Încuviintarea executarii în România a unei hotarâri judecatoresti privind încredintarea unui minor, pronuntata într-un stat membru al Uniunii Europene. Dispozitii legale aplicabile
Solicitarea de încuviintare a executarii în România a unei hotarâri judecatoresti de încredintare minor pronuntata în Republica Elena se examineaza prin prisma dispozitiilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor judecatoresti în materie matrimoniala si în materia raspunderii parintesti.
Curtea de Apel Iasi, decizia civila nr. 152 din 3 noiembrie 2008
Tribunalul Iasi a respins cererea de încuviintare a executarii hotarârii judecatoresti – Decizia nr. 4757 – pronuntata de Tribunalul de Prima Instanta din Atena – sectia Masuri preventive, Republica Elena, în dosarul nr. 55413/2008 (numar special 4158/2008) privind reîncredintarea minorei S.M., formulata de reclamantul S.A.
Pentru a se pronunta astfel, tribunalul a retinut ca, prin cererea formulata, reclamantul S.A. a solicitat încuviintarea executarii hotarârii straine – Decizia nr. 4757/2008 pronuntata de Tribunalul de Prima Instanta din Atena, privind reîncredintarea minorei S.M. – în conditiile art. 31 al. 1 din Regulamentului Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/ 2003, fara citarea pârâtei.
Instanta a retinut ca, desi s-a solicitat judecata cauzei fara citarea pârâtei, în cauza sunt incidente dispozitiile art. 20 al. 2 din Constitutie, potrivit carora „Daca exista neconcordanta între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului în care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile”.
Având în vedere ca, în speta, legile interne contin dispozitii mai favorabile pentru pârâta, care este cetatean român, instanta a facut aplicarea dispozitiilor legale în materie, respectiv Legea nr. 105/1992 si Legea nr. 187/ 2003 si a dispus citarea pârâtei, în temeiul dispozitiilor art. 176 alin. 1 din Legea nr. 105/1992.
Potrivit dispozitiilor art.174 din Legea nr.105/1992, „Executarea hotarârii straine se încuviinteaza cu respectarea conditiilor prevazute de art. 167 si a celor ce urmeaza, a) hotarârea este executorie, potrivit legii instantei care a pronuntat-o; b) dreptul de a cere executarea silita nu este prescris, potrivit legii române. Dispozitiile art. 168 si art. 169 sunt aplicabile în mod corespunzator si cererii de încuviintare a executarii”; iar conform art.167 din acelasi act normativ „Hotarârile pot fi recunoscute în România spre a beneficia de puterea lucrului judecat daca sunt îndeplinite cumulativ urmatoarele conditii:
a) hotarârea este definitiva, potrivit legii statului;
b) instanta care a pronuntat-o a avut competenta sa judece;
c) exista reciprocitate în ce priveste efectele hotarârilor straine între România si Statul instantei care a pronuntat-o.
Daca hotarârea a fost pronuntata în lipsa partii care a pierdut procesul, trebuie sa se constate de asemenea ca i-a fost înmânata în timp util citatia pentru termenul de dezbateri în fond, cât si actul de sesizare a instantei si ca i s-a dat posibilitatea de a se apara si de a exercita calea de atac împotriva hotarârii”.
În cauza, instanta de judecata, examinând cerintele impuse de dispozitiile legale citate, a constatat ca acestea nu sunt îndeplinite cumulativ.
Astfel, din înscrisurile depuse la dosar rezulta ca hotarârea nu este executorie (potrivit art. 174 lit. a) si asa cum a invocat si dovedit pârâta, hotarârea nu este definitiva ci provizorie (conform art. 167 lit. a), aspect ce decurge din omisiunea citarii acesteia, care nu a participat la proces, hotarârea fiind data în lipsa pârâtei, care a pierdut procesul, reclamantul nefacând dovada ca pârâtei i s-a înmânat în timp util citatia pentru termenul de dezbateri în fond si ca i s-a dat posibilitatea de a se apara si de a exercita calea de atac împotriva hotarârii (art. 167 alin. 2).
