Concurenţă neloială. Acţiune în răspundere. Condiţii

Decizie 29 din 06.03.2013


-Legea nr. 11/1991 – art. 4 alin. (1) lit. a), b), f), g) şi h)

Legea nr. 11/1991 sancţionează concurenţa neloială, adică orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.

Este considerată ca fiind contrară uzanţelor comerciale cinstite utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzului de încredere, incitării la delict şi achiziţionării de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică astfel de practici, de natură să afecteze poziţia comercianţilor concurenţi pe piaţă.

Constituie secret comercial informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 29 din 6 martie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 701 din 22 mai 2012 pronunţată în dosarul nr. 101/115/2011 Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. E S.R.L. Reşiţa în contradictoriu cu pârâţii C.A., F.A., S.G., V.I. şi S.C. D S.R.L. Reşiţa, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la încetarea actelor de concurenţă neloială, la restituirea documentelor confidenţiale şi a bazei de date a clientelei, însuşite ilicit, la încetarea exploatării comerciale a informaţiilor confidenţiale şi a bazei de date clientelare, la încetarea utilizării documentelor şi tipizatelor folosite de societatea reclamantă şi care au fost însuşite ilicit de pârâţi, precum şi obligarea acestora, în solidar, la plata unei despăgubiri de 120.000 lei cu titlu de daune materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat prin actele de concurenţă neloială săvârşite.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. E S.R.L. Reşiţa, solicitând schimbarea ei, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost ea formulată.

Prin decizia civilă nr. 29 din 6 martie 2013 Curtea de Apel Timişoara a respins ca neîntemeiat apelul societăţii reclamante.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, conformă cu dispoziţiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greşite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum nejustificat susţine apelanta. Aceasta, cu toate că este adevărat că judecătorul de fond a omis faptul că la termenul din 6 martie 2012 societatea reclamantă a formulat o precizarea de acţiune, prin care şi-a majorat cuantumul pretenţiilor, iniţial evaluate la 120.000 lei, la suma de 300.456,10 lei, precum şi că în considerente nu sunt analizate, distinct, toate actele de concurenţă neloială invocate în acţiunea introductivă. De asemenea, este real că absenţa parteneriatului comercial exclusiv între societatea reclamantă şi clienţi este irelevantă faţă de natura litigiului, pentru că dacă ar fi existat o exclusivitate contractuală, atunci răspunderea ar fi revenit părţii care ar fi încălcat această obligaţie contractuală, absenţa unui parteneriat convenţional constituind chiar premisa de incidenţă a Legii nr. 11/1991, care sancţionează faptele cu caracter delictual, care au ca efect denaturarea concurenţei.

Însă, raportat la ansamblul probelor administrate în cauză, acţiunea în concurenţă neloială nu este întemeiată.

Astfel, nu este deloc greu de înţeles şi prezintă relevanţă şi în opinia Curţii modul în care acţionează societăţile de intermediere în transporturi. În acest sens, este de reţinut faptul că teza susţinută de reclamantă şi pe care aceasta şi-a construit întregul demers juridic pendinte vizează acuzaţia de deturnare a clientelei sale prin sustragerea unor documente confidenţiale şi a bazei de date a clientelei de către intimatele C.A., F.A. şi S.G., care i-au fost, până în data de 15 ianuarie 2010, salariate în calitate de dispecer transporturi, dată după care au fost angajate de societatea intimată, care este o firmă concurentă, având acelaşi obiect principal de activitate – intermediere transporturi – şi care ar fi desfăşurat, în detrimentul său, o activitate de deturnare a „clientelei tradiţionale”, încălcând în acest fel dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a), b), f), g) şi h) din Legea nr. 11/1991 (cu precizarea că pârâtelor C.A., F.A. şi S.G. le erau atribuite faptele de la lit. a), b) şi g), iar pârâţilor V.I. şi S.C. D S.R.L. Reşiţa cele de la lit. f) şi h).

