Decizie de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Conţinut. Sancţiunea necuprinderii elementelor obligatorii în decizia de concediere

Decizie 273 din 02.04.2014


Decizie de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Conţinut. Sancţiunea necuprinderii elementelor obligatorii în decizia de concediere

Codul muncii: art. 65, art. 76 lit. a)

În absenţa din cuprinsul deciziei de concediere a motivelor de fapt ale concedierii, angajatul concediat şi instanţa de judecată nu pot aprecia legalitatea măsurii luate de către angajator, respectiv să verifice existenţa cauzei reale şi serioase, precum şi a caracterului obiectiv al măsurii dispuse.

Nerespectarea cerinţelor impuse de prevederile art. 76 lit. a) din Codul muncii, sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere, face de prisos analizarea motivelor de netemeinicie a acesteia.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 273 din 2 aprilie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 3022/07.11.2013, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 6856/108/2013, a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamantul T.G. în contradictoriu cu pârâtele Regia Autonomă a Pădurilor Bucureşti şi Direcţia Silvică Arad, ca neîntemeiată, fără a se acorda cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamantul  a fost angajat al pârâtei, pe postul de revizor contabil.

Prin decizia de concediere nr. 75/08.07.2013, reclamantului i s-a desfăcut contractul individual de muncă, în baza art. 65 alin.1 din Codul muncii, ca urmare a reducerii postului de revizor contabil, deoarece controlul financiar de gestiune s-a reorganizat, iar unele posturi de revizor contabil s-au desfiinţat, aşa cum rezultă din adresa nr. 20664/AC/07.02.2013 şi din nota pentru organizarea controlului financiar de gestiune nr. 1057/30.01.2013.

Instanţa de fond a constatat că desfacerea contractului de muncă al reclamantului, prin decizia nr. 75/08.07.2013, ca urmare a reducerii postului de revizor contabil, este legală, întrucât pârâta are această posibilitate, respectiv să se reorganizeze şi să reducă numărul de salariaţi prin concediere.

Desfiinţarea postului ocupat de reclamant este efectivă, deoarece acesta nu s-a mai înfiinţat ulterior, potrivit organigramelor societăţii, adresei nr. 20664/AC/07.02.2013 şi notei pentru organizarea controlului financiar de gestiune nr. 1057/30.01.2013.

Cauza care a dus la desfiinţarea postului a fost reală, impusă de organizarea controlului financiar de gestiune, fapt ce rezultă din nota pentru organizarea controlului financiar de gestiune nr. 1057/30.01.2013.

Reducerea activităţii sau reorganizarea unei societăţi este la latitudinea conducerii acesteia, dat fiind că oportunitatea reducerii unor posturi de la o anumită direcţie sau sucursală aparţine conducerii societăţii, iar instanţa nu poate impune înfiinţarea sau desfiinţarea unor posturi din cadrul societăţii pârâte, deoarece organizarea activităţii economice şi de personal rămâne atributul exclusiv al angajatorului.

Totodată, cauza este serioasă, întrucât desfiinţarea postului s-a impus din necesităţi evidente privind îmbunătăţirea activităţii angajatorului şi nu a disimulat realitatea.

Pârâta i-a pus la dispoziţie reclamantului lista locurilor de muncă vacante din cadrul societăţii, conform adresei nr. 1762/19.02.2013.

Din organigrama societăţii pârâte rezultă că pârâta are un număr de 606 angajaţi, iar din nota pentru organizarea controlului financiar de gestiune nr. 1057/30.01.2013 rezultă că doar 3 posturi au fost reduse, şi anume: 2 posturi de revizor contabil, unul de la Direcţia Silvică Arad şi unul de la Direcţia Silvică Argeş, şi 1 post de auditor de la Direcţia Silvică Galaţi, astfel încât nu a avut loc o concediere colectivă, ci una individuală, nefiind îndeplinite criteriile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

 Prin urmare, prima instanţă a constatat că nu există nici un motiv de nulitate absolută sau relativă a deciziei nr. 75/08.07.2013 de concediere a reclamantului şi nici de netemeinicie, aceasta fiind emisă în conformitate cu prevederile art. 65 din Codul muncii.

