Competenta teritoriala de solutionare a unui conflict de munca
C. muncii, art. 284 alin. (1), alin. (2), art. 298 alin. (2) pct. 10
Legea nr. 168/1999, art. 72
Competenta teritoriala de solutionare a unui conflict de munca apartine instantei competente material în a carei circumscriptie îsi are domiciliul reclamantul, conform art.284 alin. 2 din Codul muncii.
Aplicarea acestor dispozitii se impune, deoarece sunt ulterioare celor ale art. 72 din Legea nr. 168/1999, iar art. 298 alin. (2) din Codul muncii prevede ca: „pe data intrarii în vigoare a prezentului cod se abroga orice alte dispozitii contrare”.
Astfel, este evidenta intentia legiuitorului de a renunta la vechea reglementare în materie de competenta teritoriala de solutionare a conflictelor de munca, cu scopul de a se ralia prevederilor europene si internationale referitoare la jurisdictia muncii, prin instituirea unor norme procedurale în beneficiul salariatului, pentru eficientizarea actului de justitie, în spiritul principiului celeritatii si al garantarii accesului liber si imediat la justitie.
Principiul potrivit caruia o norma speciala înlatura de la aplicare o dispozitie cu caracter general, chiar daca ultima este ulterioara, nu poate servi drept justificare pentru aplicarea unei norme abrogate, deoarece o asemenea interpretare ar permite încalcarea principiului separatiei puterilor în stat, prin lipsirea de efecte a unui act normativ cu putere de lege, ca urmare a interventiei instantelor de judecata, pe motiv ca el a fost adoptat cu nerespectarea normelor de tehnica legislativa instituite printr-o lege speciala.
Curtea de Apel Timisoara,
Sectia litigii de munca si asigurari sociale,
Decizia civila nr. 1140 din 16 iulie 2009
Prin actiunea civila, înregistrata la Tribunalul Arad sub nr. 1645/108/28 aprilie 2009, reclamantul D.T. a chemat în judecata pârâta S.C. „T.E.S.” S.R.L. Bucuresti, solicitând instantei ca, prin hotarârea judecatoreasca pe care o va pronunta, sa oblige pârâta: la plata drepturilor banesti cuvenite pentru lunile februarie, martie si aprilie 2009, calculate pâna la încetarea contractului de munca, respectiv pâna la 17 aprilie 2009; la plata zilelor de concediu de odihna aferente timpului lucrat în 2009; la plata diferentei salariale reprezentând coeficientul minim de ierarhizare de 1,2 aplicat la salariul minim pe economie pentru perioada 1 ianuarie 2009 – 17 aprilie 2009; la plata a 240 de ore de noapte prestate în perioada ianuarie – martie 2009, conform pontajului întocmit si sa modifice decizia de desfacere a contractului de munca, în ceea ce priveste temeiul de drept al încetarii acestuia ca fiind art. 651 din Codul Muncii, cu cheltuieli de judecata.
Prin sentinta civila nr. 780/12.05.2009, urmare a invocarii din oficiu, instanta a admis exceptia de necompetenta teritoriala si a declinat competenta de solutionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucuresti.
Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut ca dispozitiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, care stabilesc competenta de solutionare în favoarea instantei în circumscriptia caruia îsi are sediul unitatea, sunt în vigoare si se aplica cu prioritate fata de dispozitiile art. 284 alin. 2 din Codul Muncii.
A apreciat ca art. 298 alin. 2 pct. 10 din Codul Muncii nu a putut abroga dispozitiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, dat fiind raportul dintre norma speciala si norma generala. Totodata, a retinut ca asupra acestui aspect s-a pronuntat Înalta Curte de Casatie si Justitie, prin decizii de speta, fara a lua în considerare prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000.
În termen legal, reclamantul D.T. a declarat recurs împotriva sentintei civile mentionate mai sus, solicitând casarea hotarârii recurate si trimiterea cauzei la Tribunalul Arad în vederea solutionarii actiunii.
În motivarea cererii de recurs se arata ca hotarârea este lipsita de temei legal, fiind data cu încalcarea si aplicarea gresita a legii, în conditiile în care art. 298 ultima liniuta din Codul Muncii a abrogat implicit dispozitiile art. 72 din Legea nr. 168/1999. Totodata, se sustine ca, în speta, sunt incidente prevederile art. 284 alin. (2) din Codul Muncii, în vigoare la data sesizarii instantei, potrivit cu care, la judecarea conflictelor de munca, competenta teritoriala revine instantei în a carei circumscriptie îsi are domiciliul reclamantul. Aceasta întrucât, la stabilirea competentei teritoriale, legiuitorul a avut în vedere înlesnirea accesului angajatilor la justitie si evitarea punerii lor în situatia de a efectua cheltuieli în plus, în conditiile în care nu si-au primit nici drepturile banesti aferente perioadei lucrate.