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, între parti exista o situatie litigioasa (ambele parti având introduse actiuni de divort pe rolul instantelor din Grecia), având ca obiect încredintarea minorei de 5 ani rezultata din casatoria acestora – care nu face obiectul prezentei – iar în cauza, pârâta a facut dovada ca pe rolul Judecatoriei Iasi se afla o alta actiune formulata de ea, înregistrata sub nr. 8804/ 245/2008, având termen de judecata la 19.05.2008, împrejurare care conduce la concluzia ca nu sunt îndeplinite nici dispozitiile art. 168 alin. 1 pct. 3 din Legea nr.105/ 1992.
De asemenea, în speta nu sunt îndeplinite nici dispozitiile art. 23 lit. c) si d) din Regulamentului nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene, act normativ indicat ca temei de drept chiar de reclamant, a constatat tribunalul.
Împotriva sentintei a declarat recurs reclamantul S.A., criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
În motivarea recursului, el a aratat ca tribunalul a aplicat gresit legea, deoarece el si-a întemeiat cererea de încuviintare a executarii hotarârii pe Regulamentul Consiliului nr. 2201/2003, privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor judecatoresti în materie matrimoniala si în materia raspunderii parintesti si nu pe dispozitiile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept international privat.
A.S. a învederat ca aplicarea cu prioritate a dispozitiilor Regulamentului nr. 2201/2003 rezulta din dispozitiile art. 110 alin. 2 din Tratatul de Instituire a Comunitatii Europene, la care România a aderat începând cu data de 1 ianuarie 2007. Regulamentul – a sustinut recurentul – are aplicabilitate generala si este obligatoriu pentru toate statele membre, devenind parte a sistemului dreptului intern român si având prioritate fata de legislatia interna, conform art. 148 (1) din Constitutia României.
Recurentul a sustinut ca tribunalul era tinut a analiza conditiile prevazute de articolele 28 si 37 din Regulamentul nr. 2201/2003 si ca nu era obligatorie citarea pârâtei, din coroborarea art. 31 (1) si art. 33 (4) din Regulament rezultând ca aceasta cerere se solutioneaza fara citarea pârâtului, citarea facându-se doar în cazul solutionarii caii de atac împotriva hotarârii pronuntate de tribunal.
Reclamantul-recurent a pretins ca prima instanta a încalcat principiul disponibilitatii, atunci când a analizat temeinicia cererii prin prisma unui alt temei de drept decât acela indicat de dânsul, operând prevederile art. 129 alin. 6 Cod procedura civila. Recurentul învedereaza ca nu este incident articolul 84 Cod procedura civila, recalificarea cererii de instanta investita intervenind doar atunci când cererea este neclar formulata, neputându-se întelege cauza actiunii reclamantului sau se urmareste realizarea unui alt scop decât cel indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecata.
A.S. a aratat si ca tribunalul a apreciat gresit probele administrate în cauza, concluzionând eronat ca nu ar fi îndeplinite conditiile din Regulamentul nr. 2201/2003.
Recurentul a sustinut ca hotarârea Tribunalului din Atena, a carei executare solicita a fi încuviintata, este executorie, cerinta art. 28 din Regulament fiind îndeplinita. De asemenea, a pretins A.S., hotarârea întruneste cerintele articolului 37 din Regulamentul 2201/2003, aceasta rezultând din certificatul emis de Tribunalul de Prima Sentinta din Atena la data de 6 iunie 2008 (punctele 9.1, 9.1.1, 9.2, 9.2.1, 6.3 si 6.3.2. din certificat). Recurentul a pretins ca nu sunt incidente prevederile art. 23 lit. c si d din Regulamentul nr. 2201/2003, deoarece hotarârea a fost comunicata pârâtei, i-a fost înmânat actul de sesizare a instantei si a fost citata pentru toate termenele de judecata.
