Despăgubiri solicitate în baza Legii nr. 221/2009

Despăgubiri solicitate în baza Legii nr. 221/2009

Legea nr. 221/2009: art. 5

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 12/2011 (RIL), Decizia nr. 6/2013 (RIL)

Codul de procedură civilă: art. 330/7

Având în vedere data la care a fost pronunţată hotărârea definitivă şi deciziile Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nr. 12/2011 şi nr. 6/2013 date în interesul legii, reclamanta nu mai poate beneficia de reparaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 563 din 11 iunie 2014, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr.3675/02.12.2013 pronunţată în dosarul nr. 2670/115/2012, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de reclamanta H.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că, prin cererea din 07.06.2012, reclamanta a chemat în judecată pârâtul solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că acţiunea sa se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) şi b), coroborat cu art. 1 alin. (1) şi (2), lit. h) şi i) din Legea nr. 221/2009; să dispună obligarea pârâtului la plata pentru munca prestată în cele 2661 de zile muncite în timpul detenţiei de către tatăl său N.D., cu titlu de daune materiale; să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.

În motivare, reclamanta a arătat că în anul 1952 tatăl său a fost arestat, iar prin sentinţa penală nr. 68 din anul 1953 a fost condamnat de Tribunalul Militar Timişoara la 25 de ani de muncă silnică în cadrul detenţiei pentru faptele de „crimă de favorizare la crimă de uneltire şi deţinere de arme militare fără autorizaţie”, fapte ce erau prevăzute de Decretul nr. 199/1950, respectiv Decretul nr. 1630/1950.

Din cei 25 de ani de închisoare, tatăl său a executat 12 ani grei de muncă silnică în lagăre de muncă şi penitenciare.

A mai arătat că, urmare a pedepsei tatălui său, viaţa întregii familii a fost schimbată definitiv, cu urmări tragice.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) şi b), coroborat cu art. 1 alin. (1) şi (2) lit. h) şi i) din Legea nr. 221/2009.

În ce priveşte despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral produs prin supunerea familiei reclamantei la consecinţele condamnării tatălui său, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a făcut în perioada 06.03.1945-22.12.1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Prin Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale a României, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale. 

Prin Decizia nr. 12/19.09.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

În ce priveşte despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material suferit de familia reclamantei, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (cu condiţia ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005).

Prin Decizia nr. 6/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceeaşi categorie de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut o reparaţie.

Or, reclamanta nu a solicitat despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare ci despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea pentru munca prestată de tatăl său în timpul detenţiei, care nu fac obiectul textului amintit.

Împotriva sentinţei a declarat recurs în termen reclamanta, care a solicitat, în principal, modificarea ei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată sau, în subsidiar, casarea ei cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă.

În motivare a invocat că tribunalul nu s-a pronunţat asupra cererii în probaţiune formulată (efectuarea unei expertize); că în mod nelegal a fost reţinută incidenţa în cauză a Deciziei nr. 6/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faţă de data la care a fost promovată prezenta cerere; că viaţa întregii sale familii a fost afectată de lipsuri materiale şi suferinţe psihice ca urmare a condamnării tatălui său.

În drept a invocat dispoziţiile art. 299-316 C.pr.civ.

Examinând sentinţa prin prisma criticilor invocate şi în baza art. 3041 C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ., văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:

Cum în mod corect a reţinut prima instanţă, potrivit Deciziei nr. 6/2013 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie, contravaloarea muncii prestate de tatăl reclamantei pe perioada detenţiei neîncadrându-se în aceste categorii de bunuri.

Contrar susţinerilor recurentei, în  temeiul art. 3307 alin. (4) C.pr.civ., decizia astfel pronunţată este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial al României.

Or, Decizia nr. 6/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 245/29.04.2013, astfel că statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând bunurile pentru care pot fi acordate despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 erau obligatorii pentru prima instanţă, sentinţa fiind pronunţată la 02.12.2013, deci ulterior publicării sus-menţionatei decizii.

În continuare, instanţa a reţinut că, potrivit Deciziei nr.12/2011 dată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 referitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial, respectiv la 15.11.2010, astfel că reclamanta nu mai poate beneficia de repararea prejudiciului moral, cererea sa nefiind definitiv soluţionată la sus-menţionata dată.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 304, art. 304/1 C.pr.civ., instanţa a respins recursul declarat de reclamanta.

Domenii speta

Spete similare