Or, în acest domeniu specific nu poate fi vorba de încălcarea art. 4 din Legea privind combaterea concurenţei neloiale întrucât reclamanta nu poate pretinde că deţine o bază de date exclusivă cu potenţiali clienţi şi care, raportat la prevederile art. 11 din acelaşi act normativ, ar reprezenta un secret comercial, chiar dacă, în fapt, aceasta şi-a constituit o aşa-zisă „bază de date cu clienţii tradiţionali” cuprinzând atât datele de identificare ale acestora, cât şi persoana prin intermediul căreia se poate stabili contactul efectiv (adică, cu societăţile cu care a mai colaborat în trecut). Aceasta, în considerarea faptului că în practică societăţile de intermediere, prin angajaţii lor, caută pe internet marfă de transportat, contactarea făcându-se în mod direct – telefonic – cu persoana care răspunde de transportul publicat în prealabil în vederea licitării. Contactarea este absolut necesară pentru a se afla date concrete despre marfa transportată, data transportului, distanţă, rută, tonaj, dimensiuni etc., fără să se ofere un preţ pentru acel transport, preţ care trebuie oferit de societatea de expediţii. După obţinerea acestor date, societăţile de intermediere de pe bursa românească de transport oferă acest transport spre licitare, încercând să găsească un transportator dispus să accepte un preţ cât mai mic, la care se adaugă comisionul intermediarului, şi care este comunicat ofertatului din străinătate. Această contactare este făcută şi de alte firme interesate, fiecare dintre ele oferind un preţ, iar firma care doreşte să efectueze respectivul transport hotărăşte singură cine a câştigat licitaţia (în funcţie de cel mai scăzut preţ), oferindu-i comanda de intermediere a acelui transport.

În condiţiile în care este de netăgăduit că pe piaţa de profil din România îşi desfăşoară activitatea în jur de 1.000 de societăţi de intermediere, iar în Europa funcţionează câteva mii de firme de transport, comercianţii având tot interesul să facă cunoscut celor interesaţi datele lor de contact, afişând pe internet, pe site-uri de transporturi, burse de transporturi, în ziare, în reclame etc. datele de identificare (nume, adresă, telefon, fax, e-mail) în vederea contactării lor de către cât mai multe firme de transporturi şi case de expediţii pentru participarea la licitaţiile de încredinţare a unui transport, cu scopul de a obţine un preţ cât mai scăzut, iar apelanta nu poate pretinde că baza de date pe care şi-a constituit-o cu „clienţii tradiţionali” reprezintă un secret comercial, adică o informaţie care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret, criticile sale sunt neîntemeiate.

Din acest punct de vedere, Curtea apreciază că nu prezintă relevanţă modul în care societatea intimată a accesat respectivele informaţii, în sensul că deşi pe paginile de internet folosite de operatorii economici din domeniu (cum ar fi de ex. bursa de transport TimCom GmbH, care are aproximativ 85.000 de utilizatori) există date de identificare ale potenţialilor clienţi (societăţi de transport sau case de expediţie), precum şi ale persoanelor de contact ale acestora (adresă de e-mail, număr de telefon, fax, etc.), acestea pot fi accesate doar pe bază de abonament, iar pe paginile oficiale ale unora dintre societăţilor în discuţie se găseşte numai câte un număr de telefon şi de fax, împreună cu o adresă generică de e-mail, precum şi împrejurarea, reală de altfel, că la acea dată, nefuncţionând de cel puţin 6 luni, S.C. D S.R.L. Reşiţa nu putea să aibă acces la baza de date TimoCom până în luna iunie 2010. De altfel, însăşi partea apelantă recunoaşte că (doar – sbl. ns.) există posibilitatea ca pârâtele să fi preluat baza de date a societăţii reclamante, pentru că au abordat unele persoane de contact care nu se regăsesc în bazele de date publice (Urbanczyk Monika pentru DHL Freight Gmb.H Germania, sau Ruklic Edvard, Posti Udo şi Keinhoffer Heinz pentru Gebruder Weiss).

