Vechiul cod de procedură civilă - Recurs respins. Inadmisibilitate acţiune constatare a unei situaţii de fapt în materia contenciosului administrativ. Sancţiunea necomunicării modificării acţiunii – nulitate relativă în condiţiile art. 105 alin. 2 c.pr.ci

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 245/CA/20.01.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.J.F.P.B. şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată şi modificată de reclamantul C.A. în contradictoriu cu pârâtele C.A.S.B. şi A.J.F.P.B..

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.J.F.P. B. este nefondată, deoarece, chiar dacă această pârâtă nu este emitenta deciziei de impunere, executarea debitelor stabilite prin decizii emise de C.A.S.B. este făcută de pârâta A.J.F.P.B.. În aceste condiţii, această pârâtă trebuie să aibă cunoştinţă despre eventualele hotărâri care pot influenţa debitele pe care le execută, pentru a nu fi puse în executare decizii de impunere anulate în tot sau în parte. În plus, tribunalul a mai reţinut că reclamantul, faţă de modificarea de acţiune, nu mai solicită anularea deciziei emise de pârâta C.A.S.B., ci să se constate că nu datorează sume de bani faţă de niciuna dintre pârâte.

Pe fond, tribunalul a constatat că cererea reclamantului, astfel cum a fost modificată, este neîntemeiată. Astfel, s-a reţinut că, urmare a modificării cererii de chemare în judecată, obiectul acesteia îl reprezintă constarea unui fapt negativ, acela că reclamantul nu mai datorează nicio sumă de bani pârâtelor. Reclamantul nu a motivat în drept această modificare de acţiune.

Tribunalul a mai reţinut că Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu reglementează constatarea unui fapt negativ, iar art. 111 Cod Procedură Civilă prevede că „partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cerere realizarea dreptului”.

Aşadar, dispoziţiile citate se referă la constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, nu a unui fapt, iar reclamantul are deschisă calea realizării dreptului, prin contestarea ultimei decizii de impunere emise de pârâta C.A.S.B., cu nr. 90770/17.04.2013.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul C.A. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivare, a arătat că obiectul acţiunii în contencios administrativ l-a constituit cererea de anulare a deciziei de impunere nr. 41011/05.06.2012 emisă de către intimata CASJ B., dar, datorită intervalului de timp scurs de la data emiterii deciziei şi data ultimului termen de judecată – 20.01.2014, era necesară lămurirea situaţiei sale referitor la obligaţia de plată a CAS, astfel că pentru termenul respectiv a formulat şi depus la dosar o precizare a acţiunii. Recurentul a arătat că prima instanţă, fără a comunica precizarea de acţiune celorlalte părţi, fără a pune în discuţia părţilor punctul său de vedere a respins acţiune astfel modificată.

Recurentul a arătat că prima instanţă a refuzat judecarea cererii sale, deşi nici o instanţă de judecată nu poate refuza dreptul unui justiţiabil de a soluţiona o cerere de chemare în judecată, faţă de prevederile art. 1 NCC, care prevede explicit că „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar, în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului”.

Recurentul a mai arătat că prima instanţă putea pune în discuţia părţilor caracterul sau clasificarea acţiunii, competenţa instanţei, dar nu putea respinge cererea motivat de faptul că Legea  nr. 554/2004 a contenciosului administrativ sau art. 111 c.pr.civ. nu o prevăd.

În drept a fost invocată aplicarea art. 299, 304 ind. 1 c.pr.civ.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 2 lei şi timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.

Intimata A.J.F.P.B., prin întâmpinare (filele 14-15), a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că acesta nu este motivat în condiţiile art. 302 ind. 1 c.pr.civ, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul C.A..

În susţinerea acestei poziţii procesuale a arătat că, în mod legal, prima instanţă a respins acţiunea promovată de către reclamant, cât timp acesta avea deschisă calea realizării dreptului prin contestarea ultimei decizii de impunere emise de către CASJ B. – 90770/17.04.2013.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe în recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 304 ind. 1 c.pr.civ., a art. 304 c.pr.civ. şi recursul declarat de reclamantul C.A., Curtea reţine următoarele:

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata pârâtă A.J.F.P.B., prin întâmpinare, Curtea constată că aceasta nu este fondată.

Astfel, hotărârea recurată este o sentinţă definitivă, supusă numai căii de atac a recursului, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 304 ind. 1 c.pr.civ., conform cărora „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele”.

