Pretentii

Cu cererea înregistrată la nr…../207/19.02.2014 reclamantii O. M., O. V.  au chemat în judecată pârâta S.C. V. R. S.A. BUCUREŞTI, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa:

-să constate caracterul abuziv ai clauzei prevăzute ia art. 5 lit. „a" din Convenţia de credit nr. 0121893/22.11.2007, încheiată între subsemnaţii şi S.C. V. R. SA, Sucursala Caracal, privind COMISIONUL DE RISC ŞI DE ADMINISTRARE şi în consecinţă să dispuneţi eliminarea lor;

-să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate în mod abuziv, respectiv suma de 10.000 C.H.F. în echivalent lei cu titlu de comision de risc şi comision de administrare, reactualizată în iei la data plăţii efective conform înscrisurilor;

-obligarea  pârâtei la plata sumei de 5000 lei cu titlu de daune morale;

-obligarea  pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ce le va face cu acest proces.

În motivarea acţiunii arată că,  la data de 22,11.2007, a încheiat cu V. R. SA, Sucursala Caracal, jud. Olt, convenţia de credit nr, 0121893/22,11.2007 pentru un credit ipotecar în valoare de 58.340 CHF, garantat cu un imobil ,apartament cu 3 camere situat în Caracal, str. M. Eminescu,  jud. Olt.

Pe parcursul derulării convenţiei a întâmpinat dificultăţi financiare motiv pentru care a solicitat băncii la 13.02 2009 şi la 06,07,2011 cereri prin care a solicitat băncii să înţeleagă situaţia în care se ală şi să se găsească  modalităţi convenabile pentru ambele părţi, şi chiar a completat angajament de plată.

Acest lucru nu a fost posibil, banca dând dovadă de o lipsă de flexibilitate, deşi nu avea nici un motiv şi nu a răspuns cererilor  .

În final  banca a trecut la executarea silită imobiliară, procedura derulându-se rapid, astfel că în aproximativ 2 luni s-a vândut imobilul, prin licitaţie şi în continuare sunt datori la  bancă, oprindu-se din salariile lor şi de câte două ori aceeaşi sumă, astfel că totalul popririlor depăşeşte cuantumul de 1/3  prevăzut de lege, jar la sesizarea lor executorul  le-a comunicat că este o greşeală, însă în continuare greşeala se repetă.

Aşa cum rezultă din scadenţarul anexat şi din convenţia de credit, în mod abuziv şi este de notorietate acest aspect, li s-a  impus plata unui comision de risc (deşi creditul era garant ipotecă, iniţial de rang II şi din 2008 de rang I) în valoare de 15.515,06 CHF.

Menţionez reclamanţii că în anul 2010 banca a modificat unilateral convenţia de credit schimbând denumirea din comision de comision de administrare şi acesta la rândul său având caracter abuziv nefiind decât o încercare de eludare a legii în condiţiile  în convenţia de credit (pct. 3.6 condiţii generale ) este prevăzut separat comision de administrare aspect ce contravine dispoziţiile  OUG nr. 50/2010.

Au solicitat băncii o situaţie concretă a plăţilor privind debitul şi comisionul respectiv  însă aceasta refuză să  o prezinte comunicând doar extrase de cont fără raportare la situaţia după executarea silită.

Din extrasele de cont rezultă că au plătit la 29.01.2010 de 1431,66 CHF cu titlul de comision de risc, însă suma este mai mare  deoarece în cauză s-a făcut şi executarea silită şi popriri în continuare asupra acestui aspect doar banca putând să-l  lămurească , concludent şi cu bună credinţă in consecinţă, solicită  să i se pună  în vedere să depună  o situaţie  cu plata comisionului de risc si de administrare

Tot în acest sens, apreciază că se impune în cauză şi încuviinţarea şi efectuarea unei expertize contabile pentru stabilirea cuantumului  exact al plăţilor făcute de ei, motiv pentru care înţelege să-şi rezerve dreptul de a  modifica, cuantumul pretenţiilor după efectuarea expertizei şî depunerea înscrisurilor de către bancă.

Prin convenţia de credit încheiată  intre părţi, prin Sucursala Caracal s-a impus plata unui comision de risc în conformitate cu condiţiile speciale prev. la art. 5 lit a, aplicat ia soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă pe toată perioada de derulare a convenţiei, iar ulterior în anul 2010 Banca a modificat unilateral convenţia de" credit schimbând denumirea din comision de risc în comision de administrare.

Pe de altă parte, clauza privind obligarea lor la plata comisionului de risc o apreciază ca fiind abuzivă, creând un dezechilibru (în defavoarea lor şi contrar cerinţelor bunei credinţe) dezechilibru semnificativ între drepturi şi obligaţii.

Aceasta deoarece, convenţia încheiata este dublu garantată, atât cu garanţie imobiliară acoperită prin asigurare/dar şi cu obligaţia de plată a unui comision de risc ce reprezintă 1/3 din valoarea împrumutului.

Constituie dovada caracterului abuziv al obligării lor la plata comisionului de risc următoarele împrejurări şi aspecte, astfel:

- pârâta a fost cea care a impus condiţiile de creditare :

-impunerea plafonului maxim de 75 % din valoarea imobilului ipotecat (banca alocându-şi o marjă de risc de 25 %), astfel valoarea imobilului fiind net superioară creditului acordat, precum şi obligarea la încheierea unui contract de asigurare de risc total cu o companie de asigurări agreată de bancă , contract în urma căruia pe toată durata derulării convenţiei de credit plătind anual o primă de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor ce decurg din folosinţa imobilului ipotecat;

 -art. 7 lit. b al Convenţiei de credit stipulează în mod clar că „se cesionează în valoarea băncii o poliţă de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanţiei menţionate la punctul 7 - Garanţii. Garanţii ipotecari se obligă să prelungească valabilitatea contractului de asigurare până la rambursarea integrală a creditului".

Ori, în acest context, stipularea alături de garanţiile convenite şi a unui comision de risc apare drept abuzivă în unui contract în care TOATE RISCURILE AU FOST GARANTE.

De asemenea, practica judecătorească a fost unitară în ce priveşte declararea ca abuzive a clauzelor contractuale  care se  contrazic unele prin altele, creează confuzii şi lasă loc de interpretări prin prisma faptului că ele contravin dispoziţiilor legale, respectiv  Legea 193/2000, care prevede în mod imperativ la art. 1 al. că „orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare fără echivoc pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate". Astfel, potrivit aceluiaşi act normativ, prin aliniatul 3 se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contracte încheiate cu consumatorii".

Conform art. 13 - „Alte clauze", pct. 13.1, solicită instanţei să  constate caracterul abuziv al comisionului de risc deoarece:

-nu a fost negociat cu consumatorul, contractul de fiind unul de adeziune în care clauzele sunt prestabilit către împrumutator;

-încălcarea  bunei credinţe s-a manifestat prin stabilirea comisionului de risc, în condiţiile în care creditul acordat este unul cu garanţie imobiliară, riscurile  fiind  practic acoperite;

-crearea unui dezechilibru semnificativ în ceea ce priveşte comisionul de risc, acesta ridicându-se la o  sumă considerabilă;

-în condiţiile achitării integrale a creditului, inclusiv la data scadenta, instituţia bancară nu a prevăzut în contract o clauză  privind  restituirea  comisionului  de risc încasat  riscul prezumtiv fiind practic eliminat.

