu respectarea prevederilor legii, este gestionat de casele de asigurări de sănătate care asigură funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate la nivel local, sub controlul CNAS și al Ministerului Sănătății (art. 3 alin. 2), iar potrivit disp. art. 30 alin. 2, sistemul naţional de asigurări sociale de sănătate este organizat prin casele de asigurări aflate în subordinea CNAS, asigurând funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate la nivel local, bugetul Fondului fiind aprobat de Parlament, la propunerea Guvernului, ca anexă la legea bugetului de stat – art. 31 alin. 2.

Prin urmare, față de diferențele de reglementare între cele două sisteme, cel național, de asigurări sociale de sănătate (în cadrul căruia se constituie, se gestionează și se administrează Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, al cărui buget este aprobat de Parlament, iar activitatea C.N.A.S. și a caselor de asigurări de sănătate este controlată de Ministerul Sănătății), și cel de asigurări sociale specific avocaților (gestionat prin Casa de Asigurări a Avocaţilor) nu se poate, în mod evident, pune semnul egalității, nici din perspectiva obiectului reglementărilor și nici prin prisma efectelor caracterului obligatoriu al reglementărilor. 

Având în vedere acţiunea normelor speciale evocate, Curtea nu a putut da eficiență juridică motivelor invocate de reclamantul-recurent pentru exonerarea acestuia de la plata contribuţiei la F.N.U.A.S.S., datorată pentru veniturile din profesii libere, obţinute în anii 2010-2012. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, în Deciziile nr. 872/2012 și nr. 874/2012 s-a menționat că deoarece contestatorul nu și-a respectat obligația legală de declarare a veniturilor realizate în vederea stabilirii și plății contribuției la F.N.U.A.S.S. datorate asupra acestora, C.A.S. Mureș a procedat, urmare primirii veniturilor de la A.N.A.F. pe bază de protocol, la emiterea deciziei de impunere.

Așadar, în lipsa îndeplinirii, de către reclamantul-recurent, a obligației de declarare a veniturilor obținute din profesii libere, obţinute în anii 2010-2012, modalitatea în care, C.A.S. Mureș a intrat în posesia datelor referitoare la încasarea sumelor de către reclamantul-recurent, rezultă din Protocolul încheiat între C.N.A.S. şi A.N.A.F. în luna octombrie 2007 (înregistrat la C.N.A.S. sub nr. P5282/26 octombrie 2007, iar la A.N.A.F. sub nr. 95896/30 octombrie 2007), precum şi din Actul adiţional nr. 1 la acest Protocol, încheiat în luna aprilie 2009 înregistrat la C.N.A.S. sub nr. P1797/13 aprilie 2009, iar la A.N.A.F. sub nr. 801320/9 octombrie 2009) privind furnizarea datelor referitoare la asiguraţii din categoriile de persoane care realizează venituri din profesii libere şi activităţi comerciale, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi şi din cedarea folosinţei bunurilor, din agricultură şi silvicultură, precum şi date privind plata contribuţiilor datorate de angajator şi angajat la F.N.U.A.S.S. pentru persoanele fizice care au calitatea de angajat.

Aceste elemente, coroborate cu lipsa prezentării, de către reclamantul-recurent, a unor probe concrete prin care să infirme cuantumul bazelor de calcul reținute în cele două decizii de impunere atacate, pe baza informațiilor furnizate de A.N.A.F., duc la concluzia neconfirmării aspectelor de nelegalitate invocate de recurent.

Cu privire la dobânzile de întârziere și la penalitățile de întârziere, Curtea a reţinut - în primul rând, în legătură cu obligaţia caselor de asigurări de sănătate de informare a persoanelor asigurate (asupra drepturilor şi obligaţiilor acestora), invocată expres de reclamantul-recurent - următoarele aspecte:

• disp. art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002 a instituit, în sarcina C.N.A.S., obligaţia de a folosi mijloace adecvate de mediatizare pentru reprezentarea, informarea şi susţinerea intereselor asiguraţilor pe care îi reprezintă;

 • art. 222 din Legea nr. 95/2006 (publicată în M. Of. nr. 372/28 aprilie 2006), a statornicit, de asemenea, în mod expres, dreptul de informare aparţinând asiguraţilor şi, în mod corelativ, obligaţia caselor de asigurări de a asigura această informare:  fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale; 

