Abuz de încredere. Furt. Criteriu distructiv – modalitatea de a dobândi detentia bunului
Curtea de Apel Iasi, decizia penala nr. 27 din 19 martie 2009
Prin sentinta penala nr. 338 din 6 februarie 2008, pronuntata în dosarul nr. 22854/245/2007 al Judecatoriei Iasi s-a dispus condamnarea inculpatului S.D. la pedeapsa de 1 an si 6 luni închisoare pentru savârsirea infractiunii de furt calificat, prevazuta de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) C.pen., cu aplicarea dispozitiilor art. 74 lit. b) si c) C.pen., raportat la art. 76 lit. c) C.pen.
A retinut instanta de fond ca în cauza sunt întrunite elementele constitutive ale infractiunii de furt calificat, prevazuta de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) C.pen., în conditiile în care simpla predare catre inculpat a doua telefoane mobile nu poate echivala cu o pierdere a posesiei bunurilor, iar inculpatul nu a devenit un detentor precar, partile vatamate aflându-se tot timpul în apropierea inculpatului.
Prin decizia penala nr. 435 din 28 octombrie 2008, Tribunalul Iasi a admis apelul declarat de inculpat, a desfiintat în parte sentinta atacata, numai în sensul deducerii perioadei arestarii preventive , mentinând toate celelalte dispozitii ale sentintei.
Decizia instantei de apel a fost recurata de inculpat si criticata pentru netemeinicie, invocându-se gresita apreciere a probelor administrate în cauza, ce demonstreaza ca inculpatul a refuzat restituirea bunului mobil încredintat de partea vatamata, activitatea infractionala ce se circumscrie continutului infractiunii de abuz de încredere.
Analizând criticile formulate, instanta de recurs a retinut urmatoarele:
Potrivit art. 213 alin. 1 C.pen., infractiunea de abuz de încredere consta în însusirea unui bun mobil al altuia, detinut cu orice titlu sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.
Pentru existenta acestei infractiuni, este necesar în primul rând sa existe un raport juridic între partea vatamata si faptuitor, în temeiul caruia acesta din urma dobândeste detentia bunului mobil si, totodata, are îndatorirea sa îl pastreze, sa în restituie la termenul si în conditiile stabilite ori sa îi dea destinatia indicata de cel de la care l-a primit.
Devenit detentor al bunului, faptuitorul interverteste în mod abuziv detentia într-o stapânire deplina, comportându-se ca si cum ar fi proprietarul acestui bun, abuzând astfel de încrederea celui care i l-a încredintat.
A dispune de un bun în sensul art. 213 C.pen., înseamna a face acte la care numai proprietarul bunului este îndreptatit, acte pe care detentorul sa le faca pe nedrept, adica raportul juridic în temeiul caruia acesta detine bunul sa nu îl fi îndreptatit sa le efectueze.
La furt, în momentul savârsirii actiunii incriminate, bunul mobil care constituie obiectul material al infractiunii se afla în posesia sau detentia altei persoane decât infractorul, de la care acesta din urma îl ia împotriva vointei ei, pentru a si-l însuti pe nedrept.
În speta, persoanele vatamate – minori în vârsta de 15 si 16 ani – încredintând bunul lor (telefonul mobil) inculpatului pentru un timp foarte scurt, nu au renuntat nici un moment la posesie sau detentie, ci doar a operat o schimbare temporara a pozitiei bunului care, prin aceasta, în lipsa oricarui titlu, nu a ajuns în detentia inculpatului. În aceste conditii, din modul cum a procedat inculpatul, parasind clubul imediat pe o iesire laterala, rezulta ca acesta a luat hotarârea de a-si însusi telefoanele mobile înca înainte de a intra în posesia lor.
Faptul ca partile vatamate i-au dat de buna voie telefoanele mobile este lipsit de relevanta cu privire la încadrarea juridica a faptei ca infractiune de furt, întrucât acesta a pretins ca vrea sa le cumpere, când, de fapt, hotarâse sa si le însuseasca pe nedrept, la scurt timp fiind vândute unor persoane necunoscute.
În concluzie, în mod corect instantele au apreciat ca fapta inculpatului întruneste elementele constitutive ale infractiunii de furt calificat, iar nu pe cele ale infractiunii de abuz de încredere, prevazuta de art. 213 C.pen., în conditiile în care între inculpat si partile vatamate nu a existat o conventie anterioara cu privire la detinerea bunului, lipsind, deci, situatia premisa a acestei infractiuni.