Aşadar, în condiţiile în care creditul era garantat prin instituirea garanţiei ipotecare asupra imobilului a cărui valoare de piaţă acoperă valoarea împrumutului, consideră că banca nu şi-a asumat nici un risc în cazul neplăţii creditului şi în definirea comisionului de risc este confuză, fiind evidenţiată numai valoric, acesta fiind definit în condiţiile generale ale convenţii la secţiunea 3,, punctul 3.5 ca fiind un comision pentru punerea la dispoziţie a creditului, ceea ce se suprapune cu comisionul de acordare a creditului, comision care se achită o singură dată, în momentul încasării creditului.

În aceste condiţii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000 cu modificările şi completările ulterioare privind clauzele abuzive din contract, precum şi faptul că aceste comisioane au fost impuse fără să existe o clauză obiectivă care să necesite plata lor, în conformitate cu secţiunea 13 „Alte clauze", pct. 13.1, solicită ca instanţa să procedeze la efectuarea de verificări conform competenţelor în sensul stabilirii caracterului abuziv al încasării comisionului de risc şi de administrare.

Apreciază în acest context, faţă de modul în care banca a acţionat în derularea relaţiilor contractuale că în mod evident le-au fost încălcate drepturile de consumatori protejaţi prin lege şi în consecinţă capătul III al cererii lor privind obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 5000 lei este întemeiat.

Faţă de considerentele expuse solicită admiterea cererii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

In dovedire  acţiunii înţeleg  să se folosească de mijloacele legate de probat (înscrisuri şi expertiză contabilă).

În drept, invocă dispoz. art. 14 din Legea. 193/2000.

În dovedire  au anexat următoarele înscrisuri în copii conform cu originalul:

CI, convenţie de credit, grafic de rambursare, extrase cont, somaţie, înfiinţare poprire, publicaţie vânzare, cereri pentru găsirea unei soluţii de ramburs convenabile ambelor părţi, angajamentul de plată, extras C.F. ipotecă rang. I, de asemenea, vă rugăm să solicitaţi intimate să prezinte  o situatei la zi referitor la plata comisionului de risc şi de administrare, certificat informare.

La data de 20.03.2014 pârâta a formulat întâmpinare solicitând instanţei respingerea acţiunii ca neîntemeiată iar pe cale de excepţie să fie  respinsă ca inadmisibilă pentru lipsa medierii şi a procedurii prealabile prevăzute de art.193 C.p.c., ca lipsită de obiect,  ca fiind  lovită de nulitate.

În temeiul disp.art.411 C.p.c. solicită obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pe fondul cauzei pârâta susţine că în ceea ce priveşte comisionul de risc nu sunt de natură să creeze un dezechilibru intre între drepturile şi obligaţiile părţilor debitorul fiind obligat să suporte dobânda şi comisioanele .

Prin dispoz.art.3 alin.1 lit.g. din Normele BNR nr.17/18.12.2013 riscul de credit este definit ca fiind  riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate. Ca urmare a neîndeplinirii  obligaţiilor contractuale.

 Riscul de credit este asumat in urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit si a solidarităţii garanţiilor reale sau personale.

Principala activitate pe care o are o banca, in momentul şi ulterior acordării unui credit este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni pana la recuperarea sumelor acordate.

Deoarece activitatea de monitorizare si gestionare a riscurilor unui credit este principala activitate a băncii, dupa acordarea unui credit, OUG nr.50/2010 prin art.36 intareste aceasta concluzie, legând comisionul de administrate de operaţiunile întreprinse de Banca de-a lungul desfăşurării creditului pentru monitorizarea utilizării si rambursării creditului.

Asa fiind, clauzele referitoare la dobânda si comisioane sunt elemente care determina costul total al creditului si împreuna cu marja de profit a băncii formează preţul contractului iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte in măsura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil, asa cum rezulta in cauza, in acest sens fiind si dispoziţiile Legii 193/2000 (art.4 alin.5) care au transpus Directiva nr.93/13/C.E.E

Pentru a se putea trece la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor privind comisionul de risc si dobânda se impune o analiza a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea 193/2000 este legea de transpunere in dreptul naţional a cerinţelor Directivei nr.93/13/CEE din 05 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii.

La art.4 alin.6 din lege se prevede ca "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb acestora, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil''.

Clauzele referitoare la dobânzi si comisioane sunt elemente care determina costul total al creditului si impreuna cu marja de profit formează preţul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale si comunitare suscitate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, in raport cu serviciul furnizat, cu condiţia ca aceste clauze sa fie clar si inteligibil exprimate.

Astfel, potrivit definiţiilor cuprinse la art.3 lit.g si i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE:

(g) "costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu excepţia taxelor notariale...."

(i) "' dobânda anuala efectiva inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului ...."'

Riscul de credit este in strânsa legătura cu riscul de diminuare a valorii creeantei, riscul contraprestatiei, riscul de poziţie, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfa, risculreputational si riscul operaţional, cum sunt acestea reglementate de art.126 alin.l din OUG 99/2006 privind instituţiile de credit si adecvarea capitalului.

Din aceasta perspectiva, instituţiile de credit trebuiau sa dispuna de un nivel de fonduri proprii care sa se situeze in permanenta cel puţin la nivelul cerinţelor de capital stabilite pentru acoperirea acestor riscuri.

Ulterior naşterii raportului juridic dedus judecaţii, ca o transpunere in legislaţia naţionala a Directivei 2008/48/CE , a fost adoptata Ordonanţa de Urgenta a Guvernului 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care elimină conform enumerării cuprinse la art.36, comisionul de risc.

Cu privire la aceasta, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat prin Hotărârea C-602/10, ca un stat membru UE poate limita comisioanele bancare percepute de creditor.

 Iniţial, dupa intrarea in vigoare a OUG 50/2010 cu obligarea băncilor de a percepe doar patru tipuri de comisioane la credite, dispoziţiile sale sau aplicat atat pentru creditele noi acordate cat si pentru cele in derulare, prin incheierea unor acte adiţionale cu clienţii.

 Prin legea nr.288/2010 insa a fost eliminata obligaţia băncilor de a limita comisioanele si la creditele in derulare.

Asa cum a argumentat ele constituie un element al preţului si, in speţa, prevederea perceperii acestui comision a fost clara si fara echivoc, fiind insusita de consumatori, prin semnarea contractului si a planului de rambursare care face parte integranta din contract, devenind potrivit art.969 cod civil, lege intre parti.

Astfel, acest comision de risc a fost calculat procentual la soldul lunar al creditului iar acest fapt era cunoscut de reclamanţi la data incheierii convenţiei de credit astfel incat nu se poate susţine impiedicarea consumatorilor de a aprecia costurile creditului.

Consumatorii nu au fost obligati sa se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reala de a lua la cunoştinţa la data semnării contractului, fiind in posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra intinderii obligaţiilor acestora.

