Dreptul copilului de a-si exprima opinia asupra oricarei probleme care îl priveste. Corelatia art.24 din Legea nr.272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului cu art.42 din Codul familiei. Aplicarea art.144 ind.1 din Codul de procedura civila
Articolul 42 din Codul familiei stabileste obligatia audierii copilului care a împlinit 10 ani, fara a interzice ascultarea celui care nu are aceasta vârsta. Nu exista contradictie între acest text si prevederile din Legea nr.272/2004, care reglementeaza cadrul general al protectiei copilului în România.
Curtea de Apel Iasi, decizia civila nr. 140 din 23 octombrie 2008
Tribunalul Vaslui a admis apelul pârâtului R.A. si a schimbat în parte sentinta Judecatoriei Bîrlad, încredintând pârâtului spre crestere si educare, pe minora I., nascuta la data de 7 ianuarie 2003, cu obligarea reclamantei R.M. la plata pensiei de întretinere pentru copil.
Instanta de apel a retinut ca masura încredintarii minorei I. spre crestere si educare mamei a fost justificata de instanta de fond pe prezumtia ca la vârsta acesteia, sentimentele unui copil sunt mai puternice fata de mama decât fata de tata.
Fara îndoiala, un asemenea argument este incorect, deoarece atasamentul copilului este prezumat fata de ambii parinti.
În cauza s-a dovedit însa ca I. a locuit cu apelantul si bunica paterna din iunie 2005 si pâna în prezent, a retinut tribunalul.
În aceasta perioada, astfel cum a relatat si martora S.M., bunica materna, fetita a fost bine îngrijita de tata. Aceeasi martora a declarat ca apelantul se poarta frumos cu fetita si îi ofera conditiile necesare pentru crestere si educare.
Din referatul de ancheta sociala întocmit de Primaria mun. Bârlad rezulta ca apartamentul în care locuiesc copilul, tata si bunica paterna, este bine mobilat si întretinut si este dotat cu toate utilitatile necesare pentru un trai decent. Una din camerele apartamentului este destinata copilului, fiind amenajata în acest sens. Tata si bunica manifesta o grija deosebita, iar copilul beneficiaza de experienta profesionala a bunicii materne care este învatatoare.
În plus, aceasta a fost propusa pentru pensionare, astfel încât va fi disponibila într-o masura si mai mare pentru a-l ajuta pe apelant în privinta copilului.
Mai mult, între cei trei exista afectiune si atasament, iar cu prilejul audierii, în prezenta psihologului, fetita a precizat ca doreste sa stea cu tatal sau si cu bunica, la Bârlad si ca „cel mai mult îl iubeste pe tata”.
La audierea din 19 aprilie 2007 (în absenta psihologului) a afirmat ca cel mai mult îi place la bunica M., însa îi place si la bunica E.
În mod gresit prima instanta a apreciat ca inconsecventa pozitia copilului în conditiile în care aceasta a numit doar persoanele de care este atasata, pe primul loc situându-se apelantul si apoi bunicile, materna si paterna. La nici una din audieri copilul nu si-a nominalizat mama, astfel încât nu este justificata prezumtia de afectiune mai puternica fata de aceasta, retinuta de prima instanta.
Si din adresa nr. 67 din 24 martie 2008, emisa de Gradinita nr. 9 Bârlad, rezulta ca I. este foarte bine îngrijita, crescuta si educata.
În permanenta este îmbracata curat, este ordonata, sociabila si comunicativa si are prieteni. Merge la sala de gimnastica, iar împreuna cu tatal sau se plimba în parc, cu bicicleta si rolele.
De asemenea, frecventeaza clubul sportivilor Bârlad, unde este înscrisa la gimnastica.
Pe de alta parte, intimata a recunoscut la interogatoriul civil ca în perioada noiembrie 2004 – iunie 2007 a fost plecata în strainatate, timp în care a venit în tara de 2 ori respectiv o saptamâna în noiembrie 2005 si o luna în 2006.
La momentul plecarii, copilul avea vârsta de 1 an si 10 luni.
