Actiune în revendicare întemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil. Criterii de apreciere a admisibilitatii unei astfel de actiuni dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Sectia civila – Decizia civila nr. 381/15 octombrie 2009
Prin actiunea civila înregistrata la Judecatoria Medias sub dosar nr. 3002/257/2007 reclamantii WR si S au solicitat în contradictoriu cu pârâtii Statul român prin Consiliul Judetean Sibiu, Statul român prin Consiliul local Medias, Statul român prin Primaria Medias, Statul român prin Primarul municipiului Medias, S.C. GC S.A. Medias, PG si PA:
- obligarea pârâtilor sa le lase în deplina proprietate si folosinta imobilul înscris în CF nr. 272 II Ighisul Nou nr. cad. 565/1, gradina intravilan;
- anularea încheierilor de CF 1829/72 si 2204/72 si revenirea la situatia anterioara de CF;
- sa se constate nulitatea contractului de vânzare cumparare nr. 930/1975 si încheierilor nr. 1374/1975 si 4561/1997 cu revenirea la situatia anterioara.
În motivare se arata în esenta ca reclamanta este unica mostenitoare a proprietarei de CF de la care imobilul a fost preluat de stat fara despagubire.
În drept invoca art. 480 Cod civ., art. 6 pct. 3 din Legea nr.213/1998.
Prin sentinta civila nr. 2164/2008 Judecatoria Medias a respins actiunea obligând reclamantii sa plateasca pârâtilor P cheltuieli de judecata.
Pentru a hotarî astfel, prima instanta a constatat ca imobilul în litigiu întra sub incidenta Legii nr. 10/2001, iar legea speciala deroga de la prevederile art.6 din Legea nr. 213/1998. Chiar si în acest context, legea speciala permite revendicarea imobilelor donate statului numai daca în prealabil s-a pronuntat o hotarâre irevocabila prin care s-a constatat nulitatea sau s-a dispus anularea donatiei. Si sub acest aspect, instanta a constatat ca nu sunt întrunite conditiile pentru admiterea actiunii în revendicare întrucât nu exista în cauza si nu s-a solicitat nici instantei sa constate nulitatea actului de donatie.
Conclusiv, a considerat ca reclamantii trebuiau sa solicite sau sa depuna dovada constatarii nulitatii sau anularii declaratiei de renuntare a fostului proprietar SR la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea statului.
În lipsa unei asemenea cereri, respectiv a unei hotarâri judecatoresti irevocabile privind nulitatea declaratiei de renuntare autentificata sub nr. 3035/1972 nu se pot lua în considerare sustinerile reclamantilor privind nevalabilitatea titlului în baza caruia statul a dobândit dreptul de proprietate.
Prin decizia civila nr. 163/2009 pronuntata de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 3002/257/2007 a fost admis apelul promovat de reclamanti, împotriva sentintei primei instante care a fost desfiintata iar cauza a fost trimisa spre rejudecare.
În considerentele deciziei s-a retinut ca dupa ce a calificat actiunea ca fiind în revendicare instanta a respins-o ca inadmisibila apreciind ca este obligatorie fie urmarea procedurii speciale prevazuta de Legea nr.10/2001 fie anularea titlului proprietarului actual. Aceasta solutie a fost apreciata ca nelegala deoarece atâta timp cât nu au fost abrogate prevederile art. 480 Cod civ. care permit procedura de drept comun în materia retrocedarilor, obligativitatea de a urma procedura speciala nu poate fi retinuta.
Cum actiunea a fost respinsa ca inadmisibila fara a se cerceta fondul, s-a constatat ca este necesara restituirea dosarului pentru pronuntarea unei solutii, astfel cum a fost investita instanta.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtii Statul Român prin Primaria si Consiliul local Medias, solicitând în principal modificarea în tot a deciziei si respingerea apelului iar în subsidiar casarea hotarârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 304 alin 8 si 9 Cod pr. civ.
În expunerea motivelor de recurs se arata ca instanta de apel nu a tinut cont de faptul ca în practica este de notorietate ca inadmisibilitatile nu constituie veritabile exceptii, aspectele invocate trebuind sa fie solutionate cu ocazia judecarii pe fond a cererii. Instanta de fond, constatând faptul ca trebuie administrate aceleasi probe atât pentru solutionarea exceptiei cât si pentru solutionarea fondului a unit exceptia cu fondul conform art. 137 alin 2 Cod pr. civ.
Apelul este devolutiv astfel ca instanta de apel putea evoca fondul ori, aceasta nu a aplicat în mod concret principiul rolului activ, nu a verificat sentinta civila sub aspectul temeiniciei ei.
Invoca si decizia în interesul Legii nr. 33/2008 conform careia concursul între legea speciala si cea generala se rezolva în favoarea celei speciale, aratând ca adoptarea Legii nr. 1/30.01.2009 întareste caracterul inadmisibil al acestor cereri.
Fata de disp. art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998 considera ca Legea nr.10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparatie astfel ca este obligatorie parcurgerea procedurii administrative reglementata de aceasta lege.
Împotriva aceleiasi decizii au declarat recurs si pârâtii PG si A solicitând în baza art. 304 pct. 9 si art. 312 Cod pr. civ. casarea acesteia si trimiterea cauzei spre rejudecare instantei de apel, în subsidiar solicita modificarea acesteia în totalitate în sensul respingerii actiunii reclamantilor.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arata ca din motivarea hotarârii primei instante rezulta ca toate actiunile în revendicare sunt admisibile în orice conditii si indiferent de data promovarii atâta timp cât art. 480 Cod civ. este în vigoare ori, aceasta sustinere este contrazisa de principiile de baza ale dreptului civil cât si de directivele ICCJ care a statuat ca actiunile în revendicare sunt admisibile în masura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securitatii raporturilor juridice.
În drept invoca disp. art. 304 pct. 9, art. 312 si 274 Cod pr. civ.
Verificând decizia atacata prin prisma motivelor invocate, Curtea a respins recursurile pentru urmatoarele motive:
Prin decizia nr. 33/9.06.2008 pronuntata de ICCJ – sectiile unite în solutionarea unui recurs în interesul legii s-a decis într-adevar ca, în privinta concursului dintre legea speciala si cea generala, aceasta se rezolva în favoarea legii speciale. Însa, prin aceeasi decizie s-a stabilit ca atunci când sunt sesizate neconcordante între legea speciala, respectiv Legea nr.10/2001 si CEDO, aceasta din urma are prioritate, aceasta prioritate putând fi data în cadrul unei actiuni în revendicare întemeiata pe dreptul comun, în masura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Rezulta cu claritate ca actiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun sunt admisibile în masura în care nu se încalca un alt drept de proprietate sau securitatea raporturilor juridice. Deasemenea, este evident ca actiunea în revendicare formulata pe dreptul comun, nu mai poate fi calificata ca fiind inadmisibila doar pentru motivul ca nu s-a uzat de procedurile legii speciale, asa cum a hotarât prima instanta, si cum sustin si recurentii, instantele fiind obligate sa verifice daca actiunea tinde sau nu la încalcarea unui alt drept de proprietate sau securitatii raporturilor juridice.
Ideea inadmisibilitatii actiunii reclamantilor nu poate fi primita nici în raport de practica Curtii Europene a Drepturilor Omului care în cauza Flaimbat împotriva României din 13 ianuarie 2009 a statuat ca respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare promovata dupa intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 încalca prevederile art. 6 CEDO care garanteaza dreptul la un proces echitabil.
Fata de cele retinute, Curtea a apreciat ca nu pot fi primite sustinerile din cele doua recursuri referitoare la obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile prevazuta de Legea nr.10/2001, la ignorarea de catre instanta apelului a incidentei Legii nr.10/2001 si la pasivitatea îndelungata a reclamantilor care nu au facut pâna la acest moment nici un demers în vederea restituirii în natura a imobilului.
De asemenea, s-a constatat ca din decizia pronuntata într-un recurs în interesul legii mentionata mai sus nu se poate retine doar modul în care se rezolva concursul dintre legea speciala si cea generala asa cum încearca sa sublinieze recurentii, ci trebuie luat în considerare întreg dispozitivul acesteia care, asa cum s-a mai retinut, obliga la verificari asupra atingerii ce s-ar putea aduce unui alt drept de proprietate sau securitatii raporturilor juridice.
Tot în raport de continutul deciziei ICCJ mentionate si de jurisprudenta CEDO, Curtea a constatat ca fiind lipsita de relevanta în speta practica judiciara invocata de recurenti (a Tribunalului Sibiu si a ICCJ).
Este adevarat ca prima instanta nu si-a fundamentat solutia de respingere a actiunii exclusiv pe inadmisibilitatea acesteia în raport de prevederile Legii nr.10/2001 si ca a cercetat si anumite aspecte ce tin de fondul cauzei, atunci când a facut aprecieri asupra valabilitatii titlului Statului, a lipsei unei hotarâri irevocabile privind nulitatea declaratiei de renuntare si a unui titlu de proprietate valabil al recurentilor.
Tribunalul a retinut si aceste aspecte atunci când a constatat ca prima instanta a respins actiunea ca inadmisibila si datorita faptului ca era obligatorie anularea titlului proprietarului actual. S-a apreciat astfel ca lipsa anularii titlului proprietarului actual ar fi tot o chestiune de inadmisibilitate, astfel ca în nici un caz nu se poate retine ca tribunalul nu a avut în vedere si aceste chestiuni, criticile formulate sub acest aspect de recurenti neputând fi primite.
Chiar daca prima instanta a facut aprecieri cu privire la lipsa unei hotarâri judecatoresti privind nulitatea declaratiei de renuntare si a retinut ca nu sunt întrunite conditiile pentru admiterea actiunii în revendicare nu a cercetat sub nici un aspect de fond solicitarea subsidiara a reclamantilor de acordare de despagubiri, retinând doar inadmisibilitatea în raport de prevederile Legii nr.10/2001.
Pentru toate aceste motive, Curtea a constatat ca solutia tribunalului este legala, iar motivele de recurs întemeiate pe disp. art. 304 pct. 8 si 9 Cod pr. civ. nu sunt fondate, impunându-se în baza art. 312 Cod pr. civ. respingerea celor doua recursuri.