Decizie de detaşare care nu a produs efecte juridice. Nevalabilitate ca act juridic.

Decizie 399R din 23.01.2014


Decizie de detaşare care nu a produs efecte juridice. Nevalabilitate ca act juridic. Decizia de detaşare poate viza doar situaţia unui singur salariat.

-Art. 41, 42 şi 45 din Codul muncii

-Art. 6 şi 7 din Legea nr. 104/2003

Orice decizie de detaşare face parte din categoria actelor unilaterale emise de angajator, prin care se modifică un contract de muncă. Orice  asemenea decizie este emisă în scopul de a produce efecte juridice, căci face parte din categoria actelor juridice, adică a manifestărilor de voinţă ale unei persoane, făcute cu intenţia de a avea consecinţe juridice.

Or, în condiţiile în care această decizie nu a produs efecte juridice, fapt incontestabil după cum s-a arătat mai sus, este firesc să se constate nulitatea ei (nevalabilitatea ca act juridic), repunând părţile în situaţia în care această decizie nu ar fi fost emisă niciodată.

Din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 41, 42 şi 45 din Codul Muncii se desprinde ideea că decizia de detaşare nu poate viza decât situaţia unui singur salariat, iar nu a mai multora sau a unui întreg compartiment din structura angajatorului. 

(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă, Decizia civilă nr. 399R din 23.01.2014)

Domeniu: Raporturi de muncă

Prin sentinţa civilă nr. 5686 din data de 31 mai  2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a  Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de contestatoarea B.A., în contradictoriu cu intimatul  S.C.U.S.I.B.

Prin această acţiune s-a formulat contestaţie împotriva deciziei de detaşare nr. xxx/01.06.2012 emisă de către managerul S.C.U.S.I.B.,  solicitându-se emiterea unei decizii prin care să se constatate că detaşarea nu a avut loc; să se constatate nulitatea deciziei de detaşare nr. xxx/01.06.2012; să se constate refuzul de a fi detaşată, refuz care a fost comunicat conducerii S.C.U.S.I.B.; repunerea părţilor in situaţia iniţială şi obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale aferente lunii iulie reţinute pe nedrept, respectiv a sumei de 2770 lei.

Contestatoarea a declarat recurs, criticând sentinţa suscitată.

În temeiul art. 312 alineatul 1 teza I şi art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă, văzând şi prevederile art. 304/1 din acelaşi cod (ce permit examinarea pricinii sub toate aspectele de către instanţa de control judiciar), Curtea va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată în sensul menţionat prin dispozitivul deciziei pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Soluţia Tribunalului se bazează pe o greşită interpretare şi aplicare a textelor legale relevante, dar şi pe o incorectă apreciere a materialului probator administrat în cauză.

Prin acţiune s-a solicitat, printre altele, să se constate nulitatea deciziei nr. xxx/01.06.2012 emisă de intimat.

Prin această decizie s-a dispus detaşarea de la S.C.U.S.I.B. la C.R. SRL, a personalului din cadrul Laboratorului de Anatomie Patologică, personal din rândurile căruia făcea parte şi recurenta-reclamantă, care ocupa şi exercita funcţia de medic primar.

În cuprinsul deciziei s-au indicat ca temeiuri de drept prevederile art. 42 şi 45-47 din Codul Muncii.

Potrivit art. 41 alineatul 1 din acest act normativ, „contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor”, iar în conformitate cu prevederile alineatului al doilea, „cu titlu de excepţie, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod.”

Art. 42 prevede că „locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detaşarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă.”

La rândul său, art. 45 statuează: „Detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia.”

Orice decizie de detaşare face parte din categoria actelor unilaterale emise de angajator, prin care se modifică un contract de muncă. Un astfel de act poate fi contestat de salariatul în privinţa căruia produce efecte juridice, posibilitate prevăzută de art. 268 alineatul 1 lit. a din Codul Muncii privit în coroborare cu art. 266 din acelaşi cod.

În măsura în care o astfel de contestaţie a fost formulată (situaţia din speţă), instanţa de judecată competentă să o soluţioneze are obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia deciziei de detaşare.

Orice asemenea decizie este emisă în scopul de a produce efecte juridice, căci face parte din categoria actelor juridice, adică a manifestărilor de voinţă ale unei persoane, făcute cu intenţia de a avea consecinţe juridice.

Or, aşa cum a recunoscut şi intimatul, prin întâmpinările pe care le-a formulat în cauză, detaşarea dispusă prin decizia nr. xxx/01.06.2012 nu a produs efecte, aspect confirmat şi prin adresa Inspectoratului Teritorial de Muncă Bucureşti nr. P xxxx/xxxxx/18.07.2012.

Or, în condiţiile în care această decizie nu a produs efecte juridice, fapt incontestabil după cum s-a arătat mai sus, este firesc să se constate nulitatea ei (nevalabilitatea ca act juridic), repunând părţile în situaţia în care această decizie nu ar fi fost emisă niciodată.