Martora R.E. a relatat ca de la ultima vizita din 2006, intimata nu a mai dat nici un semn de viata si nu a trimis nimic copilului. Aceeasi martora a declarat ca fetita nu a stiut sa spuna la gradinita numele mamei care nu este cunoscuta nici de educatoare deoarece nu s-a interesat de copil, astfel cum rezulta din „caracterizarea” înregistrata sub nr. 67 din 23 martie 2008.
Fata de absenta îndelungata a mamei si lipsa de comunicare cu fetita, prezenta activa a tatalui constituie un factor de echilibru si stabilitate, astfel încât interesul superior al copilului justifica mentinerea mediului sau actual de viata.
Împotriva deciziei a formulat recurs reclamanta R.M., criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta a invocat dispozitiile art. 304 punctul 7 Cod procedura civila, aratând ca decizia tribunalului cuprinde motive contradictorii si straine de natura pricinii. R.M. a sustinut ca este gresita retinerea de tribunal ca fetita ar beneficia de o camera ce îi este destinata, atât timp cât apartamentul bunicii materne, în care locuieste intimatul, are doua camere. Recurenta a pretins ca tribunalul a luat în considerare elemente favorabile mamei pârâtului (experienta profesionala de învatatoare, dorinta copilului de a sta cu ea), fara a tine cont ca declaratia fetitei s-a facut în prezenta tatalui. R.M. a învederat ca legiuitorul a stabilit ca vârsta de la care copilului se audiaza cea de 10 ani, astfel încât manifestarea de vointa a fetitei nu poate constitui un argument hotarâtor, optiunea ei fiind alterata de vârsta frageda si de prezenta tatalui la audiere. Recurenta a sustinut ca a plecat din tara, pentru a-si câstiga decent existenta si a asigura traiul sau si al copilului si ca a dovedit ca s-a îngrijit de fetita, trimitându-i bani si apoi jucarii si haine.
R.M. a invocat si încalcarea de tribunal a dispozitiilor art. 42 alin. 1 din Codul familiei si art. 144(1) Cod procedura civila, sens în care este aplicabil punctul 9 al art. 304 Cod procedura civila. Recurenta a sustinut ca fetita trebuia sa fie ascultata fara ca partile sau alte persoane sa fie de fata (conform art. 144/1 teza 2 Cod procedura civila). Ea a învederat ca instanta de apel a gresit procedând la ascultarea minorei în vârsta de numai patru ani si jumatate si în prezenta tatalui, care a exercitat o presiune asupra copilului. Recurenta a mai pretins ca s-au încalcat prevederile art. 189 alin. 1 Cod procedura civila în problema încredintarii minorei fiind ascultata bunica paterna, R.E. Ea a aratat ca hotarârea judecatoriei este cea corecta, întrucât la încredintare au fost avute în vedere criterii în interesul copilului: sexul minorei, vârsta frageda, atasamentul reciproc mama – copil, conditiile optime pe care mama le ofera si aceleasi posibilitati de participare la activitati extrascolare.
Formulând întâmpinare, intimatul R.A. a solicitat respingerea recursului. El a aratat ca nu este aplicabil punctul 7 al art. 304 Cod procedura civila, solutia tribunalului fiind rezultatul fiecarui argument în parte si coroborarii acestora, în timp ce în motivele de recurs considerentele tribunalului sunt scoase din context.
R.A. a sustinut ca tribunalul nu a încalcat legea, ca a aplicat corect art. 24 din Legea nr.272/2004 privind protectia minorilor, cel din urma act normativ fiind legea speciala în raport cu Codul familiei si putând deroga de la acesta.
Intimatul a învederat ca fetita este un copil normal dezvoltat, pentru vârsta de 5 ani, cu calitati deosebite si o fire sociabila si comunicativa. El a aratat ca sunt fundamentate concluziile instantei de apel, deoarece se întemeiaza pe analiza riguroasa a tuturor dovezilor administrate.
Examinând actele si lucrarile dosarului, curtea a constatat ca recursul este nefondat.
