Curtea de Apel Cluj, Sectia civila, de munca si asigurari sociale, pentru minori si familie, decizia nr. 75 din 15 ianuarie 2010
Prin Sentinta civila nr.433 din 24 martie 2009, a Judecatoriei Dej s-a admis exceptia prescriptiei dreptului material la actiune în ceea ce priveste obligarea pârâtei la repararea pagubei, exceptie invocata de catre pârâta si în consecinta s-a respins actiunea formulata de reclamanta SC T. SRL în contradictoriu cu pârâta SC L.V. SRL ca fiind prescrisa.
S-a respins totodata si cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, instanta de fond a retinut în esenta urmatoarele:
La termenul de judecata din data de 27.01.2009 instanta, dupa ce a pus în discutia partilor exceptia de necompetentei materiale a Judecatoriei Dej invocata de pârâta prin întâmpinare, a respins exceptia si a retinut cauza spre solutionare, considerentele fiind cuprinse în încheierea de sedinta din data de 27.01.2009.
La termenul de judecata din data de 17.03.2009 instanta a pus în discutia partilor exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, invocata de pârâta prin întâmpinare.
Pozitia partilor a fost consemnata în încheierea de sedinta din data de 17.03.2009, termen la care instanta a amânat pronuntarea cu privire la exceptia pentru data de 24.03.2009.
Analizând exceptia invocata în raport cu actele de la dosar cu cele sustinute de parti, instanta a admis exceptia si a respins actiunea ca fiind prescrisa, luând în considerare urmatoarele:
Potrivit prevederilor art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, prescriptia dreptului la actiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa curga de la data când pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atât paguba, cât si pe cel care raspunde de ea. Potrivit art.1 alin.1 din acelasi decret, dreptul la actiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar conform art.3 teza I-a din acelasi decret, termenul prescriptiei este de 3 ani… .
Prin procesul-verbal de interventie nr.28/1 din 28.07.2004 a Grupului de Pompieri „Avram Iancu”, întocmit în urma incendiului produs la data de 28.07.2004 la sediul pârâtei, la pct. 3 s-a stabilit ca a fost afectat si magazinul de textile al S.C. T. S.R.L., în speta reclamanta, la pct.6 a fost stabilit ca loc al focarului incendiului restaurantul pârâtei, sursa probabila de aprindere fiind un scurtcircuit electric la unul din cablurile care alimentau un consumator din bar sau de pe bar, mijlocul care putea produce aprinderea fiind un cablu electric, primul material care s-a aprins fiind izolatia cablului electric, iar împrejurarea determinanta pentru producerea incendiului a fost cablul electric neizolat corespunzator fata de materialele combustibile.
Raportat la mentiunile cuprinse în procesul verbal mai sus mentionat, luând în considerare si faptul ca reclamanta a învederat ca a cunoscut valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a incendiului, raportat la actele contabile, pe care le-a si depus la dosarul cauzei, instanta a apreciat ca reclamanta avea posibilitatea sa actioneze în instanta în vederea recuperarii prejudiciului, initierea si exercitarea unei actiuni având ca obiect pretentii nefiind îngradita/prohibita prin lege în acest caz. Faptul atacarii în instanta de catre pârâta a procesului verbal de interventie amintit, solicitând anularea unor mentiuni care stabileau într-adevar raspunderea pârâtei pentru producerea incendiului, nu a împiedicat accesul reclamantei la solicitarea repararii pagubei pricinuite, aceasta având posibilitatea sa-si formuleze propriile pretentii fie pe cale incidentala, prin cerere reconventionala formulata în cadrul litigiului mentionat mai sus, fie pe cale principala, printr-o actiune de drept comun, având ca obiect pretentii, precum cea de fata. Nu poate fi luat în considerare argumentul potrivit caruia acest litigiu ar fi fost oricum suspendat în cazul în care ar fi fost initiat, pâna la solutionarea definitiva si