Conflict de drepturi. Pretenţii băneşti. Baza legală de salarizare în lipsa contractului colectiv de muncă la nivelul angajatorului

Dosar Nr. 95/R/2010 (18.01.2010)

Curtea de Apel Cluj, Sectia civila, de munca si asigurari sociale, pentru minori si familie, decizia nr. 95 din 18 ianuarie 2010

Prin sentinta civila nr. 2537 din 1 octombrie 2009 a Tribunalului Cluj s-a respins actiunea formulata de catre reclamanta N.L., în contradictoriu cu pârâta SC I.P. SRL, având ca obiect un conflict de drepturi.

Pentru a hotarî astfel, instanta a retinut ca reclamanta a fost încadrata, în perioada 15.07.2006-15.05.2009, în societatea pârâta în functia de sef birou desfacere, iar conform contractului individual de munca, partile au stabilit la punctul I „salarizare” ca reclamantei i se cuvine un salariu lunar de 10.200.000 lei, iar ulterior prin Decizia nr. 55/15.05.2009 s-a desfacut contractul individual de munca în temeiul dispozitiilor art. 65 alin. 1 din Codul Muncii.

S-a retinut ca potrivit prevederilor Codului Muncii, carnetul de munca este documentul oficial in care sunt înscrise datele esentiale în baza carora se stabilesc si se acorda drepturile cuvenite salariatilor reglementate de legislatia muncii, iar cadrul juridic pentru întocmirea, pastrarea, completarea si eliberarea carnetului de munca l-a constituit prevederile Decretului nr. 92/1976, coroborate cu prevederile art. 3l alin.1 si 7 din Codul Muncii.

Potrivit cu dispozitiile art. 276 alin. 1 lit. b din Codul Muncii si art. 23 alin. 2 lit. c din Decretul 92/1976, la încetarea contractului de munca unitatea era obligata sa elibereze carnetul de munca reclamantei, cu toate înscrierile la zi, fara nici o conditionare, câta vreme aceasta a avut calitatea de salariata si si-a îndeplinit sarcinile prevazute in contractul individual de munca.

S-a apreciat ca sporurile si adaosurile la salariu formeaza partea variabila a salariului întrucât se platesc numai daca salariatul presteaza munca în conditii deosebite sau speciale, iar ele nu constituie drepturi fundamentale consacrate de Constitutie si ca atare, pot fi modificate sau chiar anulate. Sporul de vechime nu se mai acorda obligatoriu prin lege, asa cum era prevazut în art. 88 din Legea nr. 10/23.11.1972 (fostul Cod al Muncii).

Contractul colectiv de munca unic la nivel national nu prevede modalitatea concreta de evidentiere a elementelor salariului în cadrul unitatii, acest fapt trebuind sa fie reglementat fie prin contractul colectiv de munca la nivelul unitatii, fie prin regulamentul de ordine interioara. In aceste documente interne procentele privind sporul de vechime vor putea fi reglementate pentru fiecare salariat în parte sau pe categorii de vechime.

Prima instanta a retinut ca în conformitate cu disp. art. 241 alin. 1 lit. c din Codul Muncii si ale art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de munca produc efecte pentru toti salariatii încadrati în munca, în ramura de activitate pentru care s-a încheiat, iar orice contract individual de munca se încheie nu numai în considerarea prevederilor legale ci si în considerarea clauzelor contractelor colective ce îi sunt aplicabile salariatului în cauza.

Tribunalul a constatat ca art. 50 din contractul colectiv de munca înregistrat sub nr. 303/08.02.2005, prevede un numar de sapte sporuri, între acestea nefiind inclus si sporul de vechime în munca, astfel ca reclamantei nu i se cuvine sporul de vechime în munca, întrucât la încheierea contractului individual de munca nu s-a negociat acest spor, si, de asemenea, prin contractul colectiv de munca la nivelul unitatii, ce a intrat în vigoare începând cu data de 01.10.2004, nu s-a prevazut sporul pentru vechimea în munca în cuantum de 25%.

Împotriva acestei hotarâri a declarat recurs reclamanta N.L. solicitând admiterea acestuia, modificarea hotarârii cu consecinta admiterii cererii de chemare în judecata asa cum a fost formulata în sensul obligarii intimatei pârâte SC I.P. SRL la plata sporului pentru vechime în munca în cuantum de 25 % din salariul de baza aferent perioadei 15 iulie 2006 - 15 mai 2009, sume actualizate cu rata inflatiei pâna la data platii efective; obligarii intimatei-pârâte SC I.P. SRL la plata cheltuielilor de judecata constând în onorariu avocatial la instanta de fond si la instanta de recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a aratat ca la încheierea contractului de munca a fost negociata acordarea sporului de vechime, fapt recunoscut de intimata prin întâmpinare, însa sporul de vechime nu a fost inclus în salariul de baza si nu a fost înscris în cartea de munca.

Recurenta sustine ca are o vechime în munca de peste 20 de ani si astfel este îndreptatita la un spor de 25% din salariul de baza, în temeiul dispozitiilor art. 41 alin. 1 din Contractul colectiv de munca pe anii 2007 – 2010 si a art. 40 lit. d din Contractul pe anii 2005 – 2006.

S-a aratat ca în mod nejustificat prima instanta a dat eficienta clauzelor contractului colectiv de munca depus la dosar care intra în vigoare de la data de 1.10.2004, în conditiile în care sporul este pretins pentru perioada 15.07.2006 – 15.05.2009, astfel ca solutia primei instante este lipsita de suport legal.

Intimata SC I.P. SRL a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat cu consecinta mentinerii în totalitate a hotarârii atacate ca fiind temeinica si legala (f.13-15).