S-a retinut ca Legea nr.272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului stabileste – în deplin acord cu reglementarile internationale în materie la care România este parte – ca principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile si deciziile care privesc copiii. Instanta judecatoreasca, atunci când hotaraste încredintarea copilului unuia dintre parinti, la momentul divortului, stabileste interesul superior al copilului luând în examinare un complex de factori, printre care se numara vârsta copilului, sexul acestuia, relatiile de afectiune, atasamentul fata de unul sau celalalt dintre parinti înainte de divort, conditiile materiale pe care parintiile au, profilul lor moral, disponibilitatea – sub toate aspectele – de a îngriji copilul si altele. Niciunul dintre acesti factori nu are o valoare predeterminata, instanta evaluându-i în ansamblu si hotarând care dintre parinti raspunde în mai mare masura interesului superior al copilului, putându-i asigura acestuia bunastarea materiala si spirituala, cresterea, educarea si întretinerea în cele mai bune conditii.
Curtea de apel a constatat ca, în speta, tribunalul a stabilit judicios ca – fata de dovezile administrate – este în interesul lui I. sa-i fie încredintata tatalui, spre crestere si educare. Contrar celor sustinute în declaratia de recurs, considerentele deciziei instantei de apel nu sunt contradictorii si nici straine de natura pricinii, punctul 7 al art. 304 Cod procedura civila nefiind aplicabil. Tribunalul a expus pe larg, logic si convingator, considerentele care au condus la solutia judiciara a admiterii apelului, enumerând factorii pertinenti pe baza carora a stabilit ca este în interesul fetitei sa-i fie încredintata tatalui. Curtea de apel a constatat ca o parte dintre criticile din declaratia de recurs, subsumate punctelor 7 si 9 ale art. 304 Cod procedura civila reprezinta, de fapt, critici vizând o pretins gresita interpretare – de tribunal – a dovezilor administrate. Asemenea motive nu pot fi examinate în recurs, punctul 11 al art. 304 Cod procedura civila (care permitea aceasta examinare) fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Instanta de recurs a mai retinut ca optiunea fetitei nu a constituit – astfel cum sustine recurenta – argumentul hotarâtor la încredintare, ci unul dintre factorii avuti în vedere de instanta.
Curtea de apel a constatat ca nici punctul 9 al art. 304 Cod procedura civila nu este incident, tribunalul interpretând si aplicând judicios dispozitiile legale relevante. Instanta de apel nu a încalcat prevederile art. 42 din Codul familiei. Textul stabileste obligatia audierii copilului care a împlinit 10 ani, fara a interzice ascultarea celui care nu are aceasta vârsta. Actul normativ care stabileste cadrul general al protectiei copilului în România, Legea nr. 272/2004, consacra dreptul copilului capabil de discernamânt de a-si exprima liber opinia asupra oricarei probleme care îl priveste (art. 24 alineat 1), mentinând vârsta de 10 ani (ca si în Codul familiei) de la care ascultarea copilului în procedurile judiciare este obligatorie. Potrivit alineatului (2) teza finala din art. 24, poate fi ascultat copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, opiniile lui fiind luate în considerare si acordându-li-se importanta cuvenita, în raport de vârsta si gradul sau de maturitate (alineatul 4 al art. 24 din Legea nr. 272/2004). Textele mentionate au fost corect aplicate de judecatorie, neexistând nici o încalcare a legii. Instanta a procedat la ascultarea fetitei, conform art. 144 indice 1 Cod procedura civila. Prezenta partilor si altor persoane sau ascultarea copilului fara a fi altcineva prezent se stabileste de instanta, fata de împrejurarile cauzei, astfel cum instanta considera potrivit (astfel cum prevede art. 144 indice 1 în partea finala). Ca atare, s-a respectat acest text procedural, critica din recurs nefiind întemeiata.
În fine, curtea a constatat ca în speta – fata de natura cauzei deduse judecatii – nu era aplicabil art. 189(1) Cod procedura civila, ci prevederile art. 190 Cod procedura civila, care permit ascultarea rudelor ca martori.
Curtea a respins recursul, mentinând decizia Tribunalului Vaslui.