Competenţa prevăzută de art. 3 din Regulamentul 2201/2003 al Comunităţii Europene este exclusivă şi nu alternativă şi ca atare părţile nu pot deroga de la ea. Caracterul exclusiv rezultă cu certitudine din art. 6 al aceluiaşi regulament, care are ca titula

Dosar Nr. 132 (12.05.2009)

Competenta prevazuta de art. 3 din Regulamentul 2201/2003 al Comunitatii Europene este exclusiva si nu alternativa si ca atare partile nu pot deroga de la ea. Caracterul exclusiv rezulta cu certitudine din art. 6 al aceluiasi regulament, care are ca titulatura „caracterul exclusiv al competentelor prevazute de art. 3,4 si 5” si în care se arata ca un sot care are resedinta obisnuita pe teritoriul unui stat membru sau este resortisant al unui stat membru, nu poate fi chemat în judecata în fata instantelor judecatoresti dintr-un alt stat membru decât în temeiul articolelor 3,4 si 5.

Prin cererea înregistrata sub nr. 9740/215/2008, la data de 30.04.2008, pe rolul Judecatoriei Craiova, reclamanta K E L, cetatean român, a chemat în judecata pe pârâtul K T, cetatean german, pentru ca, prin hotarârea ce se va pronunta, sa se dispuna desfacerea casatoriei încheiate între parti, încredintarea spre crestere si educare a minorului K D, reluarea numelui avut anterior casatoriei si obligarea pârâtului la plata unei pensii de întretinere lunare, în favoarea minorului.

La 20.10.2008, pârâtul a depus la dosar întâmpinare si cerere reconventionala, solicitând respingerea actiunii ca inadmisibila, cu motivarea ca cererea nu este de competenta instantelor din România, întrucât, potrivit disp. art. 607 C.p.c., competenta în materie de divort revine instantei de la ultimul domiciliu comun al partilor, în speta, instantei din Germania, aratând, totodata, ca reclamanta are cea mai strânsa legatura cu legislatia germana, deoarece acolo s-a încheiat casatoria si tot acolo s-a nascut si a crescut minorul partilor.

Pe cale reconventionala, acesta a solicitat desfacerea casatoriei din culpa reclamantei.

Prin sentinta civila nr. 17962/24.11.2008, pronuntata de Judecatoria Craiova, s-a respins actiunea civila de divort formulata de reclamanta.

S-a anulat ca netimbrata cererea reconventionala formulata de pârât.

Pentru a se pronunta astfel, prima instanta a retinut urmatoarele:

La termenul de judecata din 17.11.2008, instanta, a pus în discutie exceptia necompetentei generale a instantei în solutionarea prezentei cauze, invocata de pârât prin întâmpinare, raportat la dispozitiile art. 3 alin. 1, lit. a, pct. 6 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al C.E.

Potrivit textului de lege enuntat „sunt competente sa hotarasca în probleme privind divortul, separarea de drept si anularea casatoriei, instantele judecatoresti din statul membru pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel putin 6 luni imediat înaintea introducerii cererii, în cazul în care acesta este resortisant al statului membru”.

În ce priveste cererea reconventionala formulata de pârât, întrucât acesta nu a îndeplinit conditiile legale privind timbrajul, desi i s-a pus în vedere de instanta îndeplinirea acestei obligatii, raportat la disp. art. 1 si 20 alin. 3 din Legea 146/1997, instanta a pronuntat solutia anularii ei, ca netimbrata.

Împotriva sentintei civile a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

În motivarea apelului, s-a aratat ca instanta de fond a apreciat în mod gresit faptul ca nu este competenta cu solutionarea cauzei, admitând exceptia necompetentei generale a instantelor romane, în solutionarea cauzei raportându-se la dispozitiile Regulamentului nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene.

În cauza nu prezinta relevanta domiciliul comun al partilor, nici aspectul daca ambii soti sunt sau nu cetateni ai aceluiasi stat, întrucât art. 3 al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, din 27 noiembrie 2003, privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor judecatoresti în materie matrimoniala si în materia raspunderii parintesti arata competente alternative pentru solutionarea cererilor de divort si a cererilor accesorii în cazurile ce prezinta un element de extraneitate.

