Divort. Conflict de jurisdictie. Competenta instantei române sesizate anterior dobândirii de catre România a calitatii de membru al U.E. Exceptia litispendentei internationale.
Raportat la data introducerii cererii de divort, 01.11.2005, legea aplicabila este Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, iar în Regulamentul Consiliului Europei nr. 2201/2003, care este aplicabil doar cererilor în materie familiala formulate dupa data de 01.01.2007 data aderarii României la Uniunea Europeana.
Prin prisma dispozitiilor art. 156 din Legea nr. 105/1992, litispendenta internationala nu are aplicare, competenta instantei române nefiind înlaturata prin faptul ca acelasi proces conex a fost dedus în fata unei instante judecatoresti straine. În lipsa unei dispozitii speciale cuprinse într-un tratat la care România sa fi aderat sau a unei conventii aplicabile, instantele române nu-si pot declina competenta în favoarea unei instante straine.
Sectia pentru cauze cu minori si de familie – Decizia civila nr. 95/ 23 octombrie 2008
Prin sentinta civila nr. 378/2006 pronuntata de Judecatoria Sebes în dosar nr. 2272/2005 a fost respinsa actiunea civila de divort formulata de reclamantul T.I. împotriva pârâtei T. D.
Prin aceeasi sentinta a fost admisa actiunea civila reconventionala formulata de reclamanta reconventionala T.D. împotriva pârâtului reconventional T.I. si s-a dispus desfacerea casatoriei partilor din culpa exclusiva a pârâtului reconventional.
Pentru a pronunta aceasta sentinta prima instanta a retinut urmatoarele:
Conform certificatului de casatorie seria C 3 nr. 992 112, partile s-au casatorit la 25.08.1970. Din relatia acestora a rezultat un fiu, în prezent major.
Raporturile dintre parti s-au deteriorat, reclamantul fiind evacuat pe cale judecatoreasca de pârâta din locuinta din Franta.
Martorul B.N. a declarat ca într-o convorbire telefonica purtata de reclamant si sotia sa, T.I. i-a adresat cuvinte jignitoare sotiei.
In consecinta s-a constatat ca raporturile dintre soti sunt grav si iremediabil vatamate, casatoria nemaiputând continua, motiv pentru care, în baza art. 38 al.1 din Codul familiei, instanta a admis actiunea reconventionala si a dispus desfacerea casatoriei din culpa exclusiva a pârâtului reconventional T.I.
Actiunea promovata de reclamantul T.I. a fost respinsa, casatoria neputând fi desfacuta din vina exclusiva a reclamantului, acesta neputând invoca propria culpa.
Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta reconventionala T.D.A. criticând-o pentru nelegalitate si solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul de a se lua act de exceptia de necompetenta teritoriala a instantei române de a judeca prezenta cauza si a se declina competenta în favoarea instantei franceze din urmatoarele considerente:
Domiciliul ambilor soti se afla actualmente în Franta la adresa : Franta, 102 R. du S., S-TE C.; pârâtul reconventional – intimat, la data initierii procesului de divort, nu avea domiciliul în România, indicând un domiciliu ales. Se sustine ca, din aceste motive, este lipsita de legalitate hotarârea instantei de fond cu privire la respingerea exceptiei de necompetenta teritoriala, motivata prin faptul ca ultimul domiciliu comun al partilor ar fi fost în România, în Sebes, întrucât apelanta- reclamanta reconventionala ar fi venit si-ar fi montat o centrala termica în acest apartament pe care îl detin în România , fara a avea instanta de fond în vedere ca faptul ca detine un apartament în România nu înseamna ca domiciliaza în România, câta vreme aceasta vine cel mult o saptamâna pe an în tara, tocmai pentru a se ocupa de întretinerea acelui apartament. Pe de alta parte se sustine ca intimatul nu s-a folosit niciodata de domiciliul invocat, pentru a putea fi catalogat drept domiciliu comun; el nu are nici macar cheia acestui apartament, întrucât acesta când vine temporar în România domiciliaza la concubina sa.