Împotriva sentinţei civile nr. 3022/07.11.2013, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 6856/108/2013, în termenul legal, a formulat apel reclamantul-apelant T.G., solicitând admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea apelului se arată, în esenţă, că nelegalitatea deciziei de concediere rezultă din nemotivarea concedierii. Dispoziţiile art. 76 lit. a din Codul muncii au caracter imperativ, iar nemotivarea în fapt a deciziei de concediere atrage nulitatea acesteia.

Pârâta a înregistrat profit pe anul 2012, astfel încât nu s-a aflat în dificultăţi economice, fiind obligatorie, totodată, existenţa unui departament de control financiar de gestiune, ce poate avea atribuţiile prevăzute de art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 1151/2012.

În ipoteza concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, motivele de fapt se circumscriu, în general, dificultăţilor economice pe care le întâmpină angajatorul, reorganizării activităţii acestuia ori transformărilor tehnologice.

Menţionarea în decizia de concediere a desfiinţării postului ca fiind motivul de fapt al concedierii conduce la situaţia în care decizia de concediere trebuie completată cu alte înscrisuri din care să reiasă care au fost, în fapt, motivele concedierii. Practica judecătorească a statuat, în repetate rânduri, că motivele care determină concedierea trebuie arătate expres în cuprinsul deciziei de concediere, nefiind posibilă completarea acesteia cu acte exterioare. Astfel, în decizia de concediere trebuie să fie menţionate expres atât desfiinţarea postului, cât şi motivele care au determinat, în fapt, suprimarea acestuia şi care nu au legătură cu persoana salariatului.

Potrivit art. 65 din Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi în organigramă şi implică, cu necesitate, caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală dacă are un caracter obiectiv şi este serioasă când are la baza studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii, fără a disimula realitatea.

Desfiinţarea efectivă se verifică prin consultarea statului de funcţii sau a organigramei unităţii. Ea nu este efectivă dacă se schimbă denumirea postului. Pentru ca o cauză să fie reală şi serioasă este necesar să fie întrunite următoarele condiţii: să aibă caracter obiectiv, adică să fie impusă de unul sau mai multe motive care nu au legătură cu persoana salariatului; să fie precisă, respectiv să nu disimuleze un alt temei şi să fie serioasă, adică motivele să nu fie în legătură cu persoana salariatului şi să aibă o anumită gravitate care să impună reducerea locurilor de muncă.

Hotărârea Guvernului nr. 1151/2012 stabileşte, cu caracter imperativ, că, la nivelului fiecărei structuri a RNP, este obligatorie organizarea compartimentului de control financiar de gestiune, unde activitatea se desfăşoară de către revizorii contabili şi nu de auditori, care sunt persoane externe structurii, astfel încât concedierea disimulează un alt temei, dovedit de depunerea adresei de la Inspectoratul Teritorial de Muncă Arad, conform căreia reclamantul figurează cu contract individual de muncă la Asociaţia L.H. Păuliş Arad, care este o asociaţie de vânătoare non-profit, înfiinţată în baza Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, iar nu o societate comercială.

Astfel, decizia internă nr. 1057/2013 a RNP, prin care se indică modul în care controlul financiar de gestiune se va organiza nu întruneşte dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul muncii.

Instanţa nu are competenţa de a analiza oportunitatea deciziei sau politica de personal a angajatorului, dar va putea verifica dacă angajatorul a acţionat în mod rezonabil, respectiv dacă reducerea numărului de posturi este singura soluţie. Curtea Constituţională a apreciat că textul de lege nu permite încetarea contractului individual de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului pentru motive invocate arbitrar sau în mod abuziv, astfel încât, prin asemenea măsuri, să poată fi îngrădit exerciţiul dreptului la muncă.

În cazul în care nu se reduc toate posturile de un anumit tip, ci este necesară o anumită selecţie a salariaţilor, aceasta se va putea realiza prin utilizarea unor criterii profesionale. Deşi Codul muncii prevede, în art. 69 alin. (3), posibilitatea evaluării obiectivelor de performanţă în cazul concedierii colective, pentru identitate de raţiune criteriile profesionale vor putea fi folosite şi în cazul concedierii individuale.

Problema de drept, în cauză, este aceea de a stabili dacă obligaţia oferirii unui loc de muncă vacant corespunzător, prevăzută de art. 64 din Codul muncii este aplicabilă atât in cazul concedierilor colective, cât şi în cazul concedierii individuale.