Prin urmare, atat comisionul de risc, cat si dobânda, ca si componenta a preţului creditului care reprezintă cea  mare parte a costului creditului sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenţiei de credit, respectiv preţul serviciului de finanţare sunt exprimate fara echivoc, in mod clar, in asa fel incat sa conducă la concluzia ca, la momentul acordului de voinţa, consumatorilor le-a fost ascunsa inserarea lor in cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accsibili şi apti de a fi intelesi cu ajutorul gândirii logice.

Aşadar, potrivit celor mai sus reţinute , fiind incidenţa in speţa excepţia prevăzuta de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 raportat la art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, nu se poate trece la controlul asupra caracterului abuziv al celor doua clauze din perspectiva art.4 alin.l din lege, cu referire la lipsa negocierii, existenta dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligaţiile panilor, precum si absenta bunei credinţe.

Reclamanţii în calitate de împrumutaţi, sunt consumatori de produse bancare iar aceştia cunoşteau condiţiile acordării creditelor bancare, având accesate nu mai puţin de 5 credite bancare la data încheierii convenţiei de credit  ce face obiectul prezentei cauze;

O  altă dovada ca reclamanţii cunoşteau de existenta comisionului de risc si ca au negociat cuantumul acestuia, îl constituie faptul că aceştia au accesat creditul de 58.340 CHF, pentru REFINANTAREA altor credite bancare care intre timp au devenit neperformante pentru aceştia.

Astfel, in art.l lit.d) al convenţiei de credit iniţială, se face precizarea că obiectul creditului îl constituie refinantarea unor credite diferite aflate in derulare la 5( cinci) unităţi bancare, astfel:

-Piraeus Bank Agenţia Slatina;

-B.C Carpatica Sucursala Caracal,

-C.E.C SA Caracal,

-B.R.D. GSG Caracal

Unicredit Tiriak Bank Oltenia Craiova

La aceste credite, atat dobânda cât si comisioanele aferente erau sensibil mai mari, decât dobânda si comisioanele percepute V. R. SA care, in urma negocierii directe cu consumatorii, a stabilit iniţial un comision de risc de 0,15 % ( potrivit pachetului " optimus-refinanţare" pentru care reclamanţii au optat), comision eliminat de banca si implementat un comision de administrare credit in acelaşi procent.

Totodată, la data acordării creditului s-a convenit si acordarea unei facilităţi reclamanţilor, acordându-le acestora o dobândă variabilă de 4,25%, pe an.

In celelalte credite bancare contractate de reclamanţi, dobânda era de 11,9% ( Raiffeisen) de 10,40 % ( BRD-GSG), de 13,75% ( CEC) sau de 17% CARPATICA SA faţă de 3.99 % acordata de  V. R..

În ceea ce priveşte comisioanele, au convenit cu reclamanţii perceperea unui comision de risc de 0,15 %, în timp ce in celelalte convenţii de creditare, pe lângă faptul ca se percepea pe lângă comisionul de risc, un comision de gestionare, un alt comision de administrare dar si alte comisioane de analiză etc, toate plătibile lunar, (ex: 2,5% comisin de acordare perceput de Unicredit Tiriac).

Invocă aceste aspecte, întrucât, potrivit art.4 alin.5 din Legea nr. 193/2000, natura abuziva a clauzelor se stabileşte în funcţie de: natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toti factorii care au determinat 'încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pârâta  invocă  neparcurgerea de către reclamanţi a procedurii prealabile obligatorii de informare privind medierea prevăzută de art.60/1 din Lg.nr. 192/2006 privind medierea astfel cum a fost modificată prin Lg.nr. 115 /2012.

 În conformitate cu disp.art.193 (1) din NCPC "sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile,dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată."

Conform art.2(l) din Lg.nr. 192/2006 "dacă legea nu prevede altfel,părţile,persoane fizice sau persoane juridice,sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv,dacă este cazul,după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente,în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă,de familie,în materie penală,precum şi în alte materii ,în condiţiile prevăzute de lege "iar conform alin.(l/l) "dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea".

În condiţiile în care disp.art.60/1 lit. a din Lg.nr. 192/2006 prevăd că medierea este obligatorie în litigiile privind protecţia consumatorului si cum în chiar condiţiile generale ale convenţiei de credit părţile au convenit să soluţioneze litigiile dintre ei ,primordial,pe cale amiabilă, apare cu atât mai necesară parcurgerea acestei proceduri de către reclamant înaintea declanşării acestui proces .

Chiar dacă prin OUG nr. 4/2013 sancţiunea inadmisibilităţii acţiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile a premedierii ( şedinţa de informare privind medierea) nu se aplică decât începând cu data de 1.08.2013, şedinţa de informare este totuşi obligatorie pentru toate procesele începute după data intrării în vigoare a NCPC.

Aşa după cum s-a arătat în doctrina recenta cu privire la această problemă pentru perioada de la data de 15.02. la 1.08.2013 , obligativitatea realizării procedurii şedinţei de informare există însă nu i se aplică sancţiunea

Inadmisibilităţii. cu alte cuvinte sancţiunea în această perioadă nu este anulată ci numai amânată, pentru ca în acest timp părţile să treacă pe la mediator şi să încerce medierea astfel încât, la data de 1.08.2013. judecătorul să aibă la dosarul cauzei certificatul de informare privind medierea .

Faţă de cele de mai sus se poate observa că reclamanţii nu au îndeplinit obligaţia instituită în sarcina lor motiv pentru care cererea trebuie suspendata pină la depunerea dovezii privind îndeplinirea acestei obligaţii.

Cu privire la excepţia  inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe disp. art.4 alin. (6) din Lg.nr.193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între profesionişti şi consumatori pârâta susţine că , în conformitate cu art. 4 alin.(6) din Lg.nr.93/2000 "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată , pe de o parte, njci cu produsele şi serviciile oferite în schimb pe de altă parte,în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil" .

Aşa după cum este specificat în cuprinsul său , mai precis în Cap.V "Dispoziţii finale"

nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive încheiate cu consumatorii , publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 95 din 21 aprilie 1993.

Conform considerentului nr. 19 al preambulului acestei Directive, "aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului, calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate " iar conform art.4 alin. 2 din această directivă ;"aprecierea caracterului abuziv nu priveşte nici definirea obiectului contractului ,nici justeţea preţului sau remuneraţiei,pe de o parte,faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora,pe de altă parte ,în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Lecturând contractele de credit, se poate constata că,în general, fiecare dintre acestea cuprind clauze referitoare la tipul dobânzii, fixă sau variabilă la modalitatea de calcul a dobânzii,la comisioane , la modalităţile în care poate interveni scadenţa anticipată a creditului şi la efectele pe care anumite fapte şi acte exterioare , atât legislative cât şi economice,le pot avea asupra contraprestaţiilor băncii.

Aceste clauze sunt detaliate într-o secţiune a contractelor de credit denumită Condiţii Speciale , fiind explicate ulterior într-o altă secţiune denumită Condiţii Generale .

Clauzele sunt scrise într-un limbaj accesibil, uşor inteligibil iar termenii folosiţi au înţelesul şi semnificaţia pe care limbajul comun îl conferă acestora,accesibil oricărei persoane nefiind necesare cunoştinţe de specialitate pentru a fi înţelese.

