Înlocuirea masurii arestului preventiv cu obligatia de a nu parasi tara fara încuviintarea instantei (decizia penala nr. 143/R/2010)
Prin încheierea penala din 24.03.2010 pronuntata de Judecatoria Oradea în dosarul cu nr.602/271/2009 s-a dispus în baza art. 3002 C. pr. pen., cu referire la art. 160b alin. 3 C pr. pen., mentinerea masurii arestarii preventive a inculpatului C.S., în prezent detinut în Penitenciarul Oradea, dispusa prin Încheierea nr. 38/M/5 noiembrie 2008 a Judecatoriei Oradea si mandatul de arestare preventiva nr. 32/M/5 noiembrie 2008.
De asemenea s-a respins cererea formulata de avocata inculpatului C.S., pentru revocarea masurii arestarii preventive a acestuia sau pentru înlocuirea masurii arestarii preventive, cu aceea a obligarii de a nu parasi localitatea.
Examinând încheierea recurata prin prisma motivelor de recurs invocate, cât si din oficiu, cu privire la toate motivele de nelegalitate si netemeinicie, tribunalul a retinut urmatoarele:
Inculpatul a fost arestat în cauza prin încheierea nr. 38/M/5 noiembrie 2008 a Judecatoriei Oradea, în baza careia s-a emis mandatul de arestare preventiva 32/M/5 noiembrie 2008.
Cu privire la cazul prev. de art. 148 lit. „f” C.p.p., Tribunalul apreciaza ca una din conditiile cumulative prev. de acest text de lege s-a schimbat, aceea potrivit careia lasarea în libertate a inculpatului ar mai prezenta pericol pentru ordinea publica, observând ca pâna la acest moment inculpatul a recunoscut savârsirea faptelor în conditiile în care nu au fost evidentiate indicii care sa mai sustina existenta pericolului pentru ordinea publica.
Pericolul pentru ordinea publica îsi gaseste expresia si în starea de neliniste, în sentimentul de insecuritate în rândul societatii, stare generata de faptul ca persoane banuite de savârsirea unor infractiuni cu violenta si cu rezonanta sociala deosebita, sunt cercetate si judecate în stare de libertate.
În cauza faptele deduse judecatii nu se circumscriu în aceasta categorie.
Pericolul concret pentru ordinea publica reiese din circumstantele reale ale comiterii faptelor ce prezinta un grad ridicat de pericol social, precum si circumstantele personale ale inculpatului.
Instanta împartaseste opinia potrivit careia orice infractiune savârsita prezinta pericol concret pentru opinia publica, însa – tinând seama atât de principiile CEDO cât si de practica instantelor de judecata din tara si din U.E., care admit principiul potrivit caruia arestarea este o masura de exceptie, fara a conduce la depasirea unui termen rezonabil ori la încalcarea drepturilor de care inculpatul trebuie sa se bucure, si urmeaza a aprecia gradul de pericol social odata cu individualizarea pedepselor în împrejurarea dispunerii hotarârii judecatoresti - în cazul în care se va pronunta o hotarâre de condamnare.
Prezumtia potrivit careia, în lipsa masurii arestarii preventive a unor persoane, sunt create situatii în care cercetarea în stare de libertate a unor autori ar putea favoriza savârsirea de catre acestia de noi fapte penale cu mult mai grave în cazul de fata nu are temei, fiind bine stiut ca, pericolul concret pentru ordinea publica prin lasarea în libertate a unei persoane trebuie dedusa din probele administrate raportat la fiecare fapta savârsita si nu în alt mod.
Analizând oportunitatea mentinerii arestului inculpatului prin prisma exigentelor CEDO (cauzele Scundeanu si Jiga din februarie - martie 2010), Tribunalul constata ca referirea la pericolul pentru ordinea publica este invocata în cauza de fata de o maniera abstracta, prin urmare ca nu se bazeaza pe probe, iar prezumtiile si presupunerile nu sunt rezonabile.