• aşadar, obligaţia de informare pusă de legiuitor în sarcina caselor de asigurări de sănătate este una complexă, neputându-se reduce la informarea asiguratului doar cu privire la „nivelul de contribuţie personală”, ci incluzând şi informarea acestuia asupra tuturor obligaţiilor sale faţă de bugetul asigurărilor sociale de stat, demers care presupune, cu preeminenţă, informarea asiguratului cu privire la obligaţia de declarare a veniturilor pentru care se percepe contribuţia la F.N.U.A.S.S.; o astfel de abordare a legiuitorului exclude analizarea susținerilor reclamantului doar prin raportarea strictă la imposibilitatea invocării necunoaşterii legii, având în vedere stipularea dreptului de informare al asiguratului (şi a obligaţiei corelative a caselor de asigurări de sănătate), în forma anterior redată, cu atât mai mult cu cât toate componentele acestui dreptului statornicit de art. 222 din Legea nr. 95/2006 se găseau deja prevăzute în alte texte ale Legii; aşadar, în situaţia în care legiuitorul ar fi considerat că asiguratul are obligaţia strictă de a cunoaşte normele speciale, atitudinea acestuia trebuind analizată doar din perspectiva principiului necesitării cunoaşterii legii, ar fi fost superfluă includerea în actul normativ a dreptului la informare cu privire la aspecte punctual prevăzute, atât în O.U.G. nr. 150/2002, cât şi în Legea nr. 95/2006;

• aşadar, obligaţia de informare trebuie astfel îndeplinită, cel puţin o dată pe an, încât, în acord cu voinţa legiuitorului, să-i fie accesibilă fiecărui asigurat – în caz contrar, norma specială neputându-şi produce efectul pentru care a fost instituită; Curtea a constatat că obligaţia de informare instituită în sarcina Casei naţionale de asigurări de sănătate şi a caselor de asigurări de sănătate, prin O.U.G. nr. 150/2002, respectiv Legea nr. 95/2006, a fost reglementată prin norme de-sine-stătătoare (art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006), fiind corelativă dreptului fiecărui asigurat de a fi informat; aşa fiind, normele speciale evocate conţin prevederi ce ţin, prin natura, destinaţia  şi efectul lor, de sfera drepturilor personale, neînscriindu-se, deci, în categoria informaţiilor publice, astfel cum este marcată de prevederile Legii nr. 554/2001;

• concluzia se impune, pe de o parte, prin prisma caracterului personal al veniturilor realizate de asiguraţi, astfel că scopul normelor menţionate diferă de cel pentru care a fost edictată Legea nr. 544/2001 – accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public; în acest sens, Curtea a avut în vedere şi disp. art. 2 lit. b din Legea nr. 544/2001, conform căreia prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei; or, dreptul fiecărui asigurat de a fi informat asupra drepturilor şi obligaţiilor sale (prevăzut de art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006), este un drept subiectiv, creat expres de legiuitor cu referire directă şi preeminentă la persoana asigurată, iar numai în mod subsecvent la activitatea instituţiei publice, privită din perspectiva îndeplinirii acestei obligaţii al cărei destinatar este asiguratul; de altfel, Curtea Constituţională a confirmat faptul că veniturile salariale personale - pentru care asiguraţii datorează contribuţia la constituirea F.N.U.A.S.S., trebuind, deci, informaţi asupra acestei obligaţii - nu fac parte din categoria informaţiilor publice, având caracter confidenţial (prevăzut de art. 163 din Codul muncii – anterior fiind cuprins în art. 158 din Codul muncii); prin Deciziile nr. 615/2006 şi nr. 323/2010, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 2 lit. b, art. 12 alin. 1 lit. d şi art. 14 alin. 1, corob. cu art. 2 lit. c din Legea nr. 544/2001, reţinând că salariul concret al unei persoane, stabilit în cadrul limitelor minime şi maxime prevăzute în actele normative, ţinând seama de importanta muncii depuse, de contribuţia adusă la realizarea sarcinilor şi de situaţia sa personală, nu mai prezintă interes public, intrând în sfera interesului privat al persoanei (caracter public având bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice, în care sunt prevăzute cheltuielile cu personalul, după cum publice sunt şi actele normative prin care s-au stabilit salariile personalului instituţiilor din sectorul bugetar); aşadar, din perspectiva evocată, art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006 constituie o norme speciale faţă de reglementarea generală a dreptului la informaţii publice cuprinsă în Legea nr. 544/2001;