Prin decizia civila nr. 132 din 12.05.2009 Tribunalul Dolj-Sectia pentru Minori si Familie a constatat ca apelul este neîntemeiat, pentru urmatoarele considerente:

Potrivit art. 3 alin. 1 pct. 1 din Regulamentul 2201/2003 al CE, competenta de solutionare a cererii de divort revine instantei din statul membru pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita a sotilor, iar potrivit pct. 2, instantei din statul membru pe teritoriul caruia se afla ultima resedinta obisnuita a sotilor în cazul în care unul dintre ei înca locuieste acolo.

Ori, în speta de fata competenta apartine instantei din Wuppertal-Germania, potrivit art. 3 alin. 1 pct. 2 întrucât ultimul domiciliu comun al sotilor a fost în localitatea Wuppertal, iar pârâtul înca mai locuieste acolo, nefiind incidente dispozitiile prevazute de pct. 1 întrucât sotii nu mai locuiesc împreuna.

Aceasta competenta este exclusiva si nu alternativa, cum sustine apelanta si ca atare partile nu pot deroga de la ea.

Caracterul exclusiv rezulta cu certitudine din art. 6 al aceluiasi regulament, care are ca titulatura „caracterul exclusiv al competentelor prevazute de art. 3,4 si 5” si în care se arata ca un sot care are resedinta obisnuita pe teritoriul unui stat membru sau este resortisant al unui stat membru, nu poate fi chemat în judecata în fata instantelor judecatoresti dintr-un alt stat membru decât în temeiul articolelor 3,4 si 5.

Faptul invocat de reclamanta, cum ca ar fi competenta instanta româna întrucât potrivit art. 3 alin. 1 pct. 6, instanta competenta este instanta din statul membru pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel putin 6 luni si este resortisant al statului membru respectiv, nu poate fi retinut.

Astfel, competenta apartine instantei de la resedinta obisnuita a reclamantului potrivit pct. 6 doar în situatia în care nici o instanta dintre cele aratate la pct. 1-5 nu ar fi competenta, competentele prevazute de art. 3 alin. 1 pct. 1-6 se exclud unele pe altele, în sensul ca daca sunt întrunite conditiile de la pct. 1, nu mai sunt incidente cele de la punctele 2-6, daca sunt întrunite conditiile de la pct. 2, nu mai sunt incidente cele de la punctele 3-6, s.a.m.d.

Ori, în speta de fata sunt întrunite conditiile prevazute la pct. 2 si astfel se exclud dispozitiile de la pct. 6.

Pe de alta parte, este si nefondat acest aspect întrucât, potrivit pct. 6 invocat, este necesar ca reclamantul sa fi locuit unde are resedinta obisnuita cel putin 6 luni înaintea introducerii cererii de divort, ori, în speta de fata, asa cum reiese chiar din cererea de chemare în judecata a reclamantei, dar si din interogatoriul acesteia, la data introducerii actiunii de divort, reclamanta nu îndeplinea aceasta conditie întrucât înainte de introducerea actiunii aceasta nu a locuit decât 1 luna în România.

Astfel fiind, se constata ca prima instanta în mod corect a stabilit ca instantele române nu sunt competente pentru solutionarea acestui litigiu.

Este adevarat însa, ca instanta, în aceasta situatie, ar fi trebuit sa decline competenta în favoarea instantei din Wuppertal întrucât potrivit Regulamentului nr. 44/2001 al CE, dar si doctrinei de specialitate, atunci când este vorba de un stat membru UE, instanta îsi declina competenta în favoarea statului membru competent.

Cu toate acestea, instanta de apel nu a pus în discutia partilor acest aspect si nici nu va dispune declinarea întrucât o astfel de operatiune presupune mai multe cheltuieli legate de traducerea fiecarei file din dosar si de expediere, or, aceste cheltuieli nu se justifica în conditiile în care reclamanta poate formula o cerere separata la instanta competenta din Germania fara sa i se opuna autoritatea de lucru judecat sau vreun termen de prescriptie ori de decadere.

Ca urmare a celor aratate mai sus, constatând deci ca apelul reclamantei este neîntemeiat, instanta, în baza art. 296 C.p.civ., l-a respins.