Competenţa legală de luare a măsurii alocării unor judecători de la alte secţii la constituirea completurilor de judecată ale unei secţii, în mod excepţional. Diferenţa între această măsură, pe de o parte şi delegare/detaşare/transfer, pe de altă parte.

Prin sentinţa civilă nr.828/CA/26.02.2014, Tribunalul Braşov-secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul S.A.V. în contradictoriu cu pârâtul Colegiul de Conducere al Curţii de Apel. 

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin hotărârea nr. 11 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel  din data de 07.05.2010 s-a dispus modificarea planificării şedinţelor de judecată pe lunile mai şi iunie 2010 de la Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal prin includerea în aceasta a judecătorilor de la alte secţii ale Curţii de Apel, între care şi doamna judecător M.C. din cadrul Secţiei Civile, măsura menţionată fiind dispusă pe termen scurt, pentru lunile mai şi iunie 2010, hotărându-se, de asemenea, continuarea demersurilor pe termen mediu şi lung la Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii.

În drept, instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol “Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.”

Instanţa de fond a mai reţinut că reclamantul S.A.V. a formulat acţiunea în contencios administrativ prin care a solicitat anularea unui act administrativ cu caracter individual adresat altor subiecte de drept, respectiv Hotărârea Colegiului de Conducere al Curţii de Apel din data de 07.05.2010 prin care s-a dispus modificarea planificării şedinţelor de judecată pe lunile mai şi iunie 2010 de la Secţia  Contencios Administrativ şi Fiscal, prin includerea în aceasta a judecătorilor de la alte secţii ale Curţii de Apel, între care şi doamna judecător M.C. din cadrul Secţiei Civile, însă reclamantul nu a justificat în niciun fel care este dreptul său sau interesul legitim vătămat prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Curţii de Apel a cărei anulare o solicită. A reţinut instanţa de fond că, astfel cum se arată în doctrină, noţiunea de interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ nu se confundă cu noţiunea de interes în sensul de exercitare a dreptului la acţiune în dreptul procesual civil (respectiv folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acţiunii), iar stabilirea existenţei unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ, în drept, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. o) din Legea nr. 554/2004, prin drept vătămat înţelegându-se “orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ”, iar potrivit art. 2 lit. p) din acelaşi act normativ prin interes legitim privat  “posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat”.

Instanţa de fond a apreciat că reclamantul nu a dovedit împrejurarea că, prin participarea doamnei judecător M.C. – judecător, la acea dată, în cadrul Secţiei  Civile a Curţii de Apel - la şedinţele de judecată ale Secţiei Contencios Administrativ şi Fiscal ale Curţii de Apel în lunile mai – iunie 2010, el a suferit o vătămare a unui drept sau interes legitim al său, precum şi că reclamantul a susţinut, fără a dovedi, însă, împrejurarea că doamna judecător a făcut parte, astfel, dintr-un complet de judecată care a judecat o cerere a reclamantului, însă chiar dacă această împrejurare ar fi fost dovedită, nu se înţelege care este „dreptul subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat” în sensul art. 2 lit. p) din Legea nr. 554/2004, pe care reclamantul şi l-ar realiza în mod concret în situaţia anulării Hotărârii nr. 11 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel din data de 07.05.2010, hotărâre care, de altfel, a avut ca obiect stabilirea unei măsuri temporare, valabile doar pentru lunile mai-iunie 2010, privind modificarea planificării şedinţelor de judecată pe lunile mai şi iunie 2010 de la Secţia  Contencios Administrativ şi Fiscal.

În consecinţă, instanţa de fond a concluzionat că, în condiţiile în care acţiunea în contencios administrativ dedusă judecăţii nu urmăreşte apărarea unui drept sau interes legitim al unei persoane vătămate prin actul administrativ a cărui nulitate se solicită a fi constatată, acţiunea formulată nu poate fi admisă.

În privinţa motivelor de nelegalitate ale Hotărârii nr. 11 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel din data de 07.05.2010, instanţa de fond a reţinut că modificarea planificării şedinţelor de judecată ale unei secţii a instanţei prin includerea în planificare a judecătorilor unei alte secţii a aceleiaşi instanţe nu reprezintă şi nu a reprezentat nici la data de 07.05.2010 o atribuţie exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii, ci a Colegiului de Conducere al instanţei.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că măsura dispusă nu reprezintă o măsură referitoare la transferul judecătorului de la o instanţă la altă instanţă sau referitoare la detaşarea judecătorului la altă instanţă, măsură care să fie condiţionată de acordul judecătorului vizat şi a cărei competenţă de aprobare să revină Consiliului Superior al Magistraturii, conform capitolului 6 al Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi conform art. 1 alin. 1 sau art. 5 alin. 1 din Hotărârea CSM nr. 193/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător.