Nici fragmentele din corespondenţa electronică depusă la dosar de reclamanta apelantă nu pot determina o altă concluzie, lăsând la o parte faptul că autenticitatea acestor înscrisuri a fost contestată în mod constat de intimaţi, pentru că majoritatea activităţilor de concurenţă pretins a fi neloiale sunt ulterioare încetării raporturilor de muncă ale fostelor salariate, iar unele informaţii sunt absolut banale (de genul, solicitării unor date personale ale interlocutorului sau simple conversaţii de complezenţă), cele mai multe reprezentând discuţii de informare sau de lucru, care nu afectează în vreun fel activitatea apelantei şi care nu sunt în măsură să-i cauzeze prejudicii.

Chiar dacă, în anumite părţi, declaraţiile pârâţilor sunt contradictorii, fapt ce poate fi pus pe seama unei lipse de sinceritate la momentul luării interogatoriilor, dar nu numai (şi trecerea timpului poate fi o cauză, alături de starea de emoţie, în funcţie de persoana fiecăruia), din analiza acestora Curtea nu poate reţine temeinicia susţinerilor apelantei, fundamentată pe o „puternică prezumţie judiciară” care ar releva caracterul fals al declaraţiilor intimaţilor, pentru simplul motiv că acestea nu se coroborează cu ansamblul probelor administrate în cauză.

Nici expertiza informatică nu vine să susţină teza apelantei, în concluziile sale expertul arătând că, deşi este posibil ca informaţia să fi fost copiată din fişierul de la S.C. E. S.R.L. Reşiţa în fişierul S.C. D S.R.L. Reşiţa, fişierele de prezentare ale celor două societăţi nu au fost copiate fizic, chiar dacă modul de prezentare este în mare măsură identic. La fel şi fişierul „comandă de transport” aparţinând celor două societăţi, din punct de vedere fizic, este diferit, pagina „bon de comandă” neregăsindu-se la intimată, fiind de tipuri diferite şi fişierele „factură”, care doar conţin informaţii identice prin natura documentului (sunt acte contabile), fără să fi fost copiate fizic, simpla împrejurare că documentele pot fi deschise de acelaşi editor de texte fiind irelevantă (practic, orice document creat în Microsoft Word, ulterior poate fi oricând deschis cu acest procesor de texte). Pe de altă parte, în Hotărârea O.S.I.M. – Serviciul Desene şi Modele nr. 22147/29.08.2011 se arată în mod expres că aceasta nu acordă protecţie pentru elementele verbale înscrise în cadrul desenelor cu titlul „Formulare de comandă”; mai mult, respectiva hotărâre este emisă doar în luna august 2011, cu mult după demisia fostelor salariate şi când se afirmă sustragerea formularelor tipizate folosite de apelantă. În prezent, este de netăgăduit că intimata foloseşte, în relaţia cu transportatorii, un singur formular, sub numele de „Contract de transport”, care are vizibil afişate datele sale de identificare.

Şi în această privinţă apelanta consideră că expertiza informatică este de natură să confirme întru totul suspiciunile cu privire la preluarea de către pârâte de la societatea apelantă, pe suport informatic, a documentelor necesare desfăşurării activităţii, şi având în vedere că între intervalul încuviinţării probei tehnice şi data efectuării ei au trecut mai multe săptămâni, coroborat cu faptul că expertul nu a avut acces la întregul suport hard al societăţii pârâte (deşi, tribunalul este cel care a stabilit condiţiile de administrare a probei), în speţă s-ar fi creat o puternică prezumţie că la data la care a început activitatea S.C. D. S.R.L. Reşiţa avea la dispoziţie, în format electronic, toate fişierele utilizate în mod curent de apelantă, specialistul afirmând posibilitatea preluării elementelor asemănătoare printr-o simplă operaţiune de copy-paste. Coroborând acest mijloc de probă cu faptul că el provine din fişiere puse voluntar la dispoziţia expertului de intimată la mai multe săptămâni după momentul la care a luat cunoştinţă de încuviinţarea probei de specialitate, s-ar institui, în opinia apelantei, prezumţia judiciară potrivit căreia, la data la care a început activitatea, aceasta avea la dispoziţie, în format electronic, toate fişierele utilizate în mod curent de către apelantă.

