Legea nr. 10/2001. Imobil preluat abuziv. Imposibilitate de restituire în natură. Compensare cu alte bunuri. Condiţii

Decizie 600 din 17.06.2014


Legea nr. 10/2001. Imobil preluat abuziv. Imposibilitate de restituire în natură. Compensare cu alte bunuri. Condiţii

Legea nr. 10/2001: art. 1 alin. (5)

Hotărârea Guvernului nr. 250/2007: pct. 1.7

Legea nr. 215/2001: art. 120 alin. (2)

În situaţia în care imobilul ce face obiect al Legii nr. 10/2001 nu poate fi restituit în natură, bunurile solicitate a fi acordate în compensare trebuie să se găsească în circuitul civil.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 600 din 17 iunie 2014, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 78/PI/17.01.2014 pronunţată în dosarul nr. 1515/30/2011*, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii A.G. şi E.E.M., în contradictoriu cu Primarul Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin acţiunea ce face obiectul prezentului litigiu, astfel cum aceasta a fost precizată, reclamanţii au solicitat atribuirea prin compensare, pentru imobilul înscris în CF nr. 4, preluat abuziv de la antecesorul lor şi imposibil de restituit în natură, a următoarelor imobile: terenul nr. top 10076, imobilul având  nr. top 7178 şi imobilele având nr. top 13815, 13812 şi 13811, aflate în proprietatea Municipiului Timişoara.

În vederea stabilirii valorii terenurilor solicitate în compensare şi situaţiei faptice actuale a acestora, prima instanţa a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice conform căreia toate aceste imobile, cu privire la care reclamanţii au solicitat atribuirea prin compensare,  fac parte din domeniul public al Municipiului Timişoara.

În raport cu dispoziţiile pct. 1.7 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent este obligatorie şi ea permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, în compensare, orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deţine, care se află în circuitul civil şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în varianta compensării cu alte bunuri sau servicii, este condiţionată în mod obligatoriu de acordul persoanei îndreptăţite la restituire, însă şi de existenţa unor bunuri sau servicii disponibile, care pot fi acordate în compensare, potrivit prevederilor alin. (5) al art. 1, conform cărora „primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau după caz, serviciile are pot fi acordate în compensare”.

Or, situaţia juridică actuală a terenurilor solicitate de reclamanţi nu permite atribuirea în compensare pentru imobilul înscris în CF nr. 4, acestea neaflându-se în circuitul civil.

Prin urmare, constatând imposibilitatea juridică de a da eficienţă solicitării reclamanţilor de atribuire în compensare a imobilelor solicitate, prima instanţa a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, solicitând modificarea ei în tot, în sensul admiterii acţiunii.

În motivare au arătat, în esenţă, că în mod nelegal a reţinut prima instanţă apartenenţa la domeniul public a imobilelor solicitate în compensare, includerea în acest domeniu fiind contrară normelor legale.

Examinând sentinţa atacată, curtea a constatat că prezentul recurs nu este întemeiat.

Astfel, curtea a reţinut, că prin sentinţa civilă nr. 1719/PI/13.07.2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 111/30/2009, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea civilă formulată de aceiaşi reclamanţi în contradictoriu cu acelaşi pârât; s-a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 şi a fost obligat pârâtul să emită o dispoziţie motivată de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, constând în atribuirea în compensare a unui alt imobil corespunzător imobilului preluat abuziv de la antecesorii lor, înscris în CF 4, iar în subsidiar, dacă nu se identifică astfel de bunuri ori nu sunt acceptate de petiţionari, pârâtul să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 modificată.

În cuprinsul acestor hotărâri judecătoreşti, intrate în puterea lucrului judecat, s-a stabilit cerinţa ca imobilele oferite în compensare pentru bunul preluat abuziv, imposibil de restituit în natură, să fie în circuitul civil.

În executarea concretă a acestei sentinţe, reclamanţii au promovat prezenta acţiune, cerând atribuirea, ca măsură reparatorie în echivalent, a unor imobile individual determinate în cuprinsul cererii, pretins a îndeplini cerinţele 1.7 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Din probatoriul administrat în cauză, în mod just tribunalul a reţinut că bunurile cerute expres prin acţiune au fost incluse în domeniul public al Municipiului Timişoara anterior promovării prezentei acţiuni prin hotărâri de guvern şi de consiliu local ce nu au fost contestate pe calea unei acţiuni în justiţie, în condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Modul în care Municipiul Timişoara înţelege, în general, să-şi îndeplinească obligaţia prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, nu poate fi cenzurat de instanţa investită cu soluţionarea prezentei cereri în modalitatea cerută de reclamanţi, în condiţiile în care chiar aceştia au indicat concret ce bunuri imobile doresc a le fi atribuite în compensare pentru bunul preluat abuziv de la antecesorul lor, ce nu poate fi restituit în natură.

Ca atare, instanţa este obligată să se pronunţe în limitele investirii prin cererea precizată, potrivit art. 129 alineat ultim C. pr. civ., neputând analiza situaţia bunurilor oferite spre vânzare de către municipalitate (potrivit ofertei din ziarul depus în faţa instanţei de recurs) atâta timp cât înşişi reclamanţii au restrâns sfera cercetării judecătoreşti la anumite bunuri individual determinate, ce nu se regăsesc în oferta publicată în ziar.

În consecinţă, prezintă relevanţă juridică pentru soluţia ce urmează a se da în cauză exclusiv situaţia juridică a bunurilor concret şi expres cerute de reclamanţi.

Modul în care domeniul public al Municipiului Timişoara a fost constituit nu poate fi cenzurat pe cale incidentală în prezenta cauză, atâta timp cât s-a făcut prin acte normative emise în aplicarea Legii nr. 213/1998, anterior prezentului litigiu, acte ce nu au fost contestate în forma şi pe calea procedurală prevăzută expres în acest sens. Este vorba de acte normative ce au produs efecte juridice, astfel că instanţa de recurs nu le poate înlătura, pentru a se putea dispune în sensul cerut de reclamanţi.

Prevederile Legii nr. 165/2013 invocate de reclamanţi nu pot conduce la concluzia necesităţii reformării hotărârii atacate, întrucât nu cuprind nicio excepţie de la cerinţa ca bunurile atribuite în compensare să fie în circuitul civil. Mai mult, art. 6 alin. (1) din lege, citat de reclamanţi, se referă la ipoteza reconstituirii dreptului de proprietate (ce presupune restituirea chiar a bunului preluat de stat), nu la cea a restituirii în echivalent, cerută în speţă.

Pentru ipoteza atribuirii în compensare de imobile, nici legea şi nici jurisprudenţa consacrată în materie nu au înţeles să deroge de la principiul de drept conform căruia bunul inclus în domeniul public este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil, principiu instituit de art. 120 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. Ca atare, este justă concluzia tribunalului în sensul că terenurile identificate în acţiune, câtă vreme sunt incluse în domeniul public prin acte normative ce nu au fost invalidate în procedura specială, nu sunt în circuitul civil şi, deci, nu pot face obiectul unor atribuiri în compensare, în condiţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel cum a fost explicitat prin pct. 1.7 al Hotărârii Guvernului nr. 250/2007.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor legale invocate, coroborate cu art. 299 şi urm. C. pr. civ., curtea a constatat că prezentul recurs este neîntemeiat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., l-a respins ca atare.