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate si a actelor atasate la dosar, Curtea de apel constata urmatoarele:

Contractul colectiv de munca unic la nivel national pe anii 2005 - 2006 publicat în Monitorul Oficial, din 22 februarie 2005 stabileste la art. 40 alin. (1) ca ”Partile contractante sunt de acord ca în perioada urmatoare sa actioneze pentru includerea unor sporuri în salariul de baza, care sa reprezinte retributia pentru munca prestata si conditiile de la locul de munca, astfel încât salariul de baza sa aiba pondere majoritara în salariu”, iar la alin. (2) s-a prevazut ca „Sporurile se acorda numai la locurile de munca unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de baza.”

Potrivit art. 40 alin. (3) lit. d din acelasi contract: „Sporurile minime ce se acorda în conditiile prezentului contract sunt: pentru vechime în munca, minimum 5% pentru 3 ani vechime si maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani, din salariul de baza.”

Prevederi cu continut identic au fost inserate si în art. 41 alin. 1, 2 si 3 din Contractul colectiv de munca unic la nivel national pe anii 2007 - 2010 publicat în Monitorul Oficial din 29 ianuarie 2007.

În speta, din copia carnetului de munca depusa la dosar reiese ca întreaga perioada 15.07.2006 – 15.05.2009, recurenta reclamanta a fost angajata intimatei SC I.P. SRL, având o vechime în munca de peste 20 de ani.

În conformitate cu dispozitiile art. 241 alin. 1 lit. d din Codul muncii si ale art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de munca produc efecte pentru toti salariatii încadrati la toti angajatorii din tara, in cazul contractului colectiv de munca la nivel national, indiferent daca angajatorul respectiv a participat sau nu direct ori prin reprezentare de catre o federatie sau confederatie patronala la negocierea si încheierea unor asemenea contracte colective.

Art. 238 alin. 2 din Codul muncii prevede ca: „contractele individuale de munca nu pot contine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca”. Astfel, orice contract individual de munca se încheie nu numai în considerarea prevederilor legii, ci si în considerarea clauzelor contractelor colective ce îi sunt aplicabile salariatului în cauza.

Potrivit art. 247 din Codul muncii, „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramura nu exista contract colectiv de munca, se aplica contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior”. Prin urmare, se va aplica contractul colectiv de munca încheiat la nivel national daca la nivelul angajatorului sau la nivel de ramura nu exista contract colectiv de munca.

Aceste prevederi se întemeiaza pe natura juridica a contractului colectiv de munca, si anume aceea de izvor de drept, precum si pe împrejurarea ca, un asemenea contract reprezinta o exceptie de la principiul relativitatii efectelor contractelor, asa cum rezulta din ansamblul dispozitiilor legale în materia contractelor colective de munca.

Întrucât, în speta, nu exista contract colectiv de munca încheiat la nivel de angajator, reclamantei îi sunt aplicabile prevederile contractelor colective de munca la nivel national, aflate în vigoare în perioada 15.07.2006 – 15.05.2009.

Fata de considerentele expuse anterior, sustinerea recurentei ca prima instanta nu a tinut cont de aplicabilitatea, în cauza, a dispozitiilor cuprinse în Contractul colectiv de munca la nivel national, apare ca fondata.

Desi în Contractul colectiv de munca unic la nivel national se precizeaza doar limita minima si cea maxima a sporului de vechime ce poate fi stabilit, în cauza este aplicabil acest contract, conform art. 247 din Codul muncii.

Din cuprinsul contractului individual de munca al reclamantei nu rezulta ca, sporul de vechime cuvenit reclamantei, potrivit prevederilor din Contractul colectiv de munca la nivel national si vechimii în munca a acesteia, este continut în salariul negociat de parti.

Sustinerile intimatei cu privire la includerea sporului de vechime în salariul de baza, prin stabilirea unui salariului de baza mai mare decât salariul minim pe economie sunt nefondate, întrucât nu indica temeiul pe baza caruia s-a ajuns la o asemenea concluzie, astfel încât, nu poate justifica apararea pârâtei, cu atât mai mult cu cât, art. 287 din Codul muncii prevede ca sarcina probei, în conflictele de munca, revine angajatorului, care este obligat sa depuna dovezile în apararea sa, pâna la prima zi de înfatisare.

În ceea ce priveste contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate depus în aparare de pârâta, Curtea constata ca nu este aplicabil în cauza, întrucât fiind înregistrat la data de 8.02.2005, cu o valabilitate de un an de la data intrarii în vigoare, si-a produs efectele pâna la data de 8.02.2006, în timp ce pretentiile reclamantei vizeaza o perioada ulterioara.

Având în vedere probele administrate în cauza, si anume: înscrisurile, reprezentând contractul individual de munca al reclamantei, carnetul de munca, Curtea apreciaza ca instanta de fond a stabilit, în mod incorect, ca reclamanta nu este îndreptatita la aplicarea sporului de vechime, acest drept fiind prevazut de dispozitiile din Contractele colective de munca la nivel national, prevederi aplicabile în cauza în temeiul art. 236 si urmatoarele din Codul Muncii.

Raportând aceste probe la dispozitiile legale incidente, Curtea retine ca solutia primei instante de respingere a actiunii reclamantei reflecta o aplicare si interpretare gresita a legii în cauza, ceea ce impune potrivit art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedura civila admiterea recursului, modificarea hotarârii, în sensul admiterii actiunii si obligarii fostului angajator la plata sporul de vechime în munca în cuantum de 25% din salariul de baza aferent perioadei 15.07.2006 -15.05.2009, suma ce se va actualiza cu rata inflatiei pâna la data platii efective.