Drept procesual civil. Potrivit art. 564 ncc proprietarul poate intenta acţiunea negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este titularul unui drept real, altul decât cel de proprietate asupra bunului său.

Drept  procesual civil. Potrivit art. 564 NCC proprietarul poate intenta  acţiunea negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este titularul unui drept real, altul decât cel de proprietate asupra bunului său.

Nu sunt îndeplinite condiţiile admiterii unei acţiuni negatorii, prevăzute de art. 564 NCC  nefiind făcută nicio dovadă din care să rezulte că pârâtul pretinde sau poate să pretindă un drept real , altul decât cel de proprietate, asupra bunului reclamantei. Aceasta, deoarece, un drept de proprietate în favoarea pârâtului nu există, iar dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate privată invocat de reclamantă în apel , sau dreptul de folosinţă invocat de reclamantă în recurs nu sunt drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, aşa cum sunt ele reglementate de art. 551 pct. 2-7 şi art. 639 şi urm. NCC.

Secţia I civilă – Decizia civilă  nr. 122/ 13 martie 2014

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu sub nr. 10113/306/2012 reclamanta SS a chemat în judecată pe  pârâţii P.C., Comisia Locală şi Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Sibiu, solicitând  instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care:

- să constate că pârâtul P.C. nu deţine nici un drept real asupra imobilului teren arabil în suprafaţă de 0,43  ha identificat cadastral  sub nr. 2329 şi înscris în CF 112039 Sibiu, CF 112027 Sibiu  şi CF 4032/2 Sibiu

- să se constate că aceste imobile nu pot face obiectul  reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii 18/1991.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe art. 564 Cod Civil, Legea 18/1991 şi art. 274 Cod pr. civilă.

 Prin sentinţa  civilă nr. 2664/2013 a Judecătoriei Sibiu acţiunea reclamantei a fost respinsă, instanţa de fond reţinând că în doctrină acţiunea negatorie a fost definită ca acea acţiune reală, petitorie prin care titularul dreptului de proprietate asupra unui bun solicită instanţei de judecată să stabilească prin hotărâre judecătorească că pârâtul nu este titularul unui drept real, dezmembrământ al proprietăţii (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie) asupra bunului său şi să-l oblige la încetarea exerciţiului nelegitim al unuia din aceste drepturi.

Din considerentele sentinţei  civile nr.  1616/2010 a Judecătoriei Sibiu, instanţa a reţinut  că pârâtului P.C. i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului identificat cu parcela cu nr. cad 2329, punctul C., parcelă care se suprapune cu parte din nr. top 4032/2 şi 4032/4 din CF 3631 Sibiu, unde reclamanta are o cotă de proprietate de 1872/19200 părţi din teren. Astfel,  dreptul pe care îl are pârâtul este un drept de proprietate. Dreptul consacrat pârâtului a produs efecte juridice, motiv pentru care prin dispozitivul sentinţei  mai sus menţionate  Comisia Judeţeană de LFF S.  a fost obligată la emiterea TP pe numele pârâtului asupra acestui teren, iar aceste efecte juridice nu pot fi înlăturate decât printr-o acţiune în realizare, în constatarea nulităţii actului juridic sau anularea actului juridic. Pentru intrarea în posesie efectivă asupra terenului, reclamanta are la îndemână o acţiune în revendicare în cadrul căreia s-ar putea analiza şi dreptul de proprietate al pârâtului. A fost apreciată inadmisibilă  cererea negatorie în constatarea inexistenţei unui drept real în condiţiile în care pârâtul opune un drept de proprietate.

În consecinţă, raportat la caracterul subsidiar al cererii în constatare faţă de cererea în realizare, având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 111 C. pr. civ., instanţa a constatat inadmisibilă acţiunea negatorie atât în ceea ce priveşte constatarea inexistenţei vreunui drept real al pârâtului asupra imobilului din litigiu, cât şi asupra constatării că acest imobil nu face obiectul Legii nr. 18/1991, având în vedere înscrierile din CF, cât şi adresa nr. 96186/2002 a Primăriei Sibiu, fiind considerat lipsit de obiect acest din urmă petit.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea ei în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, cu motivarea că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt greşită, în sensul că,  contrar celor reţinute de instanţă, ea are posesia terenului dar pârâtul încearcă să îi tulbure folosinţa motivat de faptul că este beneficiarul dreptului la reconstituirea dreptului de proprietate privată în temeiul L. 18/1991 şi a fost pus în posesie pe acest teren.