irevocabila a litigiului având ca obiect anularea unor mentiuni din procesul verbal de interventie, deoarece dreptul la actiune a existat, iar suspendarea prevazuta de art.244 alin.1, pct.1 din Codul de procedura civila, referitoare la ipoteza în care „dezlegarea pricinii atârna, în totul sau în parte, de existenta sau neexistenta unui drept care face obiectul unei alte judecati” are caracter facultativ, ramânând la aprecierea instantei legal investita cu solutionarea cererii sa aprecieze în ce masura s-ar fi impus solutia suspendarii cauzei. Ca urmare, instanta a apreciat ca în speta trebuie luat în considerare momentul la care reclamanta a cunoscut persoana responsabila de producerea incendiului, procesul-verbal de interventie prezumându-se ca fiind legal întocmit, nicidecum momentul la care hotarârea instantei de fond prin care a fost respinsa actiunea având ca obiect anularea unor mentiuni din procesul verbal de interventie a ramas definitiva si irevocabila, contrar celor sustinute de reclamanta, prin hotarârea mentionata nu s-a stabilit „faptul ca societatea pârâta este singura vinovata în propagarea incendiului”, ci a fost respinsa actiunea ca urmare a faptului ca nu a fost rasturnata prezumtia de temeinicie si legalitate a procesului verbal de interventie si a raportului de constatare tehnica.
Fata de cele de mai sus, nu poate fi luat în considerare nici argumentul reclamantei conform caruia termenul de prescriptie a început sa curga de la data pronuntarii deciziei Curtii de Apel prin care a fost respins recursul privind actiunea în anulare partiala, mentionata mai sus, sau cel mult de la data întocmirii în respectiva cauza a raportului de expertiza tehnica din cuprinsul caruia se desprinde în mod cert concluzia vinovatiei pârâtei cu privire la producerea incendiului cauzator de pagube, instanta apreciind ca în speta determinant este momentul la care reclamanta a luat cunostinta de continutul procesului verbal de interventie nr.28/1 din 28.07.2004 a Grupului de Pompieri „Avram Iancu”. Astfel, instanta a constatat ca cel târziu la data de 20.09.2004 reclamanta a luat cunostinta de existenta si continutul acestui proces verbal, dat fiind faptul ca prin întâmpinarea depusa la acea data la dosarul având ca obiect anularea partiala a mentiunilor respectivului proces verbal face referire directa si se raporteaza la continutul acestuia. Ca urmare, termenul de prescriptie de 3 ani aplicabil în speta s-a împlinit la data de 20.09.2007, în conditiile în care prezenta actiune a fost promovata la data de 05.01.2009.
Având în vedere cele de mai sus, instanta a dispus admiterea exceptiei prescriptiei dreptului material la actiune în ceea ce priveste obligarea pârâtei la repararea pagubei, exceptie invocata de catre pârâta, astfel ca, fata de solutia dispusa cu privire la exceptia invocata, a respins actiunea formulata de catre reclamanta ca fiind prescrisa, si a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.
Prin decizia civila nr.466 din 13 octombrie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de SC T. SRL, mentinându-se în întregime hotarârea atacata.
Apelanta SC T. SRL a fost obligata sa plateasca intimatei SC "L.V." S.R.L., suma de 238 lei constând în onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecata în apel.
Pentru a pronunta aceasta decizie, tribunalul a constatat ca potrivit prevederilor art.8 din Decretul nr. 167/1958, prescriptia dreptului la actiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa curga de la data când pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca paguba cât si pe cel care raspunde de ea.
Or ,astfel cum rezulta din înscrisul de la dosar apelanta S.C. T. S.R.L. a primit procesul-verbal de interventie nr. 28/2 din data de 28.07.2004 iar în acest act, la pct. 6, este mentionat locul focarului: "Restaurantul firmei L.V. in jurul barului", sursa probabila de aprindere fiind "scurtcircuit electric la unul din cablurile care alimentau un consumator".