• pe de altă parte, concluzia se impune din disp. art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006, prin raportare la cele cuprinse în Legea nr. 554/2001, mai exact la obligaţia prealabilă a persoanei care solicită informaţiile publice de a formula o cerere, statornicită ca o condiţie sine-qua-non pentru a declanşa îndeplinirea obligaţiei de informare; atunci când legiuitorul a dorit să condiţioneze accesul la informaţii de îndeplinirea anumitor formalităţi, le-a prevăzut, în mod expres, bunăoară, în disp. art. 3 din Legea nr. 544/2001; or, o astfel de procedură, de sesizare a caselor de asigurări de sănătate, în scopul concretizării dreptului asiguratului la informare, nu a fost reglementată nici în art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002 şi nici în art. 222 din Legea nr. 95/2006; de altfel, voinţa legiuitorului de a nu condiţiona dreptul la informare al persoanei asigurate de o anume procedură, aşezată în sarcina acesteia, este confirmată şi de disp. art. 4 alin.3 din H.G. nr. 972/2006 pentru aprobarea Statutului C.N.A.S., normă specială care reglementează, o dată în plus, dreptul la informare al persoanei asigurate, stabilind că fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, nivelului de contribuţie personală şi modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale; aşadar, nici acest text normativ nu prevede vreo obligaţie a persoanei asigurate de a îndeplini o procedură prealabilă, prin formularea şi depunerea cererii, în scopul de a fi informată, norma specială fiind cu atât mai elocventă cu cât conţine şi dreptul persoanei asigurate de a fi informată asupra nivelului de contribuţie personală şi modalităţii de plată, cel puţin o dată pe an, detaliere care vine să fundamenteze, din nou, concluzia potrivit căreia art. 222 nu a fost inclus în Legea nr. 95/2006 ca un element întemeiat pe Legea nr. 544/2001, cu caracterul strict de informaţie publică – cu procedura aferentă -, ci a fost destinat realizării informării asiguraţilor, cu privire la drepturi şi obligaţii personale ale acestora;

• interpretarea dreptului la informare, conţinut de art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002 şi de art. 222 din Legea nr. 95/2006, în sensul arătat, rezultă cu claritate şi din art. 10 pct. 16 al Regulamentului de organizare şi funcţionare a C.A.S. Mureş, text potrivit căruia printre atribuţiile acestei case de asigurări de sănătate este inclusă şi folosirea mijloacelor adecvate de mediatizare pentru reprezentarea, informarea şi susţinerea intereselor asiguraţilor (fără nicio formalitate prealabilă), respectiv din art. 29 al Regulamentului, intitulat Activităţile Compartimentului Relaţii cu Asiguraţii, care nu prevede depunerea unei cereri pentru obţinerea informaţiilor, în temeiul art. 222 din Legea nr. 95/2006 – deşi, cu privire la alte situaţii, s-a menţionat atribuţia acestui Compartiment de primire, înregistrare şi operare pe portal a cererilor persoanelor asigurate;

• în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de informare a reclamantului de către pârâtă, în condiţiile statornicite de lege, punctual evocate.

Referitor la obligaţia pârâtei de colectare a contribuţiilor la F.N.U.A.S.S., care, potrivit normelor speciale, nu este lăsată la dispoziţia organului fiscal, Curtea a reţinut următoarele aspecte:

• art. 84 lit. a din O.U.G. nr. 150/2002 a stabilit obligaţia C.N.A.S. de a urmări colectarea şi folosirea cu eficienţă a fondului;

 • art. 65 lit. e din O.U.G. nr. 150/2002, art. 271 lit. e din Legea nr. 95/2006 au prevăzut obligaţia caselor de asigurări de a utiliza toate demersurile legale pentru a optimiza colectarea contribuţiilor şi recuperarea creanţelor restante la contribuţii pentru fond;