Prin decizia civilă nr.  353/2013 Tribunalul Sibiu a  respins apelul reclamantei, reţinând în considerente următoarele:

Din actele dosarului rezultă că reclamanta este coproprietară asupra terenului ce face obiectul prezentei acţiuni. Pârâtului i s-a recunoscut prin sentinţa  civilă nr. 1616/2010 a Judecătoriei Sibiu dreptul de proprietate asupra terenului cu nr. cadastral 2329, conform expertizei din dosar, în baza L. 18/1991, însă nu i s-a emis titlu de proprietate. Comisia locală de fond funciar nu l-a pus în posesie pe pârât asupra terenului în litigiu. Expertiza efectuată în dosarul în care s-a pronunţat s.c. 1616/2010 a stabilit că nr. cadastral 2329 se suprapune parţial pe nr. top 4032/2 şi 4034/2. Aceeaşi expertiză a stabilit la acel moment că terenul este liber.

Faptul că instanţa de fond a reţinut în considerente că reclamanta are posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare pentru a intra în posesia terenului nu constituie în sine un motiv de respingere a acţiunii, iar faptul posesiei nici nu are relevanţă în cauză, de aceea instanţa de fond în mod corect a respins cererile în probaţiune cu martori şi expertiză.

Niciuna dintre părţi nu a invocat la instanţa de fond un drept de folosinţă asupra terenului, nici reclamanta şi nici pârâtul, nu au susţinut că s-ar afla în posesia terenului în litigiu, reclamanta invocând doar dreptul de proprietate, iar pârâtul nu a formulat nicio apărare. Doar în apel reclamanta susţine că are posesia terenului, ceea ce  nu are nicio relevanţă pentru a se constata că pârâtul nu deţine un drept real, aşa cum s-a cerut prin acţiune.

Faptul că pârâtul a refuzat nejustificat să se prezinte la interogatoriu nu constituie un argument suficient pentru admiterea acţiunii reclamantei, câtă vreme condiţiile legale de admitere a acesteia nu sunt îndeplinite.

Instanţa de fond a reţinut corect că potrivit art. 564 cod civil acţiunea negatorie poate fi formulată de proprietar împotriva unei persoane care pretinde un alt drept real decât cel de proprietate, asupra bunului său, ori în cauză reclamanta susţine că pârâtul pretinde un drept la reconstituirea dreptului de proprietate, ori acesta nu este un drept real, aşa cum sunt acestea enumerate în art. 551 cod civil.

Petitul de constatare a faptului că imobilul în litigiu nu face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul L. 18/1991 a fost apreciat  inadmisibil în cadrul acţiunii negatorii, nefiindu-i aplicabile disp. art. 564 cod civil.

Faţă de aceste împrejurări instanţa a respins apelul reclamantei ca nefondat, în temeiul art. 296 cod pr. civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, care a solicitat modificarea acesteia  şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În  expunerea  de motive, recurenta a arătat că interpretarea dată disp. art. 551 NCC de către instanţa de apel este greşită,  întrucât pârâtul C.P. pretinde un drept de folosinţă rezultat din dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate  asupra imobilului în litigiu, în temeiul Legii 18/1991. Dreptul de folosinţă este un drept real conform art. 551 pct. 9 NCC  şi este pretins de intimat ca efect al punerii în posesie afirmate.  Reclamanta are interes în promovarea acestei acţiuni deoarece pârâtul  încearcă să folosească acest teren în temeiul sentinţei civile 1616/2010 prin care i se recunoaşte dreptul la reconstituirea dreptului de  proprietate privată. Petitul subsecvent  de constatare a faptului că imobilul în litigiu nu poate  face obiectul reconstituirii  dreptului de proprietate în temeiul Legii 18/1991 este admisibil, atâta timp cât reclamanta deţine proprietatea şi posesia imobilului, iar Comisia Locală  poate dispune doar asupra imobilelor  aflate în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie, iar imobilul în litigiu nu a fost înscris niciodată  la CAP.

Recursul a fost întemeiat în drept pe art. 304 pct. 7, 9 cod pr. civilă.

Intimatele  Comisia Locală şi Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate  au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat  şi menţinerea deciziei Tribunalului ca fiind temeinică şi legală.