În aceste conditii în mod corect a apreciat instanta de fond ca apelanta S.C. T. S.R.L. a cunoscut persoana vinovata de producerea pagubei la data comunicarii procesului-verbal de interventie nr. 28/2 din data de 28.07.2004, act care nu a fost contestat in instanta.
De asemenea, pertinent, a statuat instanta de fond ca nu poate fi luat în considerare nici argumentul reclamantei conform caruia termenul de prescriptie a început sa curga de la data pronuntarii deciziei Curtii de Apel prin care a fost respins recursul privind actiunea în anulare partiala a procesului verbal de interventie 28/1 din data de 28.07.2004 , în speta determinant fiind momentul la care reclamanta apelanta a luat cunostinta de continutul procesului verbal de interventie nr.28/1 din 28.07.2004 a Grupului de Pompieri „Avram Iancu” , care de altfel reitereaza mentiunile retinute în cuprinsul procesului-verbal de interventie nr. 28/2 din data de 28.07.2004.
Judecatorul fondului a procedat în mod corect atunci când a retinut faptul ca cel târziu la data de 20.09.2004 reclamanta apelanta a luat cunostinta de existenta si continutul proces verbal de interventie nr. 28/2 din data de 28.07.2004 dat fiind faptul ca prin întâmpinarea depusa la acea data la dosarul având ca obiect anularea partiala a mentiunilor respectivului proces verbal face referire directa si se raporteaza la continutul acestuia , astfel ca , termenul general de prescriptie de 3 ani aplicabil în speta s-a împlinit la data de 20.09.2007, în conditiile în care cererea de chemare în judecata a fost promovata la data de 05.01.2009.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC”T.”SRL a declarat recurs în termen legal solicitând instantei admiterea acestuia, modificarea hotarârii atacate, în sensul admiterii apelului reclamantei, schimbarea sentintei instantei de fond, în sensul admiterii actiunii asa cum a fost formulata.
In motivarea recursului, reclamanta a aratat ca instantele de fond au retinut în mod gresit momentul la care a început prescriptia dreptului material la actiune respectiv, de la data emiterii procesului verbal de interventie.
În opinia reclamantei, termenul de prescriptie a început sa curga de la data ramânerii definitive si irevocabile a deciziei civile nr.1940/R/2008, în speta nefiind vorba de o întrerupere a termenului de prescriptie, respectiv la data de 10.10.2008 deoarece în acest dosar s-a stabilit persoana vinovata de producerea incendiului. În acest sens, doar la acest moment reclamanta a cunoscut cu exactitate pe cel raspunzator de savârsirea pagubei, conform art.8 din Decretul nr.167/1958.
În ipoteza în care reclamanta ar fi promovat o actiune în pretentii din momentul emiterii procesului verbal de interventie, aceasta actiune s-ar fi suspendat pâna la solutionarea irevocabila a actiunii privind anularea procesului verbal de interventie, promovata de catre pârâta pe rolul Judecatoriei Dej.
În mod gresit instanta de apel a retinut ca, atâta vreme cât au existat doua procese verbale de interventie, din care unul a fost comunicat recurentei, proces neatacat de aceasta, reclamanta avea obligatia sa formuleze actiunea în pretentii cu aceeasi data, respectiv 28.07.2004, însa a omis sa retina ca ambele procese aveau acelasi continut fiind diferit doar numarul de înregistrare însa fiind emise în aceeasi data.
Sustinerile instantelor de fond referitoare la faptul ca recurenta avea posibilitatea sa-si formuleze propriile pretentii pe cale incidentala, prin cerere reconventionala în cadrul procesului de fond prin care s-a solutionat stergerea mentiunilor din procesul verbal de interventie sau pe calea unei actiuni de drept comun, nu pot fi luate în considerare deoarece doar la data ramânerii definitive si irevocabile a deciziei nr.1940/R/10.10.2008 a Curtii de Apel, s-a stabilit ca principalul vinovat de propagarea incendiului si implicit a prejudiciului cauzat este SC”L.V.”SRL.
