Legea nr. 221/2009. Despăgubiri materiale. Bunurile pentru care se acordă

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Din analiza textului legal de mai sus, reiese că trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 conduce la concluzia că persoana îndreptăţită poate solicita echivalentul valoric ce vizează numai domeniul de aplicare acestor acte normative.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 643/R din 24 aprilie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 643/R din 24 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. 5064/30/2012, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta P.D., fiind menţinută Sentinţa civilă nr. 88 din 15 ianuarie 2013 a Tribunalului Timiş, prin care s-a respins acţiunea reclamantei, având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare  a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Din analiza textului legal de mai sus, reiese că legiuitorul a stabilit două condiţii pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, şi anume: aceste bunuri să fii fost confiscare prin hotărâre de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative cu caracter politic; bunurile respective să nu fi fost restituite persoanei îndreptăţite sau aceasta să nu fii obţinut despăgubiri în echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 conduce la concluzia că persoana îndreptăţită poate  solicita echivalentul valoric al bunurilor ce vizează numai domeniul de aplicare al acestor acte normative.

Or, în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 se înscriu numai bunurile imobile (terenuri cu sau fără construcţii), precum şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, cu condiţia să existe fizic [art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001].

Această teză se impune şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, care prevede că „Acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute de alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare”.

Prin această manieră de reglementare legiuitorul a urmărit să delimiteze natura bunurilor ce pot fi restituite prin echivalent în procedura Legii nr. 221/2009, cu înlăturarea posibilităţii parcurgerii unor proceduri paralele cu aceeaşi finalitate.

De asemenea, intenţia legiuitorului de a limita sfera bunurilor cu privire la care se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent la cele care fac obiectul reglementării Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în care se arată că adoptarea acestei soluţii legislative a fost legată de procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001, ceea ce a făcut ca unele persoane îndreptăţite, care au făcut obiectul persecuţiilor regimului totalitar şi din proprietatea cărora au fost preluate abuziv unele imobile confiscate ca atare prin art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, să nu obţină vreo despăgubire.

Ca atare, pe calea Legii nr. 221/2009 s-a urmărit o derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001 în sensul acordării posibilităţii persoanelor îndreptăţite de a le fi acordate despăgubiri pentru aceste bunuri, direct de către instanţa de judecată, fără a se intenţiona o extindere a obiectului legilor anterioare de reparaţie.

Astfel, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material reprezentând contravaloarea bunurilor mobile lăsate în gospodărie, contravaloarea lipsei de folosinţă şi contravaloarea reparaţiilor necesare la imobil, Curtea apreciază că soluţia primei instanţe a fost dată cu aplicarea corectă a legii iar hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină.

În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea a respins ca neîntemeiat recursul reclamantei.

Domenii speta

Spete similare