Răspundere civilă delictuală. Fapta ilicită. Natură

Răspundere civilă delictuală. Fapta ilicită. Natură 

Codul civil: art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (1)

Legea nr. 303/2004: art. 17

Constituţie: art. 124, art. 126

Nelegalitatea hotărârii judecătoreşti poate fi invocată doar în cadrul căilor de atac prescrise de lege şi nu în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 49 din 9 aprilie 2014, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr.2627/PI/19.11.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.11040/30/2012* a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta V.V.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că prin cererea precizată, reclamanta a chemat în judecată pârâţii Judecătoria Timişoara reprezentată prin Tribunalul Timiş, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Timişoara şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate că a suferit încălcarea unor drepturi personale nepatrimoniale şi să oblige pârâții la repararea prejudiciul cauzat, inclusiv prin acordarea de despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul nepatrimonial în cuantum de 2.000.000 euro, vătămarea fiind imputabilă autorilor faptelor prejudiciabile; pârâţii să răspundă civil delictual, implicând răspunderea pentru fapta altuia.

Analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanta V.V. a invocat nemulţumiri cu privire la modul de instrumentare a unor cauze ce au format obiectul a trei dosare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale Curţii de Apel Timişoara şi ale Tribunalului Timiş.

Susţinerile reclamantei cu privire la pretinsele încălcări de drepturi subiective (drepturi prezentate doar la nivel general) cu ocazia judecării unor procese în care a avut calitatea de parte, în sensul că nu este mulţumită de soluţia judiciară adoptată, nu sunt de natură a antrena răspunderea organelor judiciare, pretinsele drepturi putând fi valorificate pe calea exercitării căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

Hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţe reprezintă actul final al judecăţii care, potrivit prevederilor art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare „pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale", respectiv în condiţiile stabilite de normele procedurale în vigoare.

Hotărârile judecătoreşti, fiind supuse în privinţa condiţiilor de legalitate în mod exclusiv dispoziţiilor procedurale, eventualele nemulţumiri ale părţilor privind soluţiile instanţelor pot fi luate în considerare numai prin intermediul căilor de atac stabilite de lege, fiind evidentă imposibilitatea atacării hotărârilor judecătoreşti prin alte mijloace decât cele instituite în mod legal.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a solicitat anularea ei cu consecinţa evocării fondului în rejudecare.

În motivare a invocat nelegala sa citare pentru termenul de judecată din 19.11.2013, în condiţiile în care din luna august 2013 nu mai locuieşte la adresa din Timişoara, str. O., ci la domiciliul procesual ales indicat în cuprinsul cererii de apel.

A invocat încălcarea condiţiilor de legalitate, a procedurilor în situaţia în care la curte a invocat un drept de rezistenţă la opresiunea instanţelor şi la nesupunere civică.

A învederat că pârâtele au invocat doar texte generice, fără a observa că instanţele inferioare nu au independenţă şi autonomie (art. 136 din Legea nr. 304/2004 neaplicându-se nici anul acesta), iar Judecătoria Timişoara nu are personalitate juridică.

A învederat că instanţele pârâte se prevalează de art. 2, art. 17 din Legea nr. 304/2004 şi ale art. 24 din Constituţie, fără a observa nemulţumirile reclamantei ce vizează competenţe şi proceduri.

A învederat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este discriminată pozitiv în raport cu celelalte instanţe şi nu poate fi garantul respectării Constituţiei, câtă vreme instanţele sunt subordonate puterii executive prin Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii neputând garanta independenţa justiţiei în litigiile reclamantei, curtea şi tribunalul manifestându-se în raporturile cu reclamanta de pe poziţii de forţă şi nu de drept.

A învederat că hotărârile judecătoreşti au forţa probantă a unor înscrisuri autentice susceptibile de fals intelectual.

A învederat că dispozitivul sentinţei nu menţionează calea de atac, astfel că este nulă de drept faţă de dispoziţiile art. 2611 pct. 7 C. pr. civ. şi nici termenul, fiind incidente dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza a doua, art. 105, 108/1/4 C. pr. civ.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 282, art. 294, art. 295, art. 296, art. 297 ş.a. C. pr. civ., temeiurile de drept din acţiune şi dreptul naţional şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Examinând sentinţa prin prisma susţinerilor apelantei şi în baza art. 295 alin. (1) C. pr. civ., faţă de înscrisurile de la dosar şi de normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:

Pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta şi-a indicat domiciliul ca fiind în Timişoara, str. O., la această adresă fiind citată pentru termenul de judecată din 19.11.2013.

Contrar susţinerilor apelantei, din examinarea înscrisurilor de la dosar nu rezultă că aceasta ar fi adus la cunoştinţa instanţei alegerea unui alt domiciliu în condiţiile art. 98 C. pr. civ. de la 1865 [incident în cauză, faţă de data sesizării instanţei – 14.11.2012 – raportată la dispoziţiile art. 24, art. 25 alin. (1) N. C. pr. civ.].