În drept, recursul se întemeiaza pe dispozitiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
Pârâta intimata SC”L.V.”SRL a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat si obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata.
În sustinerea pozitiei procesuale, intimata a aratat ca în recurs nu se pot invoca motive de netemeinicie a hotarârii atacate, ci numai motivele de nelegalitate prevazute de art.304 C.pr.civ.
Decizia criticata de recurenta a fost data cu respectarea dispozitiilor legale aplicabile în speta, fiind în deplina concordanta cu probele administrate în cauza.
Sustinerea recurentei referitoare la faptul ca doar în luna octombrie 2008 a cunoscut cu certitudine cuantumul prejudiciului si persoana vinovata de producerea pagubei, respectiv la data pronuntarii deciziei Curtii de Apel, nu pot fi retinute deoarece în baza procesului verbal de interventie nr.28/2/28.07.2004 a Grupului de Pompieri „Avram Iancu”, reclamanta a obtinut despagubiri în cuantum de 1.685.710.000 lei vechi de la SC”A.”SA în dosarele de dauna cj3/056/IC si cj3/057/IC din anul 2004.
Acest proces verbal de interventie a fost comunicat reclamantei la data de 28.07.2004 fiind mentionat si locul focarului, respectiv restaurantul firmei L.V. si sursa de aprindere, fiind un scurt circuit electric la unul din cablurile ce alimentau un consumator.
Reclamanta a cunoscut persoana vinovata de producerea pagubei la data comunicarii acestui proces verbal, act care nu a fost contestat în instanta de catre reclamanta.
Reclamanta a încasat despagubirile mai sus aratate de la SC”A.”SA întrucât potrivit politei de asigurare nr.0870291/30.04.2004, SC”T.”SRL a asigurat cladirile si alte constructii pentru suma de 58.500 USD, iar produsele finite pentru suma de 29.667 USD, adica în total 88.167 USD.
Existenta litigiului înregistrat de pârâta pe rolul Judecatoriei Dej sub nr.2702/2004 nu a întrerupt cursul prescriptiei astfel încât în mod corect instantele de fond au stabilit ca actiunea reclamantei este prescrisa.
În sedinta publica din 15.01.2010, Curtea a invocat în temeiul art.306 alin.2 C.pr.civ., motivul de recurs de ordine publica privind necompetenta materiala a primei instante, având în vedere natura juridica a despagubirilor solicitate de reclamanta, precum si cuantumul pretentiilor de 121.032 Ron.
Reprezentanta reclamantei recurente a aratat ca prezentul litigiu este un litigiu civil, având în vedere ca este vorba de o raspundere civila delictuala.
Reprezentantul partii civile intimate a aratat ca natura prezentului litigiu este discutabila, având în vedere ca poate avea atât natura comerciala, partile fiind societati comerciale, cât si natura civila, asa cum s-a considerat în fata primei instante, deoarece s-a avut în vedere faptul ca în cauza este vorba de o raspundere civila delictuala. Totodata, arata ca opteaza pentru natura civila a litigiului.
Analizând decizia criticata cu prioritate prin prisma motivului de recurs de ordine publica invocat din oficiu, Curtea retine urmatoarele :
Astfel, prin cererea de chemare înregistrata sub nr.14/219/2009 la data de 05.01.2009, la Judecatoria Dej, reclamanta SC”T.”SRL a chemat în judecata pârâta SC”L.V.”SRL solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 121.032 lei cu titlu de pretentii constând din : marfa distrusa în incendiu, în valoare de 102.041 lei; mobilier distrus, în valoare de 8.991 lei si profit nerealizat, în suma de 10.000 lei, precum si dobânda legala pâna la achitarea integrala a debitului.