 Intimatul C.P. nu a depus la dosar întâmpinare.

Prin decizia civilă nr.122/13.03.2014  pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia a fost respins recursul reclamantei.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Reclamanta  este proprietară a imobilelor  înscrise în CF 112039,  cu o cotă de 1284/12800 înscrisă sub B 12,  în CF 112027, cu o cotă  de 1284/12800 înscrisă sub B 12 şi 112034, cu o cotă de  1284/12800  Sibiu, înscrisă sub B 12, în suprafaţă totală de  35.012 mp, dovada dreptului de proprietate fiind făcută cu extrasele de carte funciară depuse la dosarul instanţei de fond la filele X. 

Potrivit art. 564 NCC, proprietarul  poate intenta acţiunea negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului său.

Făcând dovada  dreptului său de proprietate reclamanta şi-a  justificat calitatea procesuală activă, însă nu a dovedit îndeplinirea celorlalte condiţii ale unei acţiuni negatorii. Astfel, nu există nicio dovadă la dosar din care să rezulte că pârâtul  pretinde a fi titularul vreunui drept real, dintre cele enumerate la art.551 pct. 2-11 NCC. Dimpotrivă, pârâtul nu formulează nicio apărare în cauză, iar din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că acesta ar avea  posesia sau  folosinţa terenului asupra căruia este proprietară reclamanta.

Susţinerea recurentei reclamante că pârâtul  pretinde a fi titularul unui drept de folosinţă este lipsită de suport probator,  cu atât mai mult cu cât  din actele emise de Comisiile pentru aplicarea legii fondului funciar rezultă că  nu s-a efectuat punerea în posesie asupra  terenului  identificat în CF 3631  şi 3632 Sibiu, motivat de faptul că există proprietari tabulari, conform extraselor de carte funciară depuse la Comisia Locală ( dosar fond).

Reţinerea instanţei de fond că pârâtului P.C. i s-a reconstituit dreptul de proprietate prin sentinţa  civilă 1616/2010 a Judecătoriei Sibiu şi că acesta opune un drept de proprietate este esenţialmente  eronată, atâta timp cât  prin sentinţa 1616/2010 a fost instituită doar o obligaţie de a face în sarcina pârâtei Comisia Judeţeană  pentru Stabilirea dreptului de proprietate privată  asupra terenurilor, aceasta fiind obligată  să emită Titlul de Proprietate asupra terenului  identificat cadastral sub nr. 2329, titlu pe care nu l-a emis.

Pârâtul nu deţine niciun drept de proprietate în baza acestei sentinţe, atâta timp cât  nu s-a emis niciun titlu de proprietate în favoarea sa, în sistemul de cărţi funciare aplicabil  în Transilvania dovada dreptului de proprietate neputându-se face decât cu extrasul de carte funciară. Or,  o astfel de dovadă a dreptului de proprietate nu a fost în măsură să facă decât reclamanta, conform  înscrisurilor depuse la dosar.

Pârâtul este în posesia unei hotărâri judecătoreşti  care a fost pusă în executare doar până la  faza de emitere  a Hotărârii  nr. 971/2011 prin care  s-a dispus că „se va emite titlu de proprietate în favoarea numitului P.C. conform sentinţei 1616/2010  a Judecătoriei Sibiu” (dosar apel), fără însă ca acest titlu să fie emis. Or, dreptul de proprietate nu s-a reconstituit nici în baza sentinţei civile 1616/2010 a Judecătoriei Sibiu şi nici în baza  Hotărârii Comisiei Judeţene nr. 971/12.07.2011, ci pentru aceasta era necesară eliberarea efectivă a titlului de proprietate, care să fie ulterior întabulat în cartea funciară.

S-a apreciat că nu pot fi primite nici  susţinerile reclamantei  cu privire la dreptul real pe care îl pretinde pârâtul, în apel reclamanta arătând că pârâtul pretinde  că este titularul unui drept la reconstituirea  dreptului de proprietate  privată în temeiul Legii 18/1991, iar în recurs,  reclamanta arătând că pârâtul pretinde un drept de folosinţă rezultat din dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate, care s-ar putea încadra în prevederile art. 551 pct. 9 NCC.