• or, în speţă, sumele realizate din profesii libere, au fost încasate de reclamantul-recurent în anii 2010-2012; pârâta-intimată nu a făcut dovada utilizării tuturor demersurilor legale pentru optimizarea colectării contribuţiei la F.N.U.A.S.S., respectiv pentru colectarea cu eficienţă a acestei contribuţii; C.A.S. Mureş s-a limitat să aştepte o perioadă considerabilă de timp, sub protecţia termenului de prescripţie stabilit pentru obligaţiile fiscale (de art. 91 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003 – act normativ la care face trimitere art. 216 din Legea nr. 95/2006), până să întreprindă primul şi singurul demers ce a dus la emiterea deciziilor de impunere, respectiv solicitarea făcută către A.N.A.F. de a i se comunica date despre contribuabili – susținerea intimatei, referitoare la faptul că, deși a solicitat administrației finanțelor publice să comunice date privind veniturile obținute din profesii libere, precum și numele persoanelor care le-au obținut, iar organul fiscal a întârziat să ofere informațiile cerute, nefiind probată cu înscrisuri; modalitatea în care, în anul 2012, C.A.S. Mureș a intrat în posesia datelor referitoare la încasarea sumelor de către reclamantul-recurent, rezultă din Protocolul încheiat între C.N.A.S. şi A.N.A.F. în luna octombrie 2007 (înregistrat la C.N.A.S. sub nr. P5282/26 octombrie 2007, iar la A.N.A.F. sub nr. 95896/30 octombrie 2007), precum şi din Actul adiţional nr. 1 la acest Protocol, încheiat în luna aprilie 2009 înregistrat la C.N.A.S. sub nr. P1797/13 aprilie 2009, iar la A.N.A.F. sub nr. 801320/9 octombrie 2009) privind furnizarea datelor referitoare la asiguraţii din categoriile de persoane care realizează venituri din profesii libere şi activităţi comerciale, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi şi din cedarea folosinţei bunurilor, din agricultură şi silvicultură, precum şi date privind plata contribuţiilor datorate de angajator şi angajat la F.N.U.A.S.S. pentru persoanele fizice care au calitatea de angajat; modalitatea în care pârâta-recurentă a intrat în posesia datelor despre recurent rezultă şi din Deciziile nr. 872/2012, nr. 874/2012;

• în condiţiile relevate, pârâta-intimată nu a dovedit că a fost împiedicată să realizeze toate demersurile legale pentru optimizarea colectării contribuţiei la F.N.U.A.S.S.; concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 1 alin. 1 din Protocol obiectul acestuia îl constituie furnizarea de date, inclusiv cu privire la persoanele care realizează venituri, potrivit art. 4 alin. 1 actualizarea veniturilor persoanelor enumerate la art. 1 alin. 1 se face trimestrial, iar potrivit art. III din Actul adiţional nr. 1 la Protocol, actualizarea bazei de date  se face de două ori pe an, în lunile mai şi octombrie; aşadar, în locul demersului legal aflat la îndemâna pârâtei-recurente pentru a asigura colectarea la bugetul asigurărilor sociale a sumei datorate pentru veniturile realizate de reclamantul-recurent din dividende, pârâta-recurentă a preferat să rămână în pasivitate, aşteptând aproape până la limita termenului de prescripţie, când a emis Decizia de impunere, calculând dobânzi; stabilirea termenului de prescripţie de 5 ani, prin art. 91 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, nu anihilează obligaţia cuprinsă în art. 65 lit. e din O.U.G. nr. 150/2002, art. 271 lit. e din Legea nr. 95/2006, dovadă fiind tocmai încheierea Protocolului între A.N.A.F. şi C.A.S., ca demers legal pentru optimizarea colectării contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale; mai mult, în contextul analizat, Curtea a reţinut că, deşi baza de date referitoare la veniturile persoanelor enumerate în art. 1 alin. 1 din Protocol (venituri din profesii libere şi activităţi comerciale, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi şi din cedarea folosinţei bunurilor, din agricultură şi silvicultură) a fost actualizată trimestrial, iar, apoi, semestrial,  intimata a nesocotit, practic, stipulaţiile Protocolului, neutilizând baza de date pusă la dispoziţie de A.N.A.F., pentru veniturile realizate în anul 2010, decât în anul 2012;