Or, este de neacceptat ca o acţiune în concurenţă neloială să fie fundamentată, în principal şi aproape în totalitate, pe prezumţii judiciare, fără a nega caracterul acestora de fi mijloace de probă în procesul civil român, pentru admiterea cererii de chemare în judecată impunându-se administrarea unor dovezi mai consistente. O asemenea prezumţie a fost susţinută şi în privinţa săvârşirii faptelor ilicite, în sensul că, în lipsa pretinselor acte de concurenţă neloială, clienţii tradiţionali nu ar fi apelat la societatea concurentă, ceea ce „nu are greutate şi puterea de a naşte probabilitate”, de vreme ce activitatea de profil se bazează pe oferta preţului cel mai mic, după cum s-a arătat mai sus.

Aşadar, nu se poate afirma că activitatea pârâtelor persoane fizice ar fi constituit concurenţă neloială în formele descrise de legiuitor în art. 4 lit. a), b) şi g) din Legea nr. 11/1991, acestea nefăcând altceva decât să demisioneze de la societatea apelantă, pentru ca ulterior să se angajeze la o societate concurentă, fără ca prin aceasta să divulge sau să folosească secrete comerciale ale S.C. E. S.R.L. Reşiţa, fără consimţământul acesteia şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite, persoanele fizice nefiind nici salariate exclusive ale primului angajator. Nu în ultimul rând, nu se pune nici problema deturnării clientelei reclamantei, pentru argumentele dezvoltate supra şi care privesc modul de funcţionare al bursei transporturilor, iar prevederile Regulamentului intern al S.C. E. S.R.L. Reşiţa le-au fost aplicabile intimatelor numai cât timp acestea au avut raporturi de muncă cu respectiva societate. De asemenea, în contractul individual de muncă al celor trei foste salariate nu este inserată o clauză de neconcurenţă şi pentru care apelanta să le fi plătit vreo indemnizaţie de neconcurenţă.

În ceea ce priveşte faptele imputate intimatei S.C. D. S.R.L. Reşiţa şi reprezentantului său legal – art. 4 lit. f) şi h) – ele nu au fost dovedite, pentru cea din urmă faptă lipsind şi condiţia referitoare la dezorganizarea activităţii comerciantului, cu atât mai mult cu cât relaţia de rudenie dintre acesta din urmă şi intimata S.G. nu a fost contestată. Astfel, este normal ca o persoană, aflând de intenţia unei rude de a-şi schimba locul de muncă şi având în plan să constituie o societate comercială, să îi propună acesteia să o angajeze, cum la fel de normal este şi ca această rudă, având relaţii apropiate cu alte două colege de serviciu, care, la rândul lor, şi-au manifestat intenţia de a pleca de la primul angajator, să încerce să le ajute şi să le obţină un posibil loc de muncă la societatea la care şi ea urmează să se angajeze, toate aceste acţiuni neintrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 11/1991, contrar celor susţinute de apelantă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât intimata S.C. D. S.R.L. Reşiţa a publicat în acea perioadă şi un anunţ de angajare în Jurnalul de Caraş-Severin prin care căuta personal calificat.

Nu în ultimul rând, afirmaţiile apelantei cu privire la nelegala desfăşurare de către societate intimată a activităţilor de transport şi a celor conexe acestora, mai exact lipsa licenţei emisă de Autoritatea Rutieră Română, sunt străine prezentei cauze, cu atât mai mult cu cât aceasta formează obiectul unei sesizări la organul competent.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea a constatat că în speţă nu se pune nici problema acoperirii vreunui prejudiciu pretins a fi cauzat reclamantei, lipsind condiţiile răspunderii civile delictuale.