Reclamanta are prin urmare o poziţie oscilantă cu privire la dreptul pe care îl pretinde pârâtul, nereuşind să dovedească în faţa instanţei care este dreptul real, altul decât cel de proprietate pe care îl pretinde pârâtul, în sensul art. 564 NCC. Dimpotrivă, din actele depuse la dosar rezultă că pârâtul nu pretinde niciun drept real dintre cele prevăzute la art. 551 pct. 2-11 NCC, şi mai mult,  nici nu poate pretinde un astfel de drept, fiind exclus a putea pretinde un drept de proprietate în baza sentinţei 1616/2010, cum greşit a apreciat instanţa de fond.

Desigur,  dreptul la reconstituirea  dreptului de proprietate  privată în temeiul Legii 18/1991, invocat de reclamantă în apel nu este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată  şi nu poate fi încadrat în niciunul din punctele 2-11 de la art. 551 NCC, astfel că sub acest aspect sunt corecte considerentele deciziei Tribunalului Sibiu, care a arătat că  dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate  nu este un drept real, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile unei acţiuni negatorii.

Pe de altă parte nici dreptul  de folosinţă  pe care reclamanta îl invocă  în faţa instanţei de recurs, drept pe care l-ar pretinde  pârâtul, în temeiul art. 551 pct. 9 NCC, nu este un dezmembrământ al dreptul de proprietate privată, ci un  dezmembrământ al dreptului de proprietate publică, alături de dreptul de administrare şi dreptul de concesiune, prevăzute de art. 551 pct. 7 şi 8 NCC.

 Dispoziţiile art.  866 NCC prevăd expres că  drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit, acesta din urmă având drept titulari  instituţiile de utilitate publică, conform art. 874 alin. 1 NCC.

Prin urmare, pârâtul persoană fizică PC nu poate pretinde cu succes un drept de folosinţă în temeiul art. 551 pct. 9 NCC, ca drept real dezmembrământ al dreptului de proprietate publică, deoarece terenul este proprietatea privată a reclamantei, iar dezmembrămintele  dreptului de proprietate privată sunt cele prevăzute de art. 551 pct. 2 – 7 NCC  aşa cum sunt analizate de art.693 şi următoarele NCC.

Faţă de cele arătate mai sus, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile admiterii unei acţiuni negatorii, prevăzute de art.564 NCC, la dosar nefiind făcută nicio dovadă din care să rezulte că pârâtul pretinde sau poate să pretindă un drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului reclamantei. Aceasta deoarece, aşa cum s-a arătat,  un drept de proprietate  în favoarea pârâtului nu există, sentinţa 1616/2010 nedând naştere unui astfel de drept, iar  dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate privată invocat de reclamantă în apel, sau dreptul de folosinţă invocat de reclamantă în recurs, nu sunt drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, aşa cum sunt ele reglementate de art. 551 pct. 2-7  şi art. 693 şi urm. NCC.

În ceea ce priveşte petitul subsidiar al acţiunii reclamantei prin care aceasta solicită  instanţei să constate că imobilul  nu face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate  în temeiul Legii 18/1991, s-a apreciat că acesta  nu poate fi admis având în vedere sentinţa civilă nr. 1616/2010 pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosar nr. 2923/306/2009, rămasă irevocabilă. A statua în cadrul acestui litigiu că  terenul  proprietatea reclamantei  nu poate face obiectul Legii 18/1991 înseamnă a  stabili aspecte contrare  a ceea ce a stabilit Judecătoria Sibiu în dosar nr. 2923/306/2009, cu putere de lucru judecat. În acest dosar instanţa a analizat adeverinţa nr. 125/73/8.11.1991 emisă de Comisia Locală R.  şi Hotărârea nr. 123/1.11.1991 emisă de  Comisia Judeţeană  S.  şi a reţinut că aceste acte atestă dreptul reclamantului la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 0,43 ha. Aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat  şi nu  pot fi dezbătute în cadrul  unei simple acţiuni în constatarea inexistenţei dreptului, întemeiate pe art. 111 cod pr. civilă şi,  cu atât mai puţin  în cadrul unei acţiuni negatorii întemeiate pe art. 564 NCC, aşa cum a precizat reclamanta prin mandatar la termenul de judecată din 22.02.2013.

Pentru motivele mai sus expuse, Curtea a constatat că acţiunea reclamantei nu poate fi admisă, pentru argumentele mai sus arătate, astfel că în temeiul art. 312 alin. 1  raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 cod pr. civilă, recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare