ASISTENTA JURIDICA. NOTIUNEA DE INTERESE CONTRARE. MOTIVAREA ÎNCHEIERII PRIN CARE S-A DISPUS MENTINEREA ARESTARII PREVENTIVE
Decizia penala nr. 36 din 20.01.2010
Prin încheierea din data de 15.01.2010 pronuntata de Tribunalul Bacau – Sectia Penala în dosarul penal nr. 6948/110/2009 s-a dispus în temeiul art. 300 ind. 2 C. p. p . raportat la art. 160 ind. b al. 3 C.p.p mentinerea starii de arest preventiv a inculpatilor D. V., N.N. V. si A. O. V. .
S-a dispus amendarea aparatorilor alesi I. P., C. C. si A. M. cu câte 2000 lei fiecare si a lucratorului din cadrul Baroul Bacau cu suma de 1500 lei, cu precizarea ca pot formula cerere de scutire de la plata amenzii.
În baza art. 192al. 3 C. p. p . cheltuielile judiciare ramân în sarcina statului.
Împotriva acestei încheieri au formulat recurs cei trei inculpati. În motivarea recursului aparatorul inculpatului A. O. V. a criticat încheierea recurata pe motiv ca nu a fost analizata si cererea de înlocuirea masurii arestarii preventive cu masura obligarii de a nu parasi tara, încheierea nu a fost corespunzator motivata, prima instanta nepronuntându-se punctual asupra motivelor invocate, nu s-a dat atentia asupra contrarietatii de interese dintre inculpatii N. si A., împrejurare în raport de care acestia trebuiau sa beneficieze de asistenta juridica separata.
Si aparatorul inculpatului N. N. V. a sustinut aceleasi motive de recurs, precum si în faptul ca în mod nejustificat a fost respinsa cererea de amânare a judecatii. Atât aparatorul inculpatului D. V. au facut referiri la situatia de fapt concreta expusa judecatii, apreciind ca în raport de probele administrate pâna în prezent nu e impune aplicarea unei masuri preventive prin care inculpatii sa fie privati de libertate.
Curtea, procedând la analiza încheierii recurate în raport de actele si lucrarile dosarului si de motivele de recurs invocate retine urmatoarele:
Referitor la critica privind nepronuntarea asupra cererii de înlocuirea masurii arestarii preventive cu masura obligarii de a nu parasi tara, se observa ca obiectul dedus judecatii a constat în verificarea din oficiu a legalitatii si temeiniciei judecatii în timpul judecatii la 60 de zile. Înainte de a se acorda cuvântul asupra verificarii starii de arest instanta a întrebat în mod expres partile daca mai au cereri de formulat, acestea raspunzând în sens negativ. În aceste conditii faptul ca în cuprinsul concluziilor orale s-a facut referire, „în subsidiar”, la înlocuirea masurii arestarii cu cea a obligarii de a nu parasi tara, nu obliga instanta sa se pronunte în mod separat cu privire la o astfel de alternativa, cu atât mai mult cu cât în cadrul procedurii de analiza asupra verificarii si legalitatii starii de arest instanta cerceteaza daca subzista temeiurile arestarii, iar în situatia în care acestea s-au modificat poate dispune din oficiu înlocuirea masurii arestarii cu cea a obligarii de a nu parasi tara sau localitatea.
Privitor la motivul de recurs ce vizeaza nemotivarea hotarârii se retine ca în cauza instanta de control judiciar a casat doua încheieri anterioare prin care s-a dispus asupra mentineri masurii arestarii preventive pe motiv ca instanta de fond s-a limitat la aprecieri globale fara a face referiri la situatia concreta a fiecaruia inculpat si la împrejurarea daca în raport de probele administrate pâna în prezent se impune mentinerea starii de arest a acestora. În rejudecare prima instanta s-a conformat deciziilor de casare si a expus pe larg, cu privire la fiecare inculpat în parte, împrejurarile care impun în continuare privarea de libertate a inculpatilor.
Pe de alta parte atunci când examineaza starea de arest instantele trebuie sa manifeste o anumita prudenta în expunerea motivelor care fac oportuna mentinerea acestei masuri arestari preventive, existând riscul antepronuntarii asupra vinovatiei inculpatului, a culpabilizarii acesteia mai înainte ca fondul a fie judecat. În acest sens a procedat justificat prima instanta expunând situatia de fapt, astfel cum a fost prezentata în actul de sesizarea instantei, iar nu ca pe o proprie constatare.
În jurisprudenta sa referitoare la art.6 paragraful 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, care consacra prezumtia de nevinovatie, Curtea a statuat ca aceasta este încalcata atunci când o decizie judiciara referitoare la un acuzat reflecta sentimentul ca este vinovat, câta vreme vinovatia sa nu a fost legal stabilita; este suficienta, chiar în lipsa unei constatari formale, o motivare care sa dea de gândit ca judecatorul considera persoana respectiva ca fiind vinovata, de aici rezultând importanta termenilor folositi de agentii statului în motivarile pe care le formuleaza înainte ca o persoana sa fie judecata si recunoscuta ca fiind vinovata de savârsirea unei infractiuni (Hotarârea Daktaras contra Lituania nr.42095/98).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a considerat ca trebuie facuta o distinctie între hotarârile care reflecta sentimentul vinovatiei persoanei acuzate si cele care se limiteaza sa descrie o stare de suspiciune. Primele încalca prezumtia de vinovatie, în timp ce ultimele au fost considerate conforme spiritului art.6 din Conventie (Hotarârea Leutscher contra Olandei din data de 26.03.2006).
Pronuntându-se cu privire la o eventuala mentinere în stare de arest, instantele apreciaza sumar datele disponibile pentru a determina daca la o prima vedere, banuielile de care este acuzat au consistenta. Nu s-ar putea asimila banuielile cu o constatare a culpabilitatii (Hotarârea Gosselin contra Franta din data de 06.04.2004).
De aceea hotarârile privind mentinerea starii de arest trebuie sa constate doar existenta unor motive plauzibile pentru o banuiala legitima si nu sa constate vinovatia persoanei private de libertate.
Privitor la motivul de recurs vizând contrarietatea de interese dintre inculpatii N. si A., analizând declaratiile date de acestia pâna în momentul de fata se observa ca cei doi inculpati nu au interese contrare. Ambii inculpati recunosc partial fapta, iar între declaratiile acestora exista doar anumite diferente de amanunt, care nu pot fi asimilate contrarietatii de interese. În acest sens ÎCCJ, prin decizia penala nr. 2638 din 14 mai 2004 a aratat ca exista contrarietate de interese între inculpati atunci când unul dintre inculpati neaga savârsirea faptei iar altul o recunoaste, implicându - l si pe cel dintâi, situatie care nu se regaseste în speta de fata.
Pe de alta parte instanta de control judiciar observa ca prima instanta a facut demersuri mai mult decât suficiente pentru a asigura prezenta aparatorilor alesi la judecata, a luat legatura telefonic cu acestia desi nu îi revenea aceasta obligatie, însa initial toti cei trei aparatori nu s-au prezentat în instanta invocând diferite motive, neprobate pâna în prezent, si neasigurând substituirea, astfel cum le impuneau normele procedurale. În aceasta situatie initial instanta a emis adrese pentru desemnarea unor aparatori din oficiu însa la reluarea cauzei s-a prezentat aparatorul unuia dintre inculpati, care i-a aparat prin substituire si pe ceilalti doi inculpati, cu acordul acestora, dupa cum rezulta din concluziile orale ale inculpatului N. formulate în fata instantei de control judiciar, acesta afirmând ca a preferat ca inculpatul N. sa fie aparat de aparatorul inculpatului Dobos decât de un aparator din oficiu care nu ar fi putut asigura o aparare eficienta. Practic se invoca de catre aparatori propria culpa, iar în acest sens se poate afirma ca exista indicii cu privire la încercarea de tergiversare a cauzei si la exercitarea cu rea credinta a drepturilor procesuale, cu consecinta punerii în imposibilitate a instantei de a verifica în interiorul termenului de 60 de zile starea de arest preventiv si a încetari de drept a acesteia.
În ceea ce priveste argumentele de fond retinute de catre instanta pentru mentinerea starii de arest preventiv, în mod absolut justificat aceasta a apreciat în sensul existentei indiciilor si probelor temeinice care îi incrimineaza în prezent pe inculpati cu privire la acuzatiile retinute în sarcina acestora precum si asupra pericolului concret pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatilor, pericol care decurge inclusiv din gravitatea deosebita a faptelor retinute în sarcina inculpatilor.
Pentru motivele expuse vor fi respinse ca nefondate recursurile si vor fi obligati inculpatii la plata cheltuielilor judiciare catre stat.