Cu privire la acest aspect s-au invocat în drept dispozitiile art. 607 Cod procedura civila. S-au invocat de asemenea dispozitiile art. 20 alin. ultim din Legea nr.105/1992 aratându-se ca cele mai strânse legaturi teritoriale, atât apelanta cât si intimatul, în ultimii ani , le-au avut cu Franta, unde apelanta actualmente domiciliaza si lucreaza, iar intimatul are o pensie acordata de Statul francez, o resedinta la adresa mentionata în petit, unde au domiciliat si domiciliaza sotii împreuna.
Apelanta arata ca, în plus, aceasta a initiat procedura divortului pe teritoriul francez, înainte de prima zi de înfatisare, neîndeplinind astfel prev. art. 608 Cod procedura civila; cu aceasta actiune intimatul a fost de acord.
Înainte de prima zi de înfatisare apelanta a completat motivele de apel, solicitând schimbarea în întregime a sentintei civile nr. 278/2006.
- în principal, în sensul respingerii actiunii reconventionale, în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, retinând ca nu apartine instantelor române competenta de solutionare a acesteia.
- În subsidiar, în sensul constatarii nulitatii cererii reconventionale, ca fiind formulata de catre o persoana fara calitate si mandat, în temeiul art. 161 Cod procedura civila.
În sustinerea exceptiei de necompetenta a instantelor române în solutionarea divortului s-a aratat ca sotii au locuit neîntrerupt în Franta din 17.08.1999.
S-a sustinut ca, chiar daca s-ar retine existenta domiciliului reclamantului în România, instantele române tot nu ar fi competente sa judece acest divort, fata de prevederile art. 20 alin. ultim si art. 22 alin. 1 din Legea nr. 105/1992, ci competenta apartine Judecatoriei Lyon, unde apelanta a promovat actiune de divort.
Apelanta mai sustine ca este exclusa incidenta art. 151 pct. 5 sau 150 pct. 11 din Legea nr. 105/1992 întrucât primul articol de lege ar presupune ca ambii soti sa domicilieze în România iar cel de-al doilea se refera la acte de stare civila, fiind o norma generala, iar dispozitiile art. 22 din lege reprezinta o norma speciala derogatorie în materie de divort.
Chiar daca reclamantul- intimat ar locui sporadic sau perioade mai mari de timp în România, potrivit art. 607 Cod procedura civila competenta ar apartine instantei de la domiciliul reclamantului, ori acesta are domiciliul în Franta.
Cu privire la nulitatea actiunii reconventionale s-au invocat lipsa mandatului special al avocatului de a formula cerere reconventionala.
Intimatul reclamant T.I. a depus o cerere de aderare la apelul formulat de pârâta reclamanta reconventionala, solicitând schimbarea în parte a sentintei atacate în sensul admiterii actiunii principale si desfacerii casatoriei partilor din culpa comuna.
Cu privire la aceasta cerere de aderare la apel s-a invocat tardivitatea de catre apelanta T.D., care a sustinut ca a fost depusa dupa prima zi de înfatisare.
S-a invocat totodata inadmisibilitatea aderarii la apel.
Prin decizia civila nr. 243/A/2007, Tribunalul Alba – sectia civila a admis apelul declarat de pârâta T.D. împotriva sentintei civile nr. 378/2006 a Judecatoriei Sebes, a schimbat în parte sentinta atacata în ceea ce priveste solutionarea actiunii reconventionale si procedând la o noua judecata a respins actiunea reconventionala formulata de catre reclamanta reconventionala.
Au fost mentinute în rest dispozitiile sentintei apelate si a fost respinsa cererea de aderare la apel formulata de catre reclamant.
A fost obligat reclamantul la plata sumei de 1054,5 lei în favoarea apelantei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a hotarî în acest mod Tribunalul a retinut urmatoarele:
Sotii, parti în proces, au dubla cetatenie româna si franceza, au avut ultimul domiciliu în Franta , S-te C., 102 R. du S. Au locuit neîntrerupt împreuna în Franta din data de 17.08.1999. Au depus copie dupa chitanta aferenta anilor 2004, 2005 privind taxa de locuit, care se plateste doar de catre cetatenii sau rezidentii francezi care domiciliaza efectiv în Franta, din care rezulta ca reclamantul a achitat-o.