Având în vedere cele de mai sus se poate concluziona că :

-conform prevederilor art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 noţiunile de obiect al contractului şi de preţ cuprind elementele ce formează contraprestaţia la care o instituţie de credit este îndrituită conform unui contract de credit de consum, respectiv dobânda anuală efectivă (DAE) care este formată în special din dobânda fixă sau variabilă, comisioanele bancare şi alte costuri incluse şi definite de contract;

-chiar dacă, aşa după cum s-a apreciat în dese rânduri de către doctrina juridică şi economică , transpunerea în norma internă a Directivei 93/13 a fost deficitară, totuşi, în alin. 6 al articolului 4 Legea nr. 193/2000 transpune, în esenţă, aceleaşi prevederi ale art.4 alin. 2 al Directivei aşa încât acestea sunt aplicabile mai ales că legiuitorul român stipulează că norma comunitară are prioritate faţă de norma internă atunci când este lipsă de reglementare sau când norma internă contravine normei comunitare;

-reclamanţii solicită anularea clauzei de la art. 5 lit.a. privind  comisionul de risc ori,aşa după cum am arătat, comisionul de risc este un element al preţului contractului (component a DAE) astfel că , în lumina disp.art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 aşa cum au fost transpuse în ari. 4 alin. (6) din Lg.nr. 193/2000,controlul instanţei asupra acestei clauze este inadmisibil.

În ceea ce priveşte excepţia lipsi de obiecta  acţiunii pârâta arată că reclamanţii nu mai au inserată în Convenţia de Creditare clauza prevăzuta la art.5 lit.a) privind comisionul de risc - clauză ce se solicită a fi anulată şi înlăturată din convenţie.

Convenţia iniţiala de Creditare având nr.0121893/22.11.2007, a fost modificată in baza dispoziţiilor OUG 50/2010 aprobata prin Legea nr.288/2010. După intrarea în vigoare a acestor dispoziţii legale, reclamanţilor li s-a comunicat Actul Adiţional la Convenţia de creditare eliberandu-se şi un nou grafic de rambursare, anexa a Actului Adiţional din care rezultă costul convenţiei, respectiv comision de administrare, evidenţiat distinct, prin rubrică separată fată de rată şi faţă de dobândă si a incetând a fi achitat de către reclamant incepand cu data de 20.09.2010, de la aceasta dată fiind perceput un comision de administrare aplicabil la soldul creditului.

Prin urmare, atâta timp cât reclamanţii şi-au însuşit atât actul adiţional cât şi noul grafic de rambursare, noile condiţii de creditare ce înlocuiesc  vechile prevederi contractuale, cererea formulată în instanţă este lipsită de obiect, deoarece la data promovării acţiunii  aceştia achitau către bancă un comision de administrare si nu comision de risc.

Aşa cum rezulta din înscrisuri reclamanţii nu a înţeles, ca după intrarea în vigoare a Legii 288/2010 trebuia sa DENUNŢE actul adiţional, în termenul prevăzut de legea nr. 288/2010 si să notifice Banca, în mod expres, în sensul că nu doresc implementarea în contractul de creditare a Legii 288/2010 - notificare care potrivit legii era obligatorie şi trebuia făcută între 31 decembrie 2010-03.03.2011.

In această situaţie, in care reclamanţii, au înţeles sa solicite instanţei anularea unei clauze care anterior a fost înlăturată din convenţia de creditare prin efectul Legii 288/2010, solicită instanţei  să aprecieze că acţiunea este lipsita de obiect.

Actele adiţionale incheiate  şi semnate pana la data intrării in vigoare a Legii 288/2010 privind aprobarea OUG 50 / 2010 raman in vigoare si isi produc afectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi de parti, in timp ce actele adiţionale nesemnate de către consumatori si considerate a fi acceptate tacit pana la intrarea in vigoare a Legii 288 / 2010 isi vor produce efectele  le in conformitate cu termenii in care au fost formulate, cu excepţia cazului in care  consumatorul sau creditorul notifica cealaltă parte in sens contrar, in termen de 60 de zile de la data intrării in vigoare a Legii 288 / 2010.

In plus, prin angajamentul de plata inregistrat de O. M. sub nr.1857/06.07.2011 la  sediul Sucursalei Volksbank Caracal aceasta si-a asumat obligaţia de a achita debitul restant, dobânda restanta dar si comisionul de administrare in suma la acea data de 1198. 49 CHF.

Intruct reclamanţii nu si-au respectat obligaţiile asumate prin contract, convenţia de credit a fost declarata scadenta si s-a întocmit dosarul de executare silita nr.1516/0/2012 al BEJ Moraru Claudiu, pentru suma de 241864,04 lei reprezentând debit si 10227,91 lei cheltuieli de executare. Creeanta nu a fost contestat de reclamanţi, in dosarul de executare silita.

Pe de altă parte, pârâta, în temeiul art.196 alin.l  C.p.c. solicita instanţei de judecata sa constate nulitatea capetelor II si III de cerere privind restituirea sumei de 10.000 CHF reprezentând comision de risc si administrare si a sumei de 5000 lei reprezentând  daune morale.

În acest sens arată că  cele doua capete de cerere nu sunt motivate in fapt si in drept iar acest lucru atrage nulitatea cererii de chemare in judecata conform dispoziţiilor art.196 alin.l c.p.c.

Art.196 alin,( 1) NCPC sancţionează expres - cu nulitatea acelei cereri care nu cuprinde numele ori denumirea părţii, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii ori a reprezentantului acesteia, iar partea finală a acestui text trimite direct la art. 200 NCPC.

Înseamnă aceasta că legiuitorul a voit să permită judecătorului să anuleze cererea în cazul lipsurilor la care se referă art. 196 alin.(l)

Reclamanţii nu prezintă, în concret, modul de calcul privind comisionul de risc/administrare.

Cererea de chemare in judecata este nula fiind formulata cu încălcarea dispoziţiilor art.194 alin. 1, lit.c) teza I c.pr.civ.- potrivit căruia cererea de chemare în judecată trebuie sa cuprindă modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.

Prin cererea de chemare in judecata nu se face dovada caracterului cert, lichid si exigibil al acestei sume solicitate.

Totodată, reclamanţii nu au făcut dovada cu înscrisuri a achitării efective către bancă, a acestei sume de bani, pentru ca. la rândul ei, instanţa sa poată verifica dacă aceste sume au fost efectiv încasate de Bancă, pentru a putea dispune restituirea lor.

Neindicarea valorii obiectului cererii de chemare în judecată atunci când natura litigiului este una evaluabilă în bani, reprezintă la rândul său un motiv de nulitate expresa a cererii de chemare în judecată, având în vedere dispoziţiile art.194 c.p.c raportat la art.200 pct.3 din codul de procedura civilă.

 În sfârşit,  banca susţine că în ceea ce priveşte comisionul de risc că acesta nu reprezintă o garanţie suplimentară ci un cost al creditului.