Prin întâmpinare, pârâta intimata a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, sustinând ca în mod corect instanta a declinat competenta de solutionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucuresti, în temeiul art. 72 din Legea nr. 168/1999.
Intimata a apreciat ca daca prevederile Legii nr.168/1999 ar fi fost abrogate la intrarea în vigoare a Codului Muncii, aceasta abrogare ar fi fost mentionata explicit în lista prevederilor abrogate din partea finala a Codului Muncii si nu ar fi fost inclusa implicit la ultima liniuta, mult prea generala. Pe de alta parte, se arata ca societatea nu-si permite efectuarea unor cheltuieli suplimentare cu deplasarea si sustinerea litigiului, dorind înca de la început ca acesta sa se rezolve amiabil.
Analizând recursul reclamantului prin prisma motivelor invocate, a dispozitiilor art. 304 pct. 4 si 9 cod procedura civila, instanta a apreciat recursul întemeiat si l-a admis pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În cauza sunt incidente dispozitiile art. 284 alin. (1) din Codul muncii, în vigoare la data sesizarii instantei, potrivit carora judecarea conflictelor de munca este de competenta instantelor stabilite conform codului de procedura civila. Alineatul 2 al aceluiasi articol prevede ca cererile referitoare la cauzele prevazute la alin.1 se adreseaza instantei competente în a carei circumscriptie reclamantul îsi are domiciliul sau resedinta ori, dupa caz, sediul.
Asadar, competenta materiala de solutionare a unui conflict de munca apartine în prima instanta tribunalului, potrivit art. 2 pct. (1) lit. b1 C.proc.civ., iar competenta teritoriala apartine instantei competente în a carei circumscriptie îsi are domiciliul reclamantul, cum se prevede expres în art. 284 alin. (2) din Codul muncii.
Aplicarea prevederilor Codului Muncii se impune, în speta, deoarece noua reglementare este ulterioara Legii nr. 168/1999, iar art. 298 alin. (2) din Codul muncii prevede ca: „pe data intrarii în vigoare a prezentului cod se abroga orice alte dispozitii contrare”.
Astfel, este evidenta intentia legiuitorului de a renunta la vechea reglementare în materie de competenta teritoriala de solutionare a conflictelor de munca, cu scopul de a se ralia prevederilor europene si internationale referitoare la jurisdictia muncii, prin instituirea unor norme procedurale în beneficiul salariatului, pentru eficientizarea actului de justitie, în spiritul principiului celeritatii si al garantarii accesului liber si imediat la justitie.
Principiul potrivit caruia o norma speciala înlatura de la aplicare o dispozitie cu caracter general, chiar daca ultima este ulterioara, nu poate servi drept justificare pentru aplicarea unei norme abrogate, deoarece o asemenea interpretare ar permite încalcarea principiului separatiei puterilor în stat, prin lipsirea de efecte a unui act normativ cu putere de lege, ca urmare a interventiei instantelor de judecata, pe motiv ca el a fost adoptat cu nerespectarea normelor de tehnica legislativa instituite printr-o lege speciala.
Aceasta concluzie se impune cu atât mai mult cu cât limitele controlului judiciar al actelor emise de autoritatile publice sunt fixate în mod expres prin art. 126 alin. (6) din Constitutia României, iar depasirea acestora, nu numai ca ar conduce la încalcarea legii fundamentale, dar ar pune autoritatile judiciare în ipostaza de a savârsi un veritabil abuz de putere.
Fata de cele expuse anterior, Curtea a apreciat ca tribunalul a aplicat eronat prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, depasindu-si atributiile conferite de lege, fapt care atrage incidenta motivului de casare prevazut de art. 304 pct. 4 C.proc.civ.
Raportat la cele retinute, în baza art. 312 alin. (3) si alin. (5) C.proc.civ., a fost admis recursul reclamantului, s-a casat sentinta recurata si s-a trimis cauza la Tribunalul Arad în vederea solutionarii actiunii deduse judecatii.