Probele testimoniale administrate în prima instanta nu au facut dovada sustinerilor reclamantului, în sensul ca acesta ar avea domiciliul în municipiul Sebes.
Instanta de apel a pus în vedere reclamantului sa depuna copie dupa buletinul de identitate, din care rezulta ca are domiciliul în România, însa reclamantul nu a depus decât copia cartii sale de identitate emisa în data de 17.01.2007 (dupa înaintarea actiunii de divort).
In mod firesc o persoana nu poate avea decât un singur domiciliu, astfel ca atâta timp cât reclamantul îsi declara domiciliul în Franta în toate documentele depuse în fata autoritatilor franceze, iar potrivit cartii sale de identitate franceze are domiciliul în Franta S-te C., R. du S., este evident ca nu poate avea un domiciliu si în România.
Chiar daca s-ar fi retinut si s-ar fi probat existenta domiciliului reclamantului în România, instantele române nu sunt competente sa judece cererea de divort, fata de prevederile att.20 alin. ultim si art. 22 alin.1 din Legea nr.105/1992 care arata ca în situatia în care sotii nu mai au un domiciliu comun, divortul este supus legii statului pe teritoriul caruia sotii au avut resedinta comuna sau care întretin în comun cele mai strânse legaturi.
In speta, apelanta si reclamantul au avut ultimul domiciliu comun în Franta, sunt ambii cetateni francezi, detin bunuri imobiliare în aceasta tara si locuiesc efectiv în Franta, iar apelanta si lucreaza acolo.
Este evident ca cele mai strânse legaturi le au cu Statul Francez. Reclamantul vine la domiciliul lor comun de câteva ori pe an si locuieste perioade mai îndelungate de timp, îsi achita impozitele pe venituri si pentru imobil, primeste pensie de boala, etc.
Ca atare, competenta sa judece cererea de divort este Tribunalul de Inalta Instanta Lyon (Franta) unde apelanta a si promovat actiune de divort, aflata în curs de solutionare (dosar 2005136). Aceasta instanta s-a pronuntat deja asupra masurilor accesorii (respectiv beneficiul locuintei, pensie de întretinere), potrivit hotarârii depuse la dosar.
In cauza nu este incident cazul de competenta exclusiva a instantei române, prev. de art. 151 pct.5 din Legea nr.105/1992, întrucât aceasta presupune ca ambii soti sa domicilieze în România.
De asemenea, nu sunt incidente nici prev. art. 150 pct.1 din aceeasi lege, întrucât textul mentionat reprezinta o norma generala referitoare la actele de stare civila, iar disp. art. 22 din lege reprezinta norma speciala derogatorie în materie de divort.
Partile nu au avut niciodata domiciliul comun în Sebes, întrucât veneau în România doar sporadic (anual sau de doua ori pe an), dupa cum a declarat si martora B.P.
Sub aspectul reglementarii internationale în materie, potrivit Regulamentului Consiliului Europei nr. 1347/29.05.2000, cunoscut sub numele de „Bruxelles II” , privind recunoasterea si aplicarea hotarârilor în materie matrimoniala si a problemelor de responsabilitate parentala si între soti, în Capitolul II, sectiunea 1, art. 2 pct.1 se stipuleaza ca: „In problemele legate de divort, separare legale si nulitatea casatoriei, jurisdictia va apartine instantelor Statului Membru
-pe a carui teritoriu:
-unde sotii locuiesc în mod obisnuit
-unde sotii au locuit în mod obisnuit (domiciliul comun) , în masura în care unul dintre ei mai locuieste acolo.
Ca arate, potrivit acestor dispozitii comunitare, în materia divortului ce atrage aplicabilitatea normelor interne a doua sau mai multe state membre ale CE, sunt incidente dispozitiile legii comunitare, în conformitate cu prev. art. 11 si art.20 alin.2 din Constitutia României car dau prioritate normelor internationale, fata de reglementarile interne.