Instanţa de fond a mai reţinut că atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, reglementate de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, se referă la competenţa acestuia în ceea ce priveşte cariera judecătorilor şi procurorilor, printre atribuţiile enumerate de art. 35 din Legea nr. 317/2004 nefiind inclusă şi repartizarea judecătorilor pe secţii, această din urmă atribuţie aparţinând Colegiului de Conducere potrivit art. 22 din Hotărârea CSM nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, întrucât reprezintă o măsură menită să asigure buna organizare şi funcţionare a instanţei, fiind justificată de necesitatea echilibrării între secţii a volumului de activitate al judecătorilor.

Astfel, mai arată instanţa de fond, potrivit art. 22 alin. 1 din Hotărârea CSM nr. 387/2005 – forma în vigoare la data de 07.05.2010 - Colegiul de conducere adoptă hotărâri menite să asigure buna organizare şi funcţionare a instanţei, iar conform art. 22 alin. 2 lit. b) din Hotărârea CSM nr. 387/2005, Colegiul de conducere stabileşte componenţa secţiilor şi completelor specializate, în funcţie de volumul de activitate, competenţa CSM fiind legată doar de înfiinţarea secţiilor şi completelor specializate ale instanţei la propunerea Colegiilor de conducere conform art. 22 alin. 2 lit. a), iar nu şi de stabilirea componenţei secţiilor şi completelor specializate.

Împrejurarea că doar prin Hotărârea CSM nr. 504/2011 s-a dispus modificarea Hotărârii CSM nr. 387/2005 prin introducerea la art. 22 alin. 2 a literei b1) potrivit căreia Colegiul de conducere “dispune repartizarea judecătorilor de la o secţie la alta a instanţei, în cazurile în care schimbarea specializării este justificată de existenţa unui dezechilibru vădit şi de durată între secţii, sub aspectul volumului de activitate”, nu înseamnă, în viziunea instanţei de fond, că anterior, la data de 07.05.2010, această atribuţie revenea Consiliului Superior al Magistraturii, atâta timp cât niciunul dintre actele normative în vigoare la data de 07.05.2010 nu îndreptăţeşte o astfel de concluzie.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept arătate, instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamantul S.A.V. în contradictoriu cu pârâtul Colegiul de Conducere al Curţii de Apel.

Împotriva acestei hotărâri şi a încheierilor premergătoare, „inclusiv cea de declinare a competenţei”, a formulat recurs, în termen legal şi motivat, reclamantul S.A.V., solicitând admiterea recursului şi obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale şi morale.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a reiterat motivele invocate în faţa instanţei de fond şi a subliniat că această instanţă a făcut o gravă confuzie şi o greşită aplicare a legii atunci când a considerat că la data emiterii hotărârii de Colegiu a Curţii de Apel, transferul/delegarea de la o secţie la alta nu era prerogativă a CSM, potrivit Legii nr.317/2004 cu modificările ulterioare şi în conformitate cu art.1 alin.1 şi art.5 din HCSM nr.193/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor în alte funcţii de conducere, abia în 2011, prin HCSM 504/2011, Colegiul unei instanţe dobândind mandat/delegare de competenţă de la Consiliul Superior al Magistraturii pentru a aproba mobilităţi de la o secţie la alta a instanţei. De asemenea, recurentul-reclamant a mai arătat că instanţa de fond nu a răspuns tuturor motivelor invocate şi nu a clarificat ce fel de altă mobilitate a putut fi aplicată unui judecător inamovibil, neavând în vedere că tocmai modificarea expresă a hotărârii nr.387/2005 a CSM în anul 2011, prin introducerea la art.22 a literei b1) potrivit căreia Colegiul de Conducere dispune repartizarea judecătorilor de la o secţie la alta a instanţei, este un indiciu că anterior acestei modificări transferul de la o secţie la alta a unui judecător într-o instanţă era aprobat de CSM, instanţa neavând această prerogativă, dovadă în acest sens fiind hotărârile de aprobare a acestui tip de mobilitate. Mai arată recurentul-reclamant că în mod greşit judecătorul fondului încercă să acrediteze ideea că acţiunea ar fi inadmisibilă, lipsită de interes, nefiind clar dacă acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă ori lipsită de interes sau ca nefondată. Mai mult, recurentul-reclamant a arătat că însuşi judecătorul în cauză, doamna C., a acuzat transferul/delegarea intempestivă, abuzivă în cadrul altor completuri de judecată ale aceleiaşi instanţe sau la altă secţie, ceea ce constituie o probă în plus că hotărârea Colegiului Curţii de Apel adaugă la lege, fiind emisă cu exces de putere.