Astfel, din corpul Legii 193/2000 lipseşte transpunerea art.4 a Directivei 93/13/CEE care prevede ca in aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se tine seama de natura bunurilor sau serviciilor care fac obiectul contractului, de toate circumstanţele care privesc încheierea sa si, de asemenea, de toate celelalte clauze ale contractului sau ale altui contract de care acesta depinde. Prin urmare, in materia clauzelor abuzive, ceea ce se urmăreşte este înlăturarea dezechilibrului contractual, din perspectiva statica, surprins in secvenţa de timp a  încheierii sale si a împrejurărilor care îi preced. Pe de alta parte, o clauza poate fi declarata abuziva in caz de disproporţie considerabila si nejustificata intre drepturile si obligaţiile pârtilor. Contractul dezechilibrat care reclama intervenţia justiţiei este acela căruia ii lipseşte utilitatea sociala si personala.

Directiva 93/13/CEE a Consiliului a exclus din spaţiul de incidenţa a legii clauzele care privesc "adecvarea intre pret si remuneraţie, pe de o parte si serviciile sau bunurile de furnizat in contraprestatie, pe de alta parte, adică a exclus leziunea.

Legea 193/2000 a introdus in ordinea juridica principiul echilibrului contractual si leziunea ca temei al ineficientei contractelor. In viziunea acesteia, absenta echivalentei prestaţiilor nu este sinonima cu absenta echilibrului contractual. In sprijinul art.4 par.l din Directiva 93/13/CEE, sancţiunile legale intervin numai daca dezechilibrul este semnificativ, la nivelul întregului

contract, capabil sa afecteze insasi utilitatea acestuia (a se vedea sentinţa nr.241/12.06.2012 pronunţata de Tribunalul Dolj).

In speţa, reclamanţii au incheiat cu banca contractul de credit in discuţie in data de 22.11.2007, inainte de criza economica si a investit instanţa cu cererea in constatarea ca abuziva a unora din clauze in 2013. in tot acest timp reclamanţii neavand a se plânge ca respectivele clauze sunt abuzive si creează un dezechilibru semnificativ , asa incat contractul insusi sa fie lipsit de utilitate in ceea ce îi priveşte.

Analiza drepturilor si a obligaţiilor reciproce ale pârtilor la data formarii contractului nu reliefează existenta unor disproporţii considerabile si nejustificate care sa-1 faca lipsit de interes pentru reclamanţi. Dimpotrivă, reclamanţii au preferat banca in considerarea condiţiilor avantajoase de creditare .

Împrejurarea ca reclamanţii achita in condiţiile prezente o suma mai mare ca rata de credit nu înseamnă ca a existat un dezechilibru semnificativ intre pârtiei contractante, ci doar o lipsa de echivalenta intre prestaţii care a fost stipulata in clauzele contractuale.

In speţa nu s-a probat ca vreuna din clauzele in discuţie ar fi fost inserata cu rea credinţa de către banca, cu atat mai puţin ca determina caracterul nevalabil al cauzei actului juridic si implicit compromite echilibrul acestuia.

Asa cum rezultă din însăşi cererea formulată reclamantul a solicitat ANULAREA clauzelor din convenţia de creditare, motivat de faptul că acestea nu ar fi fost negociate, si ca banca ar fi impus aceste costuri la data semnării convenţiei de creditare, contractul semnat fiind unul preformulat.

Reclamanţii nu au arătat în ce constă caracterul abuziv al acestor clauze, care este dezechilibrul semnificativ dintre drepturile si obligaţiile părţilor si în ce mod a fost încălcată credinţă, la data semnării convenţiei de creditare.

Se solicită anularea clauzei contractuale stipulată la. 5 Ut.a) din convenţia de creditare iar temeiul de drept invocat de către reclamant este Legea nr. 193/2000:

Riscul bancar este o noţiune inerentă activităţii de creditare care are la rândul său sorginte economică şi se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanţie autonomă, cauţiune. Prin intermediul creditului, băncile îşi realizează funcţia esenţială de creaţie monetară, ce presupune emiterea unei cantităţi de monedă de cont a băncii care acordă creditul.

Astfel, noţiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificaţii, în funcţie de diferite criterii de clasificare şi pornind de la noţiunea de risc care în contextul comercial îmbracă forma unui pericol potenţial asupra unei operaţii comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligaţii comerciale.

Prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii naţionale Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003), riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienţi a obligaţiilor contractuale constând în rambursarea creditului şi a costurilor aferente acestuia.

Totodată menţionează ca exista si alte categorii de risc pe care o banca trebuie sa le ia în calcul (riscul de tara, riscul produsului, riscul persoanei contractante a creditului, riscul devalorizării garanţiilor sau a altor pieţe cu implicare directa asupra costurilor de creditare).

Condiţiile cumulative pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată in concret de la caz la caz de către judecător ca fiind abuzivă:

a)să nu fi fost negociată,

b)să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului;

c)să nu se refere la obiectul  principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea serviciului.

Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat intre bancă şi reclamanţi reglementând perceperea comisionului de risc  nu îndeplineşte nici una dintre cele 3 condiţii cumulative.

Instanţa nu poate analiza această clauză de cost fiind aplicabile dispoz.art. 4 al.6 din lege, aşa Cuma  statuat ICCJ prin Decizia nr. 4685/27.11.2012.

În drept invocă dispoz.art.205 şi urm.- C.p.c. art. 194, 196,200 C.p.c.969 V.c.civ. dispoz.art. 4 al.6 din lg.193/2000, principiul aplicabilităţii directe a Directivei 93/13 /CEE, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, Lg.19272006, modificată prin lg.11572012.

La data de 28.03.2014 reclamanţii O. M. şi O. V.  au formulat răspuns la întâmpinare solicitând instanţei ca în situaţia nedepunerii în termen a întâmpinării să constate decăzută intimata din dreptul de a invoca excepţii şi propune probe iar în  situaţia depunerii în termen a întâmpinării a solicitat respingerea excepţiilor, iar pe fond îşi menţin solicitarea  de admitere a cererii :

Referitor la  respingerea excepţiilor arată că inadmisibilitatea pentru lipsa medierii şi procedurii prealabile a informării este neîntemeiată deoarece această procedură prealabilă a informării privind avantajele medierii a fost parcursă.

Astfel, au anexat la cerere şi mai depune o dată procesul verbal al şedinţei de informare privind avantajele medierii din 05.02.2014, şedinţă la care intimata a fost invitată prin fax conform Invitaţiei şi Confirmării acesteia pe care le anexează. Mai mult decât atât după primirea invitaţiei, intimata le-a solicitat mai multe relaţii privind obiectul şedinţei de informare, relaţii comunicate de noi tot prin fax, iar în data de 05.02.2014, intimata i-a înştiinţat că nu se prezintă la şedinţa de informare, motiv pentru care au procedat la chemarea în judecată (anexează înscrisurile doveditoare).

Reclamanţii apreciază ca fiind neîntemeiată şi  excepţia lipsei de obiect a acţiunii  şi solicită să fie respinsă , deoarece susţinerile intimatei nu au relevanţă, faptul că, s-a modificat convenţia de credit din 2007 nu înseamnă că cererea lor de constatare a caracterului abuziv a clauzei privind comisionul de risc şi de restituire a acestuia împiedică instanţa să analizeze respectivele aspecte, modificarea unui act nu înseamnă că cel anterior nu a existat şi nu a produs efecte niciodată

De altfel, soluţiile din practica instanţelor judecătoreşti sunt tot în sensul respingerii acestor excepţii.