Atât reclamantul cât si apelanta sunt cetateni francezi, din anul 2003, reclamantul primeste pensie de boala de la Statul Francez din anul 2003 si detin imobile în Franta. Reclamantul a depus la dosar copie dupa contractele si chitantele privind plata utilitatilor aferente apartamentului din S., str. L. B.,. Este evident ca acest apartament beneficia de toate utilitatile, întrucât veneau o data pe an si locuiau în acest imobil.
Pentru considerentele de mai sus, Tribunalul a constatat ca instantele române, respectiv Judecatoria Alba Iulia si Tribunalul Alba, nu sunt competente a judeca prezenta cauza, împrejurare fata de care ambele actiuni de divort, principala si reconventionala, au fost respinse, fara a se mai putea cerceta vreo alta exceptie sau aparare de fond, întrucât exceptia de necompetenta a instantelor române este peremptorie si dirimanta în raport cu orice alta exceptie, precum si în raport cu fondul cauzei.
Împotriva deciziei civile nr. 243/A/2007 a Tribunalului Alba a declarat recurs în termen reclamantul T.I., solicitând :
- în principal sa se modifice în întregime decizia civila atacata si sa se constate nulitatea apelului declarat de intimata
- în subsidiar, sa se modifice în întregime decizia atacata în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de intimata T.D.A.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arata sub un prim aspect ca instanta de apel trebuia sa constate nulitatea apelului întrucât semnaturile dispuse pe cererea de apel si motivarea acestuia nu apartin apelantei T.D.A.
Pe de alta parte se sustine ca decizia recurata este nelegala, fiind rezultatul interpretarii eronate a prevederilor art. 20 alin. ultim, art. 22 alin. 1, art. 151 pct. 5 din Legea nr. 105/1992 precum si a Regulamentului Consiliului Europei nr. 1347/29.05.2000, sectiunea 1, art. 2 pct. 1. Se arata totodata ca instanta de apel a interpretat în mod gresit probele de la dosar întrucât partile sunt cetateni români care aveau domicilii comune atât în România cât si în Franta.
Interpretarea corecta a dispozitiilor art. 20 din Legea nr. 105/1992 este ca în speta legea aplicabila divortului este legea româna iar nu cea franceza deoarece ambii soti si-au pastrat cetatenia româna, reclamanta reconventionala are doar rezidenta în Franta, recurentul în prezent domiciliaza în România si ambele parti au cele mai strânse legaturi cu România.
Cât priveste sustinerile apelantei privitoare la nulitatea cererii reconventionale aceste sunt nedovedite, odata ce nici o proba de la dosar nu confirma lipsa mandatului avocatului.
În drept au fost invocate dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.
Prin întâmpinarea formulata intimata T.D.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, aratând sub un prim aspect ca semnaturile de pe cererea de apel si motivarea acestuia îi apartin.
Sub aspectul competentei jurisdictionale se arata ca atât recurentul cât si intimata au un singur domiciliu, acesta fiind ultimul lor domiciliu comun din Franta. Chiar daca s-ar retine ca reclamantul ar avea domiciliul în România, potrivit art. 20 alin. ultim si art. 22 alin. 1 din Legea nr. 105/1992, divortul este supus legii statului pe teritoriul caruia sotii au avut resedinta comuna sau cu care întretin în comun cele mai multe legaturi. Ca atare, competent sa judece cererea de divort este Tribunalul de Înalta Instanta din Lyon unde intimata a promovat o atare cerere, aflata în curs de solutionare.
Se apreciaza ca dispozitiile art. 151 pct. 5 din Legea nr. 105/1992 nu sunt aplicabile întrucât ar trebui ca ambii soti sa aiba domiciliul în România si nici prevederile art. 150 pct. 1 din aceeasi lege întrucât textul mentionat reprezinta o norma generala referitoare la actele de stare civila, în timp ce dispozitiile art. 22 din lege reprezinta norma speciala derogatorie în materie de divort.
În plus, chiar daca reclamantul ar locui sporadic sau pentru mai mult timp în România, Judecatoria Sebes nu ar fi competenta întrucât potrivit art. 607 Cod procedura civila competenta ar apartine instantei de domiciliu al reclamantului, or acesta are domiciliul în Franta.