Recursul a fost timbrat cu 2 lei taxă judiciară de timbru şi 15 bani timbru judiciar (f.15).

Curtea de Apel a formulat întâmpinare (f.20-22), prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, ca fiind legală şi temeinică, arătând că modificarea planificării şedinţelor de judecată ale unei secţii prin includerea în planificare a judecătorilor unei alte secţii a aceleiaşi instanţe nu reprezintă şi nu a reprezentat nici la data de 07.05.2010 o atribuţie exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii, ci a Colegiului de Conducere al instanţei, iar măsura dispusă nu reprezintă o măsură referitoare la transferul judecătorului de la o instanţă la alta sau referitoare la detaşarea judecătorului la altă instanţă, care să fie condiţionată de acordul judecătorului vizat şi a cărei competenţă de aprobare să revină Consiliului Superior al Magistraturii, conform capitolului 6 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi a dispoziţiilor art.1 alin.1 sau art.5 alin.1 din Hotărârea CSM nr.193/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător. Referitor la contextul faptic şi legal ce a însoţit luarea acestei hotărâri, s-a arătat că potrivit art.43 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv art.10 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea CSM nr.387/2005, preşedintelui Curţii de Apel îi revine sarcina de a conduce instanţa, respectiv de a exercita atribuţiile manageriale în scopul organizării eficiente a activităţii acesteia, politica de resurse umane făcută împreună cu colegiul de conducere urmărind asigurarea unui echilibru în ceea ce priveşte volumul de activitate la nivelul fiecărei instanţe, astfel că hotărârea a fost luată în limitele atribuţiilor Colegiului de Conducere, dar şi în scopul înfăptuirii în cele mai bune condiţii a unui act de justiţie ce respectă legea şi este echitabil, inclusiv sub aspectul termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor deduse judecăţii. De altfel, mai arată intimata, recurentul-reclamant nu a dovedit împrejurarea că prin participarea unui judecător de la o altă secţie a suferit o vătămare a unui drept sau interes legitim al său, iar prin hotărârea Colegiului de Conducere nu au fost dispuse modificări sau adăugiri la procedura de repartizare aleatorie a dosarelor şi nici nu au fost folosite alte reguli decât cele prevăzute de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti şi de Legea de organizare judiciară, ci dimpotrivă măsurile luate au fost stabilite în conformitate cu dispoziţiile art.95 alin.3 din Regulament.

Analizând actele si lucrările dosarului, sentinţa atacată, faţă de motivele invocate, Curtea reţine următoarele:

În primul rând, Curtea reţine că, deşi recurentul-reclamant arată în cererea sa de recurs că înţelege să atace şi încheierile premergătoare, acesta nu arată şi motivele care privesc aceste încheieri. De asemenea, în ce priveşte menţiunea recurentului, în sensul că atacă inclusiv încheierea de declinare a competenţei, Curtea reţine că o astfel de încheiere nu a fost pronunţată de instanţa de fond (Tribunalul Braşov), declinarea competenţei de la Curtea de Apel Braşov la Tribunalul Braşov fiind dispusă, în mod irevocabil, prin Sentinţa nr.160/F/01.10.2013.

Prin urmare, analiza instanţei de recurs se va îndrepta asupra motivelor invocate de recurentul-reclamant.

Recurentul-reclamant critică hotărârea instanţei de fond sub aspectul modului în care aceasta  a analizat motivele de nelegalitate a Hotărârii Colegiului de Conducere al Curţii de Apel  nr.11/07.05.2010, invocate prin acţiunea introductivă de instanţă.

În temeiul dispoziţiilor art.3041 din Codul de procedură civilă, Curtea va face, mai întâi, analiza motivelor acţiunii introductive de instanţă şi a modului în care acestea au fost analizate de instanţa de fond.