La dosar nu exista probe care sa indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publica pe care l-ar prezenta lasarea inculpatului în libertate.
Nu au fost evidentiate fapte concrete pe baza carora sa fi fost estimat riscul lasarii inculpatului în libertate, prin urmare nu au fost furnizate motive pertinente si suficiente pentru a justifica necesitatea mentinerii inculpatului în arest.
Prin hotarârea Scundeanu c. România din 16 februarie 2010, CEDO a sanctionat utilizarea excesiva a notiuni de pericol pentru ordinea publica în situatii abstracte.
Curtea a constatat ca, în speta, existau suficiente motive pentru a considera ca inculpatul a comis o infractiune, însa acest fapt nu este suficient pentru a permite arestarea sa. Curtea a amintit ca referirea la pericolul pentru ordinea publica nu poate fi invocata de o maniera abstracta de catre autoritati, acestea trebuind sa se bazeze pe probe, nu pe prezumtii si presupuneri. Curtea a amintit si faptul ca, asa cum a decis în hotarârea Letellier c. Franta, luarea în considerare a pericolului pentru ordinea publica se poate face doar în circumstante exceptionale, în care exista probe care sa indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publica pe care l-ar prezenta lasarea unui acuzat în libertate.
Curtea a amintit si ca, în hotarârea Calmanovici, concluzionase ca autoritatile judiciare nu au furnizat motive pertinente si suficiente pentru a justifica necesitatea mentinerii reclamantului în stare de detentie provizorie, întrucât nu au prezentat fapte concrete pe baza carora au estimat riscul lasarii reclamantului în libertate si nici nu au explicat imposibilitatea de a aplica masuri alternative detentiei.
În cauza Scundeanu c. România, situatia este identica, autoritatile omitând sa indice probele concrete care indica existenta unui pericol pentru ordinea publica care ar fi rezultat din judecarea inculpatului în stare de libertate. În plus, Curtea a constatat ca instantele nu au explicat niciodata de ce luarea unei alte masuri preventive nu ar fi fost suficienta, iar simplul fapt ca reclamantul era recidivist nu putea sa justifice mentinerea sa în stare de arest.
Tribunalul constata ca argumentele Curtii sunt aplicabile în cauza de fata cu privire la incidenta art. 148 lit. f C.pr.pen.
Conform jurisprudentei, Curtea a dezvoltat 4 motive în baza carora arestarea preventiva este considerata ca justificata :
-pericolul de fuga din partea acuzatului (Stögmuller c. Autriche, arret du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15) ;
-riscul ca acuzatul , odata pus în libertate sa împiedice buna administrare a justitiei (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7),
-ori sa comita noi infractiuni (Matzenetter c. Autriche, arret du 10 novembre 1969, série A no 10, § 9)
-existenta unui pericol pentru ordinea publica (Letellier c. France, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007).
În cauza Jiga c. România, din martie 2010, Curtea constata ca anumite infractiuni, prin gravitatea lor particulara si prin reactia publicului pot determina o stare de pericol pentru comunitate, justificând astfel luarea masurii arestarii preventive cel putin pentru o anumita durata de timp.
Acest pericol însa descreste pe masura trecerii timpului, iar autoritatile trebuie sa motiveze de o maniera concreta necesitatea mentinerii starii de arest (I.A. c. France, 23 septembre 1998, §§ 104-105, Recueil des arrets et décisions 1998 VII). Continuarea detentiei asadar poate fi justificata daca din anumite elemente concrete rezulta ca trebuie acordata prioritate protejarii ordinii publice, libertatea individuala trecând în subsidiar (Smirnova c. Russie, nos 46133/99 et 48183/99, § 61, CEDH 2003 IX (extraits)).
Starea de libertate constituie normalitatea iar concluzia ca lasarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publica trebuie sa se întemeieze pe convingerea - data de tot materialul probator al cauzei - ca învinuitul, odata liber, va savârsi fapte cu conotatie penala, se va sustrage cercetarii judecatoresti sau va încerca sa zadarniceasca aflarea adevarului.