Formulând întâmpinare, intimata S.G. a solicitat respingerea recursului. Ea a aratat ca tribunalul a analizat cauza în raport cu toate prevederile aplicabile în speta, neîncalcând principiu disponibilitatii, care se coroboreaza cu principiul rolului activ al instantei. Intimata a învederat ca aplicarea de prima instanta a Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept international privat si a Constitutiei României nu intra în contradictie cu Regulamentul nr. 2201/2003.
S.G. a sustinut ca aplicarea articolelor 28 si 37 din Regulamentul nr. 2201/2003 se face numai daca sunt respectate conditiile preliminare din articolul 23, care stabileste criteriile de legalitate a unei hotarâri. Intimata a aratat ca hotarârea a carei executare se cere a fi încuviintata s-a pronuntat cu nerespectarea regulilor procedurale de citare si de comunicare. Intimata a pretins ca hotarârea Tribunalului de Prima Instanta din Atena nu i-a fost comunicata si ca dânsa nu a fost citata la termenele de judecata, încalcându-i-se vadit dreptul la aparare consacrat în art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. S.G. a aratat ca nu a avut posibilitatea de a fi ascultata, ea aflându-se în România, situatie de care reclamantul era încunostintat prin notificarile facute prin Cabinetul de Avocat „V.L.”. Intimata a învederat ca – prin imposiblitatea de a-si expune parerea în fata instantei elene si de a ataca hotarârea – i s-a încalcat dreptul de acces la justitie si la un recurs efectiv, asigurat de prevederile articolului 13 din CEDO. Ea a pretins ca hotarârea Tribunalului din Atena contravine în mod evident interesului superior al copilului, intrând în contradictie cu art. 8 din Conventia Europeana si trecând peste caracteristicile care trebuie salvgardate privind relatiile parinti-copii: stabilitate, siguranta, necesitati. S.G. a sustinut ca instanta româna trebuie sa urmareasca, în analiza cererii reclamantului de încuviintare a executarii hotarârii de încredintare provizorie, exclusiv interesul fetitei. Or, a pretins intimata, argumentele retinute în motivele hotarârii instantei din Atena sunt pur formale si nu urmaresc în primul rând interesul copilului .
În fine, intimata a aratat ca nici o instanta nu a constatat ilegalitatea deplasarii sale cu minora în România, dânsa si fiica având domiciliul legal în România, ea având dreptul de a stabili locul resedintei copilului în baza hotarârii de custodie definitiva obtinute în Grecia. Orice restrângere a dreptului sau de a se deplasa cu copilul, a sustinut S.G., ar încalca în mod grav un alt drept garantat de Conventia Europeana, si anume dreptul la libera circulatie, prevazut de art. 2 din Protocolul aditional nr. 4.
Examinând actele si lucrarile dosarului, curtea a constatat ca recursul este fondat.
Criticile formulate de recurent se încadreaza în punctul 9 al art. 304 Cod procedura civila, dar – în conditiile în care sentinta tribunalului nu poate fi atacata cu apel – recursul nu este limitat la motivele de casare ori modificare prevazute în articolul 304, cauza putând fi examinata sub toate aspectele, potrivit articolului 304 ind. 1 Cod procedura civila.