Pe de altă parte, având în vedere că în cererea de chemare în judecată au solicitat restituirea şi comisionului de administrare, iar intimata face vorbire de un act adiţional din 2010, în urma căruia comisionul de risc s-a transformat în comision de administrare facem, în termen legal (până la primul termen de judecată) , înţelege să  solicite instanţei, să constate caracterul abuziv şi al clauzei din Actul Adiţional art. 3 lit. a privind comisionul de administrare cu eliminarea sa din act şi obligarea intimatei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare până la punerea în executare a hotărârii definitive.

Motivele pentru care  au această solicitare constau în aceea că, actul adiţional despre care se face vorbire (nici măcar nu s-a anexat şi comunicat cu întâmpinarea ) nu este negociat,  este tot un act tipizat, contractul cuprinzând clauze prestabilite care le-au fost impuse reclamanţilor care prin cuantumul comisionului de administrare creează un dezechilibru fiind de aproape 10% din totalul intimatei (conform graficului de rambursare totalul este de 111.071,53 CHF).

Cu privire la excepţia nulităţii de chemare în judecată  reclamanţii solicită de asemenea respingerea acesteia, deoarece solicitările lor privind obligarea la plata sumei de 10.000 CHF încasată abuziv cu titlu de comision de risc şi comision de administrare şi a sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale sunt motivate atât în fapt în considerente cât şi în drept prin invocarea dispoziţiilor legii 193/2000, OUG 50/2010, însă cum legea le permite ca până la primul termen de judecată să precizeze, să modifice acţiunea precizează că înţeleg  să  invoce în concret disp. art. 1,4,6,13,14 legea 193/2000, art. 35,36 OUG 50/2010, art. 992,948,966,1092 C.civ.

Referitor Ia modul de calcul au precizat că au avut în vedere graficul de rambursare şi aspectul că s-a efectuat executarea silită, însă pentru o justă stabilire au solicitat încuviinţarea efectuării în cauză a unei expertize contabile, întrucât după executare, intimata a refuzat să ne întocmească la zi cu plata celor 2 tipuri de comisioane.

Totuşi pentru ca părţile şi instanţa să îşi formeze o părere faţă de modul de calcul precizează că au calculat suma de restituit raportându-se la suma totală de plată către bancă în conformitate cu graficul de rambursare respectiv 111.071,53 CHF căreia îi corespunde un comision de risc în cuantum de 15515,06 CHF conform aceluiaşi grafic anexat de ei la cererea de chemare în judecată şi scăzând suma achitată până la data executării silite dar şi prin efectuarea executării silite  apreciază că s-a achitat din debit circa 70.000 CHF căreia ti corespunde un cuantum de 10.000 CHF comision de administrare şi de risc (toate acestea la un curs mediu de 3 lei /CHF).

Pe fond, înţelege să-şi menţină solicitarea de admitere a cererii astfel cum a fost formulată, se opun probei cu interogatoriu apreciind că nu este relevantă şi concludentă rezultă nici utilă soluţionării cauzei (aspect statuat şi de practica judecătorească în astfel de speţe) având în vedere atât considerentele din acţiunea lor cât şi faptul că susţinerile intimatei nu sunt întemeiate (nici cele cu privire la refinanţare - nu au nici un credit contractat la PIRAEUS BANK, iar celelalte au fost tot impuse de bancă, tipizate, fără negociere fiind constrânşi de împrejurări) ele fiind infirmate în mod constant de către Instanţele Naţionale prin soluţiile pronunţate în astfel de speţe, raportat la legislaţia în vigoare atât naţională cât şi comunitară.

Tot în susţinerea solicitărilor lor de admitere a cererii lor de chemare în judecată mai arătăm că, intimata recunoaşte implicit caracterul abuziv al comisionului de risc atunci când prin act adiţional îi schimbă denumirea în comision de administrare, iar pe de altă parte în condiţiile în care intimata acceptă că noul comision de administrare (introdus prin act adiţional fără număr de înregistrare, necomunicat, neacceptat, fără negociere - art 35 al. 1 lit.b OUG 50/2010 interzice introducerea de noi comisioane - iar potrivit art. 95 art. 4 OUG 50/2010 clauzele ce contravin OUG amintite sunt nule de drept) aşadar în acest context al acceptării, că noul comision de administrare este vechiul comision de risc, fiindu-i schimbată denumirea, toate aspectele menţionate în considerentele din cererea principală privind comisionul de risc sunt aplicabile pentru aceleaşi raţiuni şi comisionului de administrare credit, el fiind perceput de bancă tot pentru administrarea creditului din perspectiva riscurilor asumate, efectele asupra consumatorului fiind aceleaşi.

De asemenea, nici susţinerea intimatei că respectivele comisioane ar fi parte din preţul contractului nu pot fi primite, neprezentându-se vreodată o contraprestaţie a produsului bancar oferit ci doar cel mult, un cost în plus perceput de banca, anticipat şi fără obligaţia restituirii la expirarea contractului, pentru riscuri deja asigurate prin aducerea de către consumator a altor garanţii şi fără ca acesta din urmă la rândul său să beneficieze de o prestate corespunzătoare din partea unităţii bancare, clauza privind comisionul de risc sau de administrare credit păstrându-şi caracterul abuziv, cu atât mai mult cu cât şi suma percepută de banca creditoare cu acest titlu este una apreciabilă în raport de suma împrumutată şi poate fi supusă executării silite în aceleaşi condiţii şi în temeiul aceluiaşi titlu executoriu.

Legea nr. 193/2000 modificată este aplicabilă indiferent de alte reglementări adoptate ulterior atâta vreme cât sunt incidente situaţiile speciale prevăzute de acest act normativ, în condiţiile în care prin OUG 50/2010, aşa cum a fost aprobată prin legea 288/2010, contractele de credit pentru consumatori nu au fost exceptate.

Susţinerile intimatei în sensul că, reclamanta O. M. ar fi semnat un angajament de plată în 2011 din care rezultă că era de acord să achite comisionul de administrare restant nu pot duce automat la concluzia că actul adiţional a fost negociat.

Pentru aceste considerente solicită respingerea excepţiilor şi pe fond admiterea cererii lor de chemare în judecată.

Referitor la solicitarea lor din acţiunea principală arătă că insistă în cererea de a pune intimatei în vedere să ataşeze la dosar o situaţie la zi referitoare la plata comisionului de risc şi administrare pentru o justă soluţionare a cauzei.

Depune răspunsul în 2 ex. însoţit de copii certificate conform cu originalul de pe invitaţie, confirmare trimitere, scrisoare solicitare relaţii intimată, înştiinţare din partea intimatei de neprezentare la şedinţa de informare.

La  14.05.2014 SC V. R. SA a comunicat instanţei că în perioada 20.12.2007 – 05.08.2010 reclamanţii au achitat suma de 2717,66 CHF cu titlul de comision de risc iar în perioada 30.08.2010 – 01.04.2011 reclamanţii au achitat suma de 702,24 CHF cu titlul de comision de administrare.