Prin cererea de recurs recurentul a invocat, pe de o parte, nerespectarea principiului contradictorialităţii în procesul civil, iar, pe de altă parte, încălcarea art. 1 c.civ. de către instanţa de fond, care, în opinia sa, a refuzat să judece cauza dedusă judecăţii. Or, aceste motive se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 c.pr.civ., încadrare care, deşi nu a fost efectuată de către recurent, poate fi făcută de către instanţa de recurs în condiţiile art. 306 alin. 3 c.pr.civ.

Prin urmare, instanţa de recurs va respinge ca neîntemeiată excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, invocată de către intimata pârâtă A.J.F.P.B. prin întâmpinare.

Cu privire la primul motiv de recurs invocat de către recurentul reclamant – prima  instanţă nu a comunicat precizarea de acţiune celorlalte părţi şi nu a pus în discuţia părţilor punctul său de vedere referitor la acţiunea astfel modificată – se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 5 c.pr.civ., întrucât invocă nerespectarea principiului contradictorialităţii în procesul civil, dar nu este fondat.

Pe de o parte, Curtea reţine că necomunicarea modificării cererii către pârâte reprezintă un motiv de nulitate relativă, ce poate fi invocat numai în condiţiile art. 105 alin. 2 c.pr.civ., respectiv „numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”. Altfel spus, această neregularitate nu poate fi invocată decât de partea care a fost vătămată prin nerespectarea dispoziţiei procedurale respective.

Or, în cauză, necomunicarea modificării cererii de chemare în judecată formulată de către reclamant către pârâte nu a produs nici un prejudiciu recurentului reclamant, astfel că acesta nu are îndreptăţirea de a invocat această neregularitate. Singurele părţi care puteau invoca acest aspect erau pârâtele, care, însă, nu au avut interes să promoveze calea de atac a recursului, soluţia pronunţată de către instanţa de fond fiindu-le favorabilă.

În plus, deşi invocă faptul că nu s-a pus în discuţie punctul de vedere al instanţei asupra modificării acţiunii, Curtea constată, pe de o parte, că la termenul la care instanţa de fond a soluţionat cauza recurentul reclamant a fost legal citat, primind personal citaţia (fila 20 dosar fond), dar nu s-a prezentat la judecată. Pe de altă parte, instanţa nici nu ar fi putut indica modul în care urmează să soluţioneze cauza, fiind interzis judecătorilor să se antepronunţe în cauzele deduse judecăţii.

Cu privire la al doilea motiv de recurs invocat de către recurentul reclamant – instanţa de fond, în opinia sa, a refuzat să judece cauza dedusă judecăţii – se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 c.pr.civ., dar nu este fondat.

Principiul invocat de către reclamant – instanţele judecătoreşti au obligaţia de a soluţiona cererile de chemare în judecată înregistrate pe rolul acestora – este un principiu general de drept, consacrat de Codul civil, dar acest principiu trebuie interpretat şi prin prisma celorlalte norme de drept procesual civil reglementate de Codul de procedură civilă.

În cauză, nu se poate reţine susţinerea recurentului că instanţa a refuzat să îi soluţioneze cauza, deoarece tribunalul a analizat pretenţia dedusă judecăţii – cererea de constare a unui fapt negativ, acela că reclamantul nu mai datorează nicio sumă de bani pârâtelor, deci o acţiune în constatarea unei stări de fapt – prin prisma prevederilor Legea  nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi a dispoziţiilor art. 111 c.pr.civ.

Altfel spus, prima instanţă a constatat, în mod corect, că nici legea specială a contenciosului administrativ, nici prevederea generală a art. 111 c.pr.civ., nu permit soluţionarea unei acţiuni care are ca obiect constatarea unei stări de fapt, ci doar stabilirea existenţei sau inexistenţei unui drept, respectiv existenţa unei vătămări printr-un act sau un refuz nejustificat al unei autorităţi publice.

Această situaţie nu echivalează, aşa cum susţine recurentul, cu refuzul de a judeca, în sensul principiului invocat anterior, deoarece recurentul reclamant are deschisă calea unei acţiuni în realizare în situaţia în care intimatele pârâte, contrar opiniei sale că nu mai datorează nicio sumă de bani acestora, vor emite noi decizii de impunere.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 312 alin. 3 c.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurentul reclamant C.A. împotriva sentinţei civile nr. 245/CA/20.01.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va menţine.

Domenii speta

Spete similare