În final se invoca de catre intimata dispozitiile capitolului II sectiunea 1 art. 2 pct 1 din Regulamentul Consiliului Europei nr. 1347/29.05.2000 care ar da instantei franceze competenta de solutionare a cererii de divort.
În acest sens se arata ca odata cu dobândirea de catre România a calitatii de membru al UE a devenit obligatorie si aplicabila legislatia comunitara.
Analizând legalitatea si temeinicia hotarârii atacate prin prisma motivelor de recurs invocate, precum si din oficiu, conform art. 306 Cod procedura civila, Curtea constata ca recursul reclamantului este fondat pentru considerentele ce vor urma:
Prin cererea înregistrata în data de 01.11.2005 la Judecatoria Sebes, sub dosar nr. 2272/2005, astfel cum a fost precizata, reclamantul T.I., cetatean român, cu domiciliul ales în Alba Iulia a chemat în judecata pe pârâta T.D.A., cetatean român cu domiciliul în Sebes, solicitând desfacerea casatoriei încheiate de parti în data de 25.08.1970, înregistrata sub nr. 137/25.08.1970 în Registrul starii civile al Primariei orasului Sebes.
Prin întâmpinarea formulata la 26.01.2005, pârâta a învederat Judecatoriei ca domiciliaza în Franta, ca ambii soti au si cetatenia franceza, si a solicitat declinarea competentei de solutionare a cauzei în favoarea instantei competente din Franta.
La termenul de judecata din data de 22.06.2006, la dosarul cauzei s-a depus de catre avocata pârâtei o cerere reconventionala prin care se solicita desfacerea casatoriei din culpa exclusiva a reclamantului pârât reconventional si revenirea pârâtei la numele purtat anterior casatoriei.
Prin încheierea de sedinta din data de 22.06.2006, instanta de fond a respins exceptia de necompetenta ridicata de catre pârâta prin întâmpinare, stabilind ca este competenta sa solutioneze pricina.
Prin sentinta civila nr. 378/2006 a Judecatoriei Sebes a fost respinsa cererea de chemare în judecata formulata de catre reclamantul T.I., admisa cererea reconventionala a pârâtei T.D.A. si desfacuta casatoria partilor din culpa exclusiva a reclamantului pârât reconventional. S-a dispus totodata ca reclamanta reconventionala sa revina la numele purtat anterior încheierii casatoriei, acela de „M.”.
S-a retinut în considerentele hotarârii ca Judecatoria Sebes este competenta sa solutioneze cauza fata de dispozitiile Legii nr. 105/1992 si prevederile art. 607 Cod procedura civila, întrucât ultimul domiciliu comun al partilor a fost în Sebes, iar reclamantul locuieste în prezent la acel domiciliu. Pe de alta parte, s-a aratat ca este inadmisibila solicitarea pârâtei de declinare a competentei în favoarea unei instante din Franta, o atare procedura fiind aplicabila doar între instantele românesti.
Cât priveste fondul litigiului s-a retinut ca singurul culpabil pentru destramarea casatoriei este reclamantul pârât reconventional.
În apelul formulat apelanta T.D.A. a aratat ca ultimul domiciliu comun al sotilor a fost în Franta, R. du S. S-te C., iar intimatul nu locuieste în România în imobilul proprietatea partilor din municipiul Sebes, ce a fost retinut de catre instanta de fond ca fiind ultimul lor domiciliu comun, ci la concubina sa.
Având în vedere actele dosarului Curtea constata sub un prim aspect ca raportul juridic dedus judecatii prezinta elemente de extraneitate vizând domiciliul si cetatenia care fac aplicabile normele dreptului international privat.
Prima problema de solutionat în acest caz este cea a conflictului de jurisdictii, respectiv determinarea instantei competente a solutiona litigiul conform normelor aplicabile.
Raportat la data introducerii cererii, 01.11.2005, Curtea observa ca legea aplicabila este Legea nr. 105 din 22.09.1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat.