În motivarea cererii de chemare în judecata reclamanta a aratat ca în data de 08.07.2004 la restaurantul pârâtei a izbucnit un incendiu care s-a datorat culpei exclusive a acesteia si care s-a propagat la magazinul reclamantei cauzându-i prejudiciul mai sus mentionat. Marfa distrusa si depreciata ca urmare a incendiului provenit de la imobilul pârâtei a fost în valoare de 157.041 lei, însa o parte din prejudiciu, în suma de 55.000 lei a fost recuperata datorita faptului ca o parte din marfa a fost asigurata.
În drept, actiunea reclamantei se întemeiaza pe dispozitiile art.998, art.999 si art.1000 C.civ.
Desi pârâta a invocat prin întâmpinare exceptia de necompetenta materiala a Judecatoriei Dej, prin încheierea pronuntata în sedinta publica din 27.01.2009 Judecatoria Dej a respins exceptia necompetentei materiale si a retinut cauza spre solutionare având în vedere ca litigiul are natura civila si nu comerciala, apreciind ca distinctia trebuie facuta în raport de normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între parti, în speta nefiind vorba de obligatii comerciale ale partilor, ci de pretinsul fapt ilicit al pârâtei, savârsit în calitatea sa de persoana juridica de drept civil si nu în calitate de comerciant.
Conform art.4 C.com., „Se socotesc, afara de acestea, ca fapte de comert celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natura civila sau daca contrariul nu rezulta din însusi actul”.
De asemenea, art.56 C.com. dispune ca, daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti contractantii sunt supusi încât priveste acest act, legii comerciale, afara de dispozitiile privitoare la persoana chiar a comerciantilor si de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Prin urmare, faptele de comert unilaterale sau mixte, sunt guvernate de legea comerciala pentru ambele parti, chiar daca pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil.
Solutia adoptata de lege se justifica prin aceea ca fiind vorba de un raport juridic unic el nu poate fi supus simultan la doua reglementari diferite, una comerciala pentru comerciant si alta civila pentru celalalt comerciant.
Având în vedere ca obiectul actiunii formulate de reclamanta îl constituie obligarea pârâtei la plata despagubirilor cauzate de savârsirea faptei ilicite constând în incendiul produs la restaurantul pârâtei, reprezentând contravaloarea marfii distruse si neasigurate, a mobilierului distrus si a profitului nerealizat, Curtea apreciaza ca prezenta actiune de reparare a prejudiciului derivând din fapta juridica ilicita a pârâtei are o natura comerciala, potrivit art.4 C.com. si art.56 C.com., tinând seama si de împrejurarea ca pretinsul prejudiciu a afectat inclusiv fondul de comert si activitatea comerciala a reclamantei.
Potrivit art.2 pct.1 lit.a C.pr.civ., tribunalul judeca în prima instanta procesele si cererile în materie comerciala a caror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei (vechi), precum si procesele si cererile în aceasta materie a caror obiect este neevaluabil în bani.
Normele juridice care reglementeaza competenta materiala sunt imperative, au caracter absolut astfel încât nici partile, dar nici instanta de judecata nu pot deroga de la ele.
Având în vedere natura comerciala a cauzei si valoarea despagubirilor solicitate de reclamanta, în cuantum de 121.032 lei (noi), Judecatoria Dej a solutionat actiunea formulata de reclamanta cu încalcarea normelor de competenta imperative prevazute de art.2 pct.1 lit.a raportat la art.158, art.159 pct.3 C.pr.civ.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art.312 alin.1 si alin.3 raportat la art.304 pct.3 si pct.9 C.pr.civ., va admite recursul pârâtei, va casa hotarârea atacata si rejudecând, în temeiul art.296 C.pr.civ., va admite apelul declarat de reclamanta în contra sentintei civile nr.433/24.03.2009 a Judecatoriei Dej, pe care în temeiul art.297 alin.2 C.pr.civ., o anuleaza în întregime si va dispune trimiterea cauzei pentru competenta solutionare în prima instanta la Tribunalul Comercial Cluj, în baza art.2 pct1 lit.a C.pr.civ. coroborat cu art.37 din Legea nr.304/2004.