De asemenea pârâta a  ataşat confirmarea de primire a reclamanţilor a actului adiţional  nr.2/30.08.2010 la Convenţia de credit  şi actul adiţional respectiv.

Au fost luate interogatorii la solicitarea pârâtei celor doi pârâţi la termenul de judecată din 14.05.2014.

Reclamanţii au solicitat să se depună al dosar in original de către pârâtă recipisa prin care a fost transmis actul adiţional la convenţia de credit recomandata nr.449319 precum şi factura şi chitanţa motivat de faptul că reclamanţii contestă semnătura şi faptul că li s-a comunicat acest act adiţional şi au solicitat efectuarea unei expertize contabile.

Având în vedere că reclamanţii au contestat semnăturile de pe actul adiţional  potrivit art.302 N.c.p.civ. instanţa a procedat la verificarea semnăturii de pe actul adiţional respectiv prin compararea cu semnătura de pe alte acte prezentate  la termenul de judecată din 25.05.2014  şi a apreciat că nu se poate pronunţa asupra acestui aspect , aspect cu care a fost de acord şi apărătorul pârâţilor.

Acesta a solicitat instanţei să încuviinţeze să înainteze o adresă către oficiul poştal Caracal nr. 1 pentru a comunica o copie de pe borderou, registrul sau tabelul in care s-a consemnat data şi semnătura de primire a actului adiţional la Contractul de credit nr.0121893/22.11.2007 întocmit cu ocazia comunicării .

Oficiul poştal cu adresa nr.1060/1.07.2014 a făcut cunoscut că  nu poate înainta copia actelor solicitate deoarece conform normelor de păstrare şi arhivare a documentelor de poştă este de 2 ani şi acest termen este depăşit în cauză.

La termenul din 10 sept.2014 instanţa a pus in discuţia părţilor efectuarea unei expertize grafologice de către INEC prin care să se stabilească dacă semnătura de pe confirmarea de primire aparţine unuia dintre cei doi reclamanţi  dar aceştia nu au fost de acord cu efectuarea acestei expertize deoarece nu  au disponibilităţi financiare.

La data  de 28 mai 2014  reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că solicită să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art.5  lit.a  din Convenţia de Credit nr.0121893/22.11.2007 privitor  la comisionul de risc şi al clauzei prevăzută al art. 3 din  Actul adiţional nr.2/20.08.2010 la această convenţie de credit, privitor la transformarea comisionului de risc în comision de administrate şi pe cale de consecinţă  să se constate nulitatea absolută a acestor clauze, să se dispună restituirea către ei de către pârâtă a sumelor plătite în baza acestor clauze, cu titlul de comision de risc/administrare respectiva  sumei de 3419,87 ( 2717,66 + 702,21) CHF , să fie obligată pârâta la daune morale in cuantum de 5000 lei şi la cheltuieli de judecată, să se ia  act că renunţă la administrarea probei cu expertiza contabilă încuviinţată în cauză.

Cu privire la excepţiile ridicate de către pârâtă instanţa prin încheierea din 16 aprilie 2014 le-a respins .

Astfel, în ceea ce priveşte exceptia inadmisibilitatii actiunii pentru  lipsa indeplinirii procedurii de informare privind avantajele medierii, prevazuta de art. 2 din lg. Nr. 192/2006, a constatat că ,  avand in vedere ca reclamantii au atasat la dosar, chiar la data inregistrarii cauzei, proces-verbal incheiat la data de 05.02.2014, care face dovada indeplinirii acestei proceduri, excepţia este neîntemeiată.

Exceptia inadmisibilitatii actiunii,  , avand ca temei dispozitiile art. 4 al. 6 din Lg.nr. 193/2000, este de asemenea neîntemeiată deoarece aceste prevederi legale nu interzic partilor contractante, din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori, sa solicite instantelor judecatoresti sa constate caracterul abuziv al clauzelor abuzive decat in cazurile expres si limitativ prevazute si de prevederile legale mentionate si anume numai in cazul clauzelor referitoare la definirea obiectului principal al contractului, calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata sau cele referitoare la produsele si serviciile oferite in schimb si numai in masura in care aceste clauze nu sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.

Ca atare, legea nu interzice punerea in discutie a altor aspecte legate chiar de clauzele mentionate, altele decat cele referitoare la definirea obiectului contractului, obiect care consta in actiunile sau inactiunile la care sunt indreptatile partile ori la care sunt tinute sa le respecte sau la raportul dintre pret si serviciile furnizate.

Ori, in speta, nu se pun in discutie asemenea clauze ce privesc aspectele mentionate de pârâtă, ci faptul ca nu au fost negociate cu tertii clauza prevazuta la art. 5 lit. a din contractul de credit nr. 0121893/22.11.2007 si clauza prev.in art. 3 lit. a din actul aditional la acest contract si pentru  ca s-a creat un dezechilibru semnificativ in ceea ce priveste comisionul de risc si de administrare.

Exceptia lipsei de obiect a actiunii, instanta a respins-o de asemenea, pentru  ca reclamantii solicita instantei sa constate caracterul abuziv a doua clauze si anume, cea prevazuta in art. 5 lit. a din contractul de credit nr. 0121893/22.11.2007 si cea prevazuta in art. 3 lit. a din actul aditional la acest contract, privind comisioanele de risc si de administrare si restituirea sumelor incasate de rata cu acest titlu. Ori, in cererea de chemare in judecata, obiectul il reprezinta pretentia concreta a reclamantului. In cauza, lipsa obiectului ar presupune ca partea si-a executat obligatia pe care reclamantii sustin ca le revine, ceea ce nici pârâta nu sustine.

Pe de altă parte , exceptia nulitatii capetelor II si III, a fost respinsa deoarece si in cazul  acestor capete de cerere reclamantii au respectat prevederile art. 194-196 NCPC, precizand natura pretentiilor ( restituirea comisioanelor pentru  ca au fost incasate abuziv), daune morale, precum si valoarea pretentiilor 10000 CHF, respectiv 5000 lei.

Pe fond , instanţa constată că acţiunea precizată a reclamanţilor este întemeiată în parte.

Astfel, instanţa  reţine că  între reclamanţii O. M. şi O. V.  şi pârâta S.C. V. R. S.A. Bucureşti, prin Sucursala Caracal, s-a încheiat convenţia de credit nr. 0121893/22.11.2007 prin care aceştia au primit un credit de 58340 CHF pe o perioada  de utilizare de 300 luni  de la data  încheierii convenţiei .

Potrivit art. 5 litera a) din convenţia de credit menţionata mai sus, banca a perceput un comision de risc de 0,15% , la soldul creditului,plătibil lunar in zile de scadenta pe toata perioada de derulare a conventiei.

Convenţia de credit nr. 0121893/22.11.2007 reprezintă contract de credit bancar, ale cărui clauze intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, întrucât pârâta S.C. V. R. S.A. are calitatea de comerciant, iar  reclamanţii , în calitate de împrumutaţi,  au calitatea de consumatori.