• conform art. 83 alin. 4 din O.G. nr. 92/2003 – în forma aplicabilă la data emiterii Deciziei de impunere nr. 1415/2010 –, nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat. Stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înştiinţarea contribuabilului privind depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei fiscale; or, pârâta-intimată nu a făcut dovada îndeplinirii acestei obligaţii imperativ stabilite de legiuitor în favoarea contribuabilului, anterior emiterii deciziilor atacate – voinţa legiuitorului fiind, ulterior, confirmată prin introducerea alin. 41, cu următorul conţinut: Contribuabilul poate depune declaraţia fiscală pentru obligaţiile fiscale ce au format obiectul deciziei de impunere prin care au fost stabilite din oficiu obligaţiile fiscale, în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei. Decizia de impunere se desfiinţează de organul fiscal la data depunerii declaraţiei fiscale.

Curtea a subliniat faptul că niciunul dintre argumentele anterior expuse nu este menit să ducă la ignorarea obligaţiei expres stabilite prin disp. art. 53 alin. 2 din O.U.G. nr. 150/2002, art. 215 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, vizând depunerea declaraţiilor privind obligaţiile faţă de fond. Curtea a avut, însă, în vedere, faptul că, referitor la demersul depunerii declaraţiei şi, ulterior, la colectarea contribuţiei la F.N.U.A.S.S., caselor de asigurări de sănătate le revin obligaţii concret stabilite de legiuitor.

În aceste condiţii, instanţa nu poate da eficienţă doar obligaţiilor stabilite în sarcina uneia dintre părţile raportului juridic, pretinzând că ar avea relevanţă doar culpa reclamantului-recurent, în condiţiile punctuale ale derulării acestui raport juridic, redate în prezentele considerente.

În consecinţă, astfel cum rezultă din textele de lege punctual evocate şi din probele analizate, Curtea a reţinut, pe de o parte, că reclamantul-recurent nu şi-a îndeplinit obligaţia de depunere a declaraţiei la C. A. S., în vederea stabilirii contribuţiei la F.N.U.A.S.S., pentru veniturile obținute în anii 2010-2012, 2007, din profesii libere, dar, în acelaşi timp, C. A. S. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a informa persoana asigurată, cel puţin o dată pe an, cu privire la drepturile şi obligaţiile sale (printre care şi depunerea declaraţiei pentru veniturile din dividende), obligaţia de a îndeplini toate demersurile legale pentru optimizarea colectării contribuţiei şi obligaţia de a respecta procedura anterioară emiterii deciziei de impunere.

În contextul relevat, nu se poate susţine pe deplin temei că, în speţă, culpa pentru plata cu întârziere a contribuţiei la F.N.U.A.S.S. aparţine în exclusivitate reclamantului-recurent. Aşa fiind, emiterea Decizia nr. 9767.3/2012 cu privire la accesorii – și menținerea acestora prin Decizia nr. 870/2012 -, ca reflectare a culpei exclusive a reclamantului-recurent, nu este susţinută de normele speciale pe care Curtea şi-a întemeiat raţionamentul.

Referitor la susţinerea reclamantului-recurent vizând nemotivarea hotărârii atacate, Curtea a constatat că prima instanţă a procedat la cercetarea fondului cauzei – prin prisma analizei susținerilor părților, a înscrisurilor dosarului și a textelor de lege incidente, în speță -, astfel încât motivarea satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât, în acord cu prevederile art. 6§1 CEDO, astfel cum au fost dezvoltate prin jurisprudenţa Curţii E.D.O. (e.g., Hot. din 9 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija, Hot. din 15 februarie 2007, cauza Boldea), instanţa poate să răspundă, chiar şi grupat, motivelor expuse de părți.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea a admis recursul reclamantului – art. 312 alin. 1 teza I, art. 304 pct. 9 Cod proc. civ. – şi a modificat în parte hotărârea atacată, anulând Decizia nr. 870/31 august 2012 şi Decizia nr. 9767.3/31 mai 2012, referitoare la obligațiile de plată accesorii. 

Domenii speta

Spete similare