Curtea de apel a constatat ca solicitarea reclamantului S.A., de încuviintare a executarii în România a unei hotarâri judecatoresti de încredintare minor pronuntata în Republica Elena, trebuia examinata prin prisma dispozitiilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor judecatoresti în materie matrimoniala si în materia raspunderii parintesti. Tribunalul a aplicat dispozitiile art. 20 din Constitutia României, fara a observa ca textul se refera la neconcordanta între o prevedere dintr-un pact sau tratat privitor la drepturile omului la care România este parte si legea interna, apreciind ca ar fi mai favorabila Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept international privat. Or, în speta, Regulamentul nr. 2201/2003 nu este un „pact ori tratat privitor la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte”, în sensul textului constitutional citat, ci parte a sistemului de drept român, care are prioritate în raport cu normele interne eventual contrare. Principiul prioritatii dreptului comunitar fata de sistemele de drept nationale, rezultând din articolul 10 al Tratatului instituind Comunitatea Europeana, a fost consacrat si dezvoltat de Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene. În acelasi timp, Regulamentul are, conform articolului 249 alin. 2 din Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeana, aplicabilitate generala, este obligatoriu în toate elementele sale si se aplica direct în fiecare stat membru. Aceste prevederi cu caracter general sunt reluate si în articolul 72 din Regulamentul nr. 2201/2003. La 25 aprilie 2005 a fost semnat Tratatul de Aderare a României si Bulgariei la Uniunea Europeana, tratatul intrând în vigoare la 1 ianuarie 2007. Ca urmare a aderarii, potrivit art. 148 (1) din Constitutia României, prevederile reglementarilor comunitare cu caracter obligatoriu (printre care se numara si Regulamentele Consiliului, conform art. 248 alin. 1 din TCE) au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne.
Considerentele ce preced conduc la concluzia aplicabilitatii Regulamentului nr. 2201/2003 în cauza de fata. Curtea de apel a constatat ca acest act comunitar consacra principiul încrederii reciproce în ce priveste recunoasterea si executarea hotarârilor judecatoresti pronuntate într-un stat membru, motivele de refuz trebuind a fi interpretate în sens strict. Sectiunea 2 a Capitolului III din Regulament este consacrata încuviintarii executarii hotarârilor judecatoresti, iar sectiunea 3 a aceluiasi capitol arata documentele ce trebuie prezentate pentru a obtine recunoasterea ori încuviintarea executarii unei hotarâri judecatoresti. Instanta de recurs a observat ca S.A. a îndeplinit cerintele art. 37, prezentând hotarârea Tribunalului de Prima Instanta din Atena – Sectia Masuri Preventive, nr. 4757/2008 din 4 iunie 2008 si certificatul prevazut de art. 39 din Regulament, ca si dovada comunicarii catre pârâta S.G. a actului de sesizare a instantei (în sensul art. 37 alin. 2 lit. a din Regulament). Curtea de apel a constatat ca hotarârea instantei elene este executorie în Grecia, fiind îndeplinita cerinta art. 28 (1) din Regulamentul 2201/2003.
În acelasi timp, instanta de control judiciar a retinut ca – potrivit articolului 31 (2) din Regulamentul mentionat – cererea de încuviintare a executarii poate fi respinsa numai pentru unul dintre motivele prevazute la articolele 22, 23 si 24 si ca nici unul dintre aceste motive nu opereaza în speta. S-a observat ca hotarârea instantei elene s-a dat în procedura urgenta, astfel încât neascultarea copilului nu constituie motiv de refuz, în sensul art. 23 lit. b, si ca actul de sesizare a instantei a fost comunicat pârâtei, lit. c a articolului 23 neaflându-si incidenta.
Curtea de apel a constatat ca în procedura de fata este interzis controlul hotarârii straine (conform art. 31 alin. 3 din regulament) situatie în care instanta româna nu este în masura a cenzura – asa cum solicita intimata, prin întâmpinare, respectarea de judecatorul grec a dispozitiilor procedurale care guverneaza judecata în acel stat. Pentru aceleasi considerente, Curtea nu cenzureaza modul în care judecata în Grecia a respectat drepturile fundamentale si garantiile din Conventia Europeana a Drepturilor Omului sau principiul interesului superior al copilului. În fine, curtea de apel nu are competenta – în cadrul investirii sale – sa stabileasca legalitatea sau ilegalitatea deplasarii intimatei împreuna cu copilul.
Raportat considerentelor expuse, curtea – în aplicarea punctului 9 al art. 304 Cod procedura civila si a art. 312 (3) Cod procedura civila – a admis recursul modificând în tot sentinta Tribunalului Iasi. În baza art. 31 (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, Curtea a admis cererea reclamantului, încuviintând executarea în România a hotarârii pronuntate de instanta elena.