Într-adevăr conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene  a reuşit să contureze definiţia consumatorului ca fiind acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată în materie juridică  şi a statuat că cel care acţionează în calitate profesională, nu poate fi considerat consumator ( CJCE 19.01.1993 cauza C.89/91 Shearson).

Dispoziţiile Legii nr. 193/2000 menţionate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, legiuitorul european şi cel naţional  dând instanţei de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula , în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenţie  a instanţei nu este de natură să înfrângă principiul forţei obligatorii a contractului consacrat în art. 969 al.1 C.civ./1864, aplicabil în cauză în raport de dispoziţiile art.6 al.2 N.c.civ. şi art.3 din Lg.71/2011 şi ţinând seama de data încheierii Convenţiei de credit între părţi întrucât libertatea contractuală nu este una absolută sau discreţionară de a contracta.

Un contract are putere de lege între părţile contractante pentru că este prezumat a fi dominat  de bună credinţă şi utilitate pentru ambele părţi, forţa juridică deplină fiind recunoscută numai acelor convenţii  care nu intră în conflict  cu ordinea publică şi bunele moravuri .

Într-adevăr, potrivit art. 5  C.civ./1864. nu se poate deroga prin convenţie sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri

De aceea, conform dispoziţiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”, dându-se în acest fel posibilitatea atât părţilor dar şi instanţei de a verifica şi constata legalitatea  fiecărei clauze .

Asigurarea respectării acestui principiu o  asigură prevederile alineatului 3 din acelaşi articol, potrivit cărora” se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „O clauză contractuală care nu a fost  negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

Pârâta S.C. V. R. S.A, nu a făcut dovada negocierii directe cu împrumutaţii,  a clauzei prevăzute la art. 5 litera a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit şi art.3 .5 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr. 0121893/22.11.2007.

De asemenea parata nu a reuşit sa dovedească faptul ca perceperea comisionului de risc este justificata din moment ce  le-a impus reclamanţilor condiţiile de creditare şi anume plafonul maxim de 75% din valoarea bunului ipotecat, banca alocându-şi o marjă de risc de 25% şi obligarea acestora la incheierea unui contract de asigurare de risc total cu o companie de asigurări agreată chiar de bancă, cesionarea a poliţei de asigurare in favoarea băncii pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanţiei.

În ceea ce priveşte acest comision de risc, instanţa constată că intră sub incidenţa prevederilor Legii nr.193/2000, întrucât motivaţia perceperii acestui comision nu este detaliată nici în condiţiile generale, dar nici în condiţiile speciale ale convenţiei, astfel că nu numai reclamanţii, la momentul încheierii convenţiei, însă nici instanţa nu poate aprecia asupra legalităţii perceperii acestui comision.

Pe de altă  parte, această clauză este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ  între drepturile şi obligaţiile părţilor şi anume în detrimentul consumatorilor având în vedere perioada pentru care se achită şi cuantumul comisionului .

Această concluzie se impune , având în vedere că şi în situaţia ipotetică ca reclamanţii să nu mai plătească rate creditului, care poate surveni la un moment dat în cursul executării, până la acel moment banca a  încasat sume de bani, recuperându-şi astfel o parte a creditului acordat şi obţinând profitul scontat şi  se impune astfel doar recuperarea diferenţei rămasă neachitată.

În această situaţie, cu atât mai mult, garanţiile puse la dispoziţie de către reclamanţi, în calitate de consumatori ar acoperi această diferenţă.

Într-adevăr, conform dispoziţiilor art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, iar în alin.2 al aceluiaşi articol se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Totodată, potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, ,, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

De reţinut este şi faptul că, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse mai sus, instanţa urmează să admită acţiunea ,precizată cu privire la clauza de la  art. 5  pct.1.lit. a  din Convenţiei de credit bancar nr. 0121893/22.11.2007 anterior modificării prin actul adiţional nr.2/20.08.2010, şi să constate ca fiind o clauză abuzivă, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, considerent pentru care  va constata nulitatea acestei.

Având in vedere efectele juridice ale nulităţii acestei clauze care –şi găsesc aplicarea de la data încheierii convenţiei de credit, instanţa constată că reclamanţii au plătit pe perioada 20.12.2007 – 05.08.2010 suma de 2717,66 CHF necuvenit pârâtei.

Ori, potrivit art. 1092 C.civ. orice plată presupune o datorie iar ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii.

Pentru aceste considerente instanţa urmează să oblige pârâta să le restituie reclamanţilor suma de 2717,66 CHF, reactualizată în lei la data plăţii.

În ceea ce priveşte  capătul de cerere privind caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 3 din actul adiţional nr.2/20.08.2010 la Convenţia de credit nr.0121893/22.11.2007 şi constatarea nulităţii acestei clauze, instanţa constată că este neîntemeiat.

Astfel, aşa cum s-a menţionat pârâta a  ataşat al dosar recipisa de confirmare a primirii a actului adiţional şi prin mijlocul procedural al verificării semnăturii de pe această recipisă nu s-a putut constata că semnătura de primire a pârâtei nu-i aparţine acesteia.

Pe de altă parte, instanţa constată că nu  s-a putut dovedi în mod cert că această semnătură nu-i aparţine reclamantei pentru că s-a renunţat la administrarea probei cu expertiză grafologică de către reclamanţi şi de aceea culpa le aparţine acestora.

Prin urmare, instanţa constată că în actul adiţional clauza prin care s-a prevăzut un comision de administrare  de 0,15% nu a fost contestată de către reclamanţi şi ca atare nu are caracter abuziv, având în vedere că reclamanţii nu au administrat probe din care să rezulte că pârâta  i-a determinat fie prin folosirea de manoperă dolozivă , fie prin violenţă fizică sau psihică care să fi  afectat libertatea de voinţă a acestora şi care ar fi constituit cauze d e viciere a consimţământului lor la încheierea actului adiţional şi ar fi atras anularea  actului juridic respectiv în condiţiile art. 953 şi urm.C.civ./1864.

De asemenea, nu a fost dovedită nici cauza ilicită urmărită de către pârâtă la data încheierii acestui act adiţional, pentru a trage nulitate  absolută a clauzei inserată la art.3 din actul adiţional privitor la comisionul de administrare.

Pentru aceste considerente, instanţa urmează să respingă acest capăt de cerere şi pe cale de consecinţă şi capătul de cerere privind restituirea comisionului de administrare in sumă de 702,24 CHF pe care le-au achitat băncile pe perioada 30.08.2010 – 01.04.2011.

Instanţa constată că este neîntemeiat şi capătul de cerere prin care reclamantul solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 5000 lei deoarece din probele administrate de aceştia nu rezultă prejudiciul moral pe care l-au suferit ca urmare a inserării în convenţia de credit a clauzei privind comisionul de risc şi de administrare.

Este evident că încheierea unei convenţii de credit presupune o stare psihică tensionată atât la încheierea convenţiei cât şi pe parcursul derulării ei dar acest risc şi-l asumă atât banca cât şi clientul iar urmărirea eficientizării interesului de către fiecare parte nu reprezintă o cauză  care să atragă răspunderea delictuală  sau contractuală a părţilor.

Postat 28.11.2014

Domenii speta

Spete similare