Această obligaţie, ce incumbă angajatorului, a fost îndeplinită strict formal, în sensul că, la pct. 2 lit. c), s-a îinserat lista locurilor de muncă disponibile în unitate la data preavizului. Data preavizului este de 18.02.2013, iar lista locurilor disponibile poartă data de 19.02.2013. Lista cu posturile disponibile a fost comunicată reclamantului la data înmânării deciziei de concediere, fiind ataşată acesteia.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 466, art. 476 şi art. 480 din Codul de procedură civilă.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a probelor administrate în cauză, Curtea a constatat că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

În cazul în care încetarea contractului individual de muncă are loc în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu, potrivit art. 76 din Codul muncii, următoarele elemente: „a) motivele care determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64”.

La art. 2 lit. a din Decizia nr. 75/2013, emisă de către Regia Naţională a Pădurilor Bucureşti - Direcţia Silvică Arad, se arată că: „motivul concedierii: concedierea are ca motiv desfiinţarea locului de muncă. Desfiinţarea locului de muncă este reală şi serioasă”.

Prin urmare, decizia de concediere contestată de către reclamant nu cuprinde motivele de fapt care au determinat concedierea sa.

Conform art. 65 din Codul muncii, concedierea individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului poate fi dispusă numai ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de către salariat, determinată de unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, această desfiinţare trebuind să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Reducerea de personal trebuie să fie efectivă şi să corespundă unei nevoi reale a unităţii angajatoare, astfel încât desfiinţarea postului să nu constituie un pretext pentru îndepărtarea salariatului.

În absenţa, din cuprinsul deciziei de concediere, a motivelor de fapt ale concedierii reclamantului, acesta şi instanţa de judecată nu pot aprecia legalitatea măsurii luate de către angajator, respectiv să verifice existenţa cauzei reale şi serioase, precum şi a caracterului obiectiv al măsurii dispuse, astfel încât nerespectarea de către angajator a dispoziţiilor art. 76 lit. a) din Codul muncii, la momentul emiterii deciziei de concediere nr. 75/2013, atrage nulitatea acesteia, conform art. 78 din Codul muncii.

Din cele expuse anterior rezultă că instanţa de fond a reţinut greşit, în considerentele hotărârii atacate, că nu există niciun motiv de nulitate absolută sau de nulitate relativă a deciziei de concediere a reclamantului, deşi nu a analizat susţinerile acestuia din cererea de chemare în judecată referitoare la nelegalitatea deciziei nr. 75/2013, emisă de către Regia Naţională a Pădurilor Bucureşti - Direcţia Silvică Arad, pentru nemotivarea în fapt a concedierii sale.

Nerespectarea cerinţelor impuse de prevederile art. 76 din Codul muncii, sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere, face de prisos analizarea motivelor de netemeinicie a acesteia susţinute de către reclamant şi combătute de către pârâtă, prin apărările formulate în cauză.

Petitul având ca obiect obligarea pârâtelor la plata contribuţiei de asigurări sociale şi a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate corespunzătoare despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data concedierii şi până la reîncadrarea efectivă pe postul deţinut anterior concedierii este prematur, în condiţiile în care obligaţia angajatorului de plată a contribuţiei de asigurări sociale şi a contribuției de asigurări sociale de sănătate corespunzătoare despăgubirii stabilită prin hotărârea pendinte se naşte la momentul plăţii efective a acesteia, astfel încât doar la acest moment se poate constata un eventual refuz al angajatorului de executare a obligaţiei de plată a contribuţiei de asigurări sociale şi a contribuției de asigurări sociale de sănătate corespunzătoare despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data concedierii şi până la reîncadrarea efectivă pe postul deţinut anterior concedierii.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 78 – art. 80 din Codul muncii, Curtea a admis apelul reclamantului ca întemeiat şi a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamantul T.G. împotriva pârâtelor Regia Naţională a Pădurilor Bucureşti şi Direcţia Silvică Arad, a anulat decizia de concediere nr. 75/2013, emisă de către Regia Naţională a Pădurilor Bucureşti - Direcţia Silvică Arad, a dispus reîncadrarea reclamantului pe postul de revizor contabil la Direcţia Silvică Arad şi a obligat pârâtele la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data concedierii şi până la reîncadrarea efectivă pe postul deţinut anterior concedierii, menţinând în rest dispoziţiile hotărârii apelate.