Sub acest aspect se retine ca în cauza nu se aplica Regulamentul Consiliului Europei nr. 2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor în materie familiala si responsabilitatii parintesti, întrucât potrivit art. 64 si 72 din Regulament, acesta este aplicabil doar cererilor în materie familiala formulate dupa data de 01.01.2007 – data aderarii României la Uniunea Europeana.
Odata determinate normele care solutioneaza conflictul de jurisdictii respectiv prevederile Legii nr. 105/1992, urmeaza a se stabili daca instantele române sunt competente a judeca prezentul litigiu.
În acest punct trebuie a se înlatura confuzia realizata de instanta de apel, între competenta jurisdictionala, care presupune determinarea instantei române sau straine competente si competenta legislativa, care presupune determinarea legii aplicabile raportului litigios. Determinarea jurisdictiei competente a unei anumite tari nu atrage dupa sine întotdeauna aplicarea dreptului acesteia, asa cum determinarea legii aplicabile nu atrage dupa sine si determinarea competentei jurisdictionale în dreptul international privat.
Astfel, în materia statutului personal care include starea, capacitatea si relatiile de familie, art- 11-12 din Legea nr. 105/1992 stabileste ca legea nationala a cetateanului român este legea româna, chiar daca el are dubla cetatenie iar art. 20 stabileste ca relatiile personale si patrimoniale dintre soti sunt supuse legii nationale comune (lex patriae) si numai în cazul în care au cetatenii deosebite, legii domiciliului lor comun (lex domicilii).
Pentru a afla competenta jurisdictionala în materie de divort sunt aplicabile normele din sectiunea „competenta jurisdictionala” (art. 148-157 din Legea nr. 105/1992) iar nu cele cuprinse în art. 20 si 22 din lege, întrucât acestea privesc aspecte de drept material, cu aplicare subsecventa stabilirii competentei.
Potrivit art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992, instantele române sunt de asemenea competente sa judece: „procesele dintre persoane cu domiciliul în strainatate, referitoare la acte sau fapte de stare civila înregistrate în România, daca cel putin una dintre parti este cetatean român”. Cum casatoria este un act de stare civila, urmeaza ca prevederea legala citata este aplicabila si în cazul actiunilor de divort.
Textul mentionat aplicat în speta da în competenta instantelor române solutionarea actiunii de divort înaintata de catre reclamant atât pentru situatia în care domiciliul sau ar fi fost în strainatate cât si pentru situatia în care el domiciliaza în tara, la data introducerii cererii.
Odata stabilita competenta jurisdictionala în favoarea instantelor române, normele de competenta teritoriala sunt cele stabilite de dispozitiile art. 607 Cod procedura civila.
În considerarea tezei ultime a art. 607 Cod procedura civila, în mod corect Judecatoria Sebes si-a stabilit competenta, atâta vreme cât nu s-a contestat împrejurarea ca reclamantul locuia efectiv în circumscriptia acestei instante la data introducerii actiunii.
Cât priveste exceptia litispendentei internationale invocata de catre pârâta, se observa ca în mod corect instanta de fond a respins solicitarea acesteia de declinare a competentei în favoarea instantei franceze investite cu cererea de divort.
Prin prisma dispozitiilor art. 156 din Legea nr. 105/1992, litispendenta internationala nu are aplicare, competenta instantei române nefiind înlaturata prin faptul ca acelasi proces conex a fost dedus în fata unei instante judecatoresti straine. În lipsa unei dispozitii speciale cuprinse într-un tratat la care România sa fi aderat sau a unei conventii aplicabile, instantele române nu-si pot declina competenta în favoarea unei instante straine.
Constatând asadar ca Tribunalul Alba în mod gresit a aplicat prevederile art. 157 din Legea nr. 105/1992, apreciind ca cererile deduse judecatii nu sunt de competenta instantelor române, ceea ce ocazioneaza motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1, 5 Cod procedura civila, a admis recursul reclamantului T.I., a casat decizia atacata si a trimis cauza spre rejudecare instantei de apel pentru a cerceta motivele de fond ale apelului precum si cererea de aderare la apel. Totodata vor fi avute în vedere si celelalte critici invocate de recurent privitor la nulitatea apelului.