Cum reclamanta nu s-a conformat sus-menţionatei norme, ea nu poate invoca o eventuală mutare de la domiciliul indicat pe calea cererii de chemare în judecată pentru a obţine anularea sentinţei, dispoziţiile art.108 alin. (4) C. pr. civ. fiind pe deplin incidente.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că sunt întemeiate susţinerile apelantei vizând lipsa din dispozitivul sentinţei a menţiunilor privind calea de atac şi termenul în care se poate exercita, dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 7 C. pr. civ. nefiind respectate.

Această omisiune nu este, însă, de natură a atrage nulitatea sentinţei, câtă vreme potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. pr. civ., această sancţiune va fi aplicată doar în situaţia în care actul efectuat cu nerespectarea dispoziţiilor legale a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel.

În cauză, o vătămare ar fi cauzată reclamantei dacă prin omisiunea menţionării în dispozitiv a căii de atac ce poate fi urmată împotriva sentinţei şi a termenului în care calea de atac poate fi exercitată, aceasta ar fi exercitat o cale de atac apreciată ca fiind inadmisibilă ori tardivă de instanţa de control judiciar.

Or, instanţa sesizată cu apelul reclamantei l-a reţinut ca fiind admisibil şi declarat în termen, astfel că o vătămare nu este identificată în cauză, iar dispoziţiile art.105 alin. (2) C. pr. civ. referitoare la nulitate nu sunt incidente în cauză.

În continuare, instanţa a reţinut că, pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat că modalitatea în care pârâtele instanţe de judecată au făcut aplicarea normelor materiale şi procedurale în litigii cu a căror soluţionare au fost anterior sesizate şi în care reclamanta din prezenta cauză a fost parte are natura unei fapte ilicite producătoare de prejudicii ce se impun a fi reparate, câtă vreme o serie de drepturi subiective i-au fost încălcate.

Se observă că, invocând caracterul ilicit al măsurilor dispuse în litigiile soluţionate de pârâte, reclamanta aduce critici de nelegalitate modalităţii în care instanţele s-au pronunţat asupra cererilor reclamantei ori au dispus în ceea ce o priveşte.

Or, o verificare a actelor instanţelor pârâte în sensul celor solicitate de reclamantă echivalează cu o examinare în prezenta pricină a modului în care aceste instanţe au aplicat şi interpretat normele de drept material şi procesul pe o altă cale decât cea reglementată de dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, potrivit cărora „Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale”, dispoziţiile reţinute în mod corect de prima instanţă ca fiind incidente în cauză.

Sunt nerelevante ca temeiuri de anulare ori schimbare a sentinţei susţinerile apelantei vizând lipsa personalităţii juridice a judecătoriei, câtă vreme, potrivit art. 2 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 303/2004, justiţia se realizează şi prin judecătorii.

Susţinerile reclamantei-apelante vizând raporturile dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe şi lipsa autonomiei şi independenţei acestora din urmă sunt neîntemeiate, câtă vreme potrivit art.124 alin. (3) din Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, pentru acelaşi considerent neîntemeiate fiind şi susţinerile vizând existenţa unui conflict de interese şi încălcarea principiului potrivit căruia nimeni nu poate fi judecător în propria cauză, faptul că judecătorul îşi desfăşoară activitatea la o anumită instanţă nefiind de natură a face personal litigiul în care acea instanţă are calitatea de parte.

La fel, câtă vreme art. 1 alin. (4) din Constituţie statuează principiul separaţiei puterilor în stat, sunt nefondate susţinerile apelantei vizând „înstăpânirea” instanţelor judecătoreşti de puterea executivă.

Nu pot fi primite ca fiind critici întemeiate de schimbare ori anulare a sentinţei nici susţinerile apelantei vizând imposibilitatea Consiliului Superior al Magistraturii de a garanta independenţa justiţiei în cauzele acesteia, câtă vreme o atare imposibilitate nu rezultă din lucrările de la dosar.

Conform celor mai sus-arătate, nemulţumirile reclamantei rezultate din modalitatea în care instanţele pârâte au interpretat şi aplicat dispoziţiile legale (materiale şi procedurale) nu pot face obiect al cercetării judecătoreşti decât pe căile stabilite de lege, aspect consacrat constituţional de art.126 alin. (2) potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” .

Or, urmând altă cale decât cea prevăzută de lege, reclamanta nu poate obţine recunoaşterea afirmatelor nereguli (materiale ori procedurale) săvârşite de instanţele pârâte care au soluţionat litigiile în care a fost parte.

Cum una dintre condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii delictuale este săvârşirea unei fapte ilicite iar, în cauză, reclamanta a invocat ca fapt ilicit măsurile dispuse de instanţele pârâte şi cum aceste măsuri nu pot fi calificate în sensul celor solicitate de reclamantă pentru considerentele mai sus-arătate, în mod corect a reţinut prima instanţă că pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate.

În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 296 C. pr. civ., instanţa a respins apelul declarat de reclamantă.

Domenii speta

Spete similare