Prin acţiunea introductivă, reclamantul a susţinut că hotărârea din 07.05.2010 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel a fost adoptată cu depăşirea atribuţiilor conferite de lege, fiind o uzurpare a prerogativei legale a Consiliului Superior al Magistraturii şi cu încălcarea dispoziţiilor Regulamentului privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător, aprobat prin Hotărârea CSM nr.193/2006. De asemenea, reclamantul a mai susţinut că acordul formal al magistratului în cauză nu a existat, iar prerogativa Consiliului Superior al Magistraturii, de aprobare a acestui tip de mobilitate, a fost cedată instanţelor judecătoreşti abia de la 21 iulie 2011, astfel că la data adoptării hotărârii care face obiectul cauzei, competenţa aparţinea Consiliului Superior al Magistraturii.

Cu privire la aceste susţineri, Curtea constată că Regulamentul invocat de reclamant nu este aplicabil situaţiei reglementate prin hotărârea ce face obiectul acţiunii, întrucât prin aceasta nu s-a dispus niciuna din măsurile al căror regim este cârmuit de dispoziţiile regulamentului. În fapt, prin hotărârea ce face obiectul cauzei, s-a dispus modificarea planificării şedinţelor de judecată pe lunile mai şi iunie 2010 de la Secţia Contencios Administrativ, prin includerea în aceasta a judecătorilor de la alte secţii ale Curţii de Apel, ceea ce, în mod evident, nu presupune nici delegarea, nici transferul şi nici detaşarea judecătorilor incluşi în planificare, întrucât aceste forme de modificare a raportului juridic de muncă al magistratului presupun ca cel vizat să fie mutat, cu acordul său, pe o funcţie de execuţie la o altă instanţă.

Mai mult, potrivit prevederilor art.41 alin.(3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, forma în vigoare la data adoptării hotărârii nr.11/07.05.2010 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel., „în mod excepţional, în situaţia în care în cadrul unei secţii nu se poate constitui un complet de judecată, colegiul de conducere al instanţei poate dispune participarea unor judecători de la alte secţii”. Textul citat are, de altfel, acelaşi cuprins încă de la republicarea legii, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.827/13.09.2005.

Prin urmare, dispunând participarea unor judecători de la alte secţii la constituirea completurilor de judecată ale Secţiei de contencios administrativ, Colegiul de Conducere al Curţii de Apel  şi-a exercitat atribuţia ce i-a fost conferită de lege, drept pentru care susţinerea reclamantului în sensul că a fost exercitată de către Colegiul de Conducere o atribuţie exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii este vădit nefondată.

În ce priveşte necesitatea existenţei acordului magistratului, Curtea apreciază că luarea măsurii prevăzute de art.41 alin.(3) din Legea nr.304/2004 nu este condiţionată de existenţa acestui acord, având în vedere caracterul excepţional al măsurii, scopul acesteia, de a asigura continuarea în bune condiţii a activităţii de judecată prin alocarea echilibrată a resurselor umane, precum şi faptul că magistratul îşi desfăşoară activitatea, pe durata acestei măsuri, în cadrul aceleiaşi instanţe.

 În ce priveşte interesul reclamantului în iniţierea acţiunii judiciare, Curtea apreciază că în mod corect instanţa de fond a constatat că reclamantul nu a dovedit vreo vătămare a sa într-un drept sau într-un interes legitim prin adoptarea hotărârii Colegiului de Conducere al Curţii de Apel, astfel că, din coroborarea acestui aspect cu cele privind netemeinicia acţiunii conform celor reţinute mai sus, rezultă că soluţia instanţei de fond, de respingere a cererii de chemare în judecată, este temeinică şi legală.

Referitor la încheierile premergătoare, recurentul nu a invocat niciun motiv de nelegalitate sau netemeinicie al acestora, iar Curtea nu a identificat motive care să poată fi invocate din oficiu în baza  art.306 alin.(2) din Codul de procedură civilă.

Date fiind cele de mai sus, Curtea apreciază că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, drept pentru care, făcând aplicarea dispoziţiilor art.312, alin.(1) din Codul de procedură civilă, îl va respinge ca atare. Fără cheltuieli de judecată în recurs, nefiind solicitate de intimatul-pârât.

Domenii speta

Spete similare