Mai mult, din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 41, 42 şi 45 din Codul Muncii se desprinde ideea că decizia de detaşare nu poate viza decât situaţia unui singur salariat, iar nu a mai multora sau a unui întreg compartiment din structura angajatorului. 

Art. 41 alin. 1 din Codul Muncii vorbeşte foarte clar de modificarea contractului individual de muncă, deci a contractului de muncă al unei singure persoane fizice. Pe cale de consecinţă şi o detaşare trebuie să respecte aceleaşi cerinţe.

Însă, decizia contestată în prezentul proces a vizat mai multe persoane fizice, în fapt întregul personal din cadrul Laboratorului de Anatomie Patologică al intimatului.

Concluzia care se impune într-o asemenea situaţie este aceea că decizia nr. xxx/01.06.2012 emisă de intimat apare ca fiind nulă, fiind un act întocmit cu încălcarea dispoziţiilor imperative şi de ordine publică ale art. 41, 42 şi 45 din Legea nr. 53/2003.

Teza nevalidității deciziei în discuţie se verifică şi dintr-o altă perspectivă.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 104/2003:

„În spitale se organizează un serviciu de anatomie patologică unic, ca secţie sau departament, subordonat administrativ direct conducerii spitalului, în care sunt incluse 3 compartimente distincte:

a) compartimentul de histopatologie;

b) compartimentul de citologie;

c) compartimentul de prosectură.”

Iar art. 7 din aceeaşi lege statuează în mod imperativ că „activitatea din compartimentele de prosectură şi autopsiile anatomopatologice se realizează numai în spitale sau în instituţii de medicină legală.”

Ca atare, era interzisă detaşarea de la intimat (spital clinic de urgenţă) la o societate comercială de tip SRL a personalului ce activa în cadrul Laboratorului de Anatomie Patologică, deoarece activitatea acestuia nu se putea realiza decât într-un spital sau institut de medicină legală.

Contrar dispoziţiilor şi motivării hotărârii recurate, Curtea consideră întemeiate şi pretenţiile având ca obiect obligarea intimatului la plata către contestatoare a sumei de 2770 lei, reprezentând drepturi salariale aferente lunii iulie 2012.

Aşa cum rezultă din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, recurentei-contestatoare nu i s-a plătit suma de bani amintită cu justificarea că nu ar fi fost îndreptăţită la o încasa deoarece potrivit foii colective de prezenţă, în perioada 01-17.07.2012 a lucrat 3 ore pe zi in acest interval, deşi potrivit contractului de munca nr. xxx/1999, aceasta era încadrată cu norma întreagă, de 6 ore in medie pe zi.

Examinând contractul individual de muncă al recurentei, Curtea constată că în cuprinsul acestuia nu există nicio clauză din care să reiasă obligaţia contestatoarei de a presta 6 ore de muncă pe zi.

Independent de acest aspect, foaia colectivă de prezenţă este un document ce provine de la intimatul-persoană juridică, document care nu este opozabil recurentei, nu poate produce efecte în privinţa acesteia şi nu are valoare probatorie prin el însuşi, câtă vreme nu este recunoscut de persoana căreia i se opune şi nu se coroborează cu elemente de fapt care să rezulte din alte dovezi administrate în cauză.

Or, este cunoscut că în litigiile de muncă,  sarcina probei revine angajatorului în conformitate cu prevederile art. 272 din Codul Muncii.

În speţă, intimatul nu şi-a respectat această obligaţie cât priveşte dovedirea susţinerilor sale în sensul că recurenta-contestatoare nu era îndreptăţită la plata în întregime a drepturilor salariale ce i se cuveneau pentru luna iulie 2012.

Dimpotrivă, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 39 alineatul 1 lit. a, art. 40 alineatul 2 lit. b, art. 159 alineatul 2, art. 161 şi art. 166 din Codul Muncii, din interpretarea coroborată a cărora reiese că salariatul este îndreptăţit la plata în întregime şi la timp a drepturilor băneşti prevăzute în contractul său individual de muncă.

De altfel, în acelaşi sens sunt şi prevederile imperative şi de ordine publică ale art. 169 alineatul 1 din Legea nr. 53/2003, care stabilesc că „nicio reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.”

În raport de toate cele ce preced, Curtea va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată în sensul admiterii în parte a acţiunii, constatării nulităţii deciziei de detaşare contestate şi obligării intimatului la plata către contestatoare a sumei de 2770 lei, reprezentând drepturi salariale aferente lunii iulie 2012.

Faţă de soluţia pronunţată în privinţa celorlalte capete de cerere, pretenţiile având ca obiect constatarea că decizia de detaşare nu a produs efecte şi constatarea existenţei refuzului de detaşare urmează a fi respinse ca neîntemeiate. Aceasta cu atât mai mult cu cât au caracterul unor cereri de constare a unor situaţii de fapt, cereri care nu pot fi primite pe calea unei acţiuni în constatare, al cărei temei este art. 109 alineatul 1 Cod Procedură Civilă, text ce permite doar constarea unui drept, iar nu a unui fapt.