Reprezentând o exceptie de la regula de baza a desfasurarii procesului penal în stare de libertate, legea procesuala penala a reglementat riguros si limitativ conditiile pentru luarea masurilor preventive, garantând astfel dreptul individului la libertate, stabilit în art. 23 din Constitutia României, de natura a raspunde si exigentelor Conventiei pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale.
A rationa în sensul ca punerea în primejdie a colectivitatii prin lasarea în libertate a inculpatului în conditiile descrise mai sus, sau rezonanta faptei în colectivitate pot fi deduse exclusiv din împrejurarile în care s-a comis fapta, natura si gravitatea acesteia si ca nu sunt necesare probe certe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanta sa se pronunte cu neobservarea conditiilor expres stabilite prin textul de lege mentionat, ceea ce este inadmisibil fata de libertatea persoanei prezumate nevinovata.
Gravitatea faptelor si rezonanta sociala negativa a acestora, asa dupa cum au fost prezentate pâna la acest moment la dosar, nu pot conduce automat la concluzia existentei unui pericol pentru ordinea publica pe care l-ar determina lasarea inculpatului în libertate ci, dimpotriva, acest pericol trebuie sa rezulte din coroborarea tuturor elementelor administrate în acuzare, respectiv produse în aparare, în caz contrar ajungându-se la arbitrariu, solutie inacceptabila cât priveste luarea unei hotarâri asupra libertatii persoanei.
Conceptul de ordine publica în sensul legii penale trebuie înteles ca o reactie colectiva fata de anumite stari de lucruri, cu impact imediat asupra opiniei publice.
În prezenta cauza au trecut mai bine de 1 an si 6 luni de la arestare, iar conduita ulterioara a inculpatului nu este de natura a demonstra un pericol public.
Respectând exigentele CEDO, Tribunalul constata ca nu se mai impune mentinerea arestarii preventive a inculpatului, atât din perspectiva inexistentei unei stari de pericol pentru ordinea publica cât si prin raportare la stadiul procedurii.
Potrivit aprecierilor Curtii, revine tribunalelor nationale obligatia de a motiva în concret, pe baza unor fapte pertinente, motivele pentru care se considera ca prin punerea în libertate a acuzatului s-ar crea pericol pentru ordinea publica (mutatis mutandis, Letellier précité, § 51, et Patsouria précité, § 72).
Or, în cauza de fata Tribunalul constata ca acest aspect nu mai poate motivat rezonabil si pertinent în asa fel încât sa reziste criticilor Curtii.
În lipsa unor criterii legale exprese pentru stabilirea pericolului social concret pentru ordinea publica, acesta ar trebui analizat fie raportat la fapta comisa, fie la persoana inculpatului, fie la ambele.
Tinând seama de exigentele CEDO recent reiterate, Tribunalul constata ca se impune luarea unei masuri alternative prevazute de lege, neprivativa de libertate, deoarece conduita nonviolenta a inculpatului pe care acesta întelege sa o adopte în societate nu prezinta pericol imediat, prin urmare nefiind justificata necesitatea protejarii ordinii publice.
În aceste conditii, lasarea în libertate a inculpatului nu este de natura sa provoace o stare de nesiguranta si neliniste în rândul opiniei publice acesta putând fi judecat în stare de libertate în continuare.
Raportat la perioada de arestare preventiva de 1 an si 6 luni, la faza în care se afla cercetarea judecatoreasca, la aspectul ca inculpatul a fost audiat recunoscând partial faptele retinute, precum si tinând seama de natura infractiunilor retinute in sarcina sa, de valoarea mica a prejudiciului, Tribunalul apreciaza ca pericolul pentru ordinea publica s-a diminuat si ca buna desfasurare a procesului penal poate fi asigurata si printr-o alta masura preventiva mai putin drastica, motiv pentru care va dispune înlocuirea arestului cu obligatia de a nu parasi tara fara încuviintarea instantei.