Functionari publici. Drepturi salariale solicitate în temeiul legislatiei aplicabile functionarilor publici cu atributii similare, din cadrul institutiilor ierarhic superioare. Competenta instantelor
În conditiile în care reclamantii functionari publici nu au urmat procedura legala de contestare a oricaruia din elementele ce aveau legatura cu nivelul salariilor de baza, sporurilor, premiilor si altor drepturi prevazute prin actele normative aplicabile si nu s-a cerut, respectiv nu s-a constatat neconstitutionalitatea vreunei prevederi referitoare la sistemul general de salarizare a functionarilor publici, nu intra în competenta instantelor judecatoresti de a stabili politicile salariale, ca atribut exclusiv al guvernului, ci doar de a aplica legea în vigoare la data solutionarii.
Curtea de Apel Iasi, decizia nr. 313/CA din 16 iunie 2008
Prin sentinta civila nr.263/CA din 22 februarie 2008, Tribunalul Iasi, respingând exceptia inadmisibilitatii actiunii, a admis actiunea în contencios administrativ formulata de reclamantii H.D., C.E., H.M.-I., H.C.-G., C.A.-M., G.V. si D.L. în contradictoriu cu pârâtii: Parchetul de pe lânga Tribunalul Iasi, Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Iasi, Ministerul Public – Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie si Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, obligând pe pârâti sa plateasca reclamantilor drepturile salariale reprezentând diferenta dintre salariul prevazut pentru functionarii publici din cadrul departamentului economico-financiar si administrativ al Înaltei Curti de Casatie si Justitie si cel prevazut pentru functionarii din cadrul departamentelor economico-financiare si administrative ale celorlalte instante, pentru perioada 01.11.2004 – 01.11.2007, actualizate cu rata inflatiei la data platii efective, precum si pentru viitor, pâna la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare a functionarilor publici, respingându-se cererea de chemare în garantie formulata de Ministerul Public în contradictoriu cu Ministerul Finantelor Publice.
Pentru a se pronunta astfel, prima instanta a retinut ca reclamantii au avut calitatea de functionari publici, în cadrul departamentelor economico-financiare si administrative ale Parchetului de pe lânga Curtea de Apel Iasi si de pe lânga Tribunalul Iasi si ca, desi acestia desfasoara activitatea în cadrul unor departamente cu atributii similare care indiferent de gradul de jurisdictie al instantei, are acelasi continut, ei beneficiaza de o salarizare diferita, fata de cea prevazuta pentru aceeasi categorie de personal, dar care functioneaza la Înalta Curte de Casatie si Justitie, în conditiile în care recrutarea acestora se face în conditii identice, iar Legea nr.404/2004 le trateaza în mod unitar.
Raportându-se la dispozitiile introduse prin Anexa 1 la O.U.G. nr. 92/2004, prima instanta a apreciat ca prin înscrierea unei categorii în Anexa 1 si a celeilalte în Anexa 3, situatie perpetuata prin O.G. nr.2/2006 si O.G. nr.6/2007 cu ignorarea art.6 alin.2 din Codul muncii, care garanteaza pentru toti salariatii o retributie egala pentru munca si pregatire profesionala egala si a faptului ca statul este obligat sa asigure respectarea acestui drept printr-o legislatie adecvata, nediscriminatorie, apare ca inacceptabil, într-un stat de drept, ca, prin legi sau ordonante, sa se încalce principii de drept consacrate prin legi constitutionale, legi organice sau conventii internationale.
Prima instanta a mai apreciat ca modul de stabilire, prin lege, a unor drepturi, în favoarea unor categorii profesionale, în mod diferit fata de alte categorii, ori reglementarea de catre legiuitor a unor anumite aspecte care tin de statutul profesional al unei categorii de personal, este o problema ce poate fi examinata din punct de vedere al discriminarii si ca aceasta este cu atât mai grava cu cât ea este rezultatul unui text dintr-o lege de o forta juridica inferioara, fapte interzise de art.7 alin.1 lit.b) din Decretul nr.212/1974 pentru ratificarea Pactului cu privire la drepturile civile si politice.
Instanta de fond a apreciat de asemenea ca fiind fara nici o justificare rezonabila faptul ca, desi au fost recrutati si au aceleasi atributii ca personalul analog al Înaltei Curti de Casatie si Justitie, reclamantii beneficiaza de un salariu evident mai scazut, aceasta diferentiere având un caracter profund inechitabil si discriminatoriu, încalcându-se flagrant art.20 din Constitutia României, art.6 alin.2 din Codul muncii, art.23 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului si art.14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, evocându-se în acest sens decizii ale Curtii Europene a Drepturilor Omului si ale Curtii Constitutionale.
În aceste conditii, prima instanta a retinut ca întrucât discriminarea a fost constatata si prin Hotarârea nr.262 din 21 iunie 2007 a Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, se impune admiterea actiunii reclamantilor, în sensul repararii prejudiciului, prezent si viitor, creat acestora, în conditiile O.G. nr.137/2000.
Curtea constata ca cererea pârâtului Ministerul Public – Parchetul de pe lânga Î.C.C.J. este întemeiata, sens în care retine urmatoarele:
Este necontestat faptul ca reclamantii-intimati au statut de functionari publici, ca ei îsi desfasoara activitatea si se afla în raporturi de serviciu cu Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Iasi si de pe lânga Tribunalul Iasi si ca regimul lor juridic este guvernat de Legea nr. 188/1999.
Este de asemenea necontestat faptul ca, cu ocazia numirii reclamantilor în functia publica ce o exercita, cei ce i-au numit au stabilit, prin actele administrative emise în regim de putere publica, si elementele salarizarii acestora si ca drepturile banesti cuvenite pentru munca prestata se calculeaza si se platesc, pe baza actelor administrative de numire în functie, exclusiv de catre institutiile publice cu care se afla în raporturi de serviciu, respectiv Parchetul de pe lânga Tribunalul Iasi si Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Iasi, Ministerul Public – Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie nefiind implicat în nici una din aceste operatiuni.
Ceea ce s-a solicitat prin actiune este exclusiv „obligarea primilor patru pârâti (respectiv a Parchetului de pe lânga Tribunalul Iasi, Parchetului de pe lânga Curtea de Apel Iasi, Ministerului Public - Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie si Ministerului Finantelor) la plata drepturilor salariale reprezentând diferenta dintre salariul revazut pentru functionarii publici din cadrul departamentului economico-financiar si administrativ al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie si cel prevazut pentru functionarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare si administrative ale celorlalte instante judecatoresti si parchete”, precum si „obligarea pârâtilor sa includa în bugetul de stat, respectiv la prima rectificare de buget, a sumelor datorate reclamantilor”, invocându-se si urmându-se procedura prevazuta de O.G. nr.137/2000, fara sa se fi urmat însasi procedura prevazuta de art.31 din O.G. nr.6/2007, de art.31 din O.G. nr.2/2006 sau de art.30 din O.U.G. nr.92/2004.
Atâta timp cât reclamantii nu au urmat procedura legala de contestare a oricaruia din elementele ce aveau legatura cu nivelul salariilor de baza, sporurilor, premiilor si a altor drepturi prevazute prin actele normative evocate, inclusiv a retelei sau grilei de salarizare, instanta nu putea accepta ca, pe o cale ocolita, sa se puna în discutie legalitatea sistemului si a actului administrativ individual de stabilire a salarizarii, indiferent cât de „inacceptabil”, „inechitabil” sau vadit „discriminatoriu” ar fi fost acestea.
Faptul ca, prin Hotarârea nr.262 din 21 iunie 2007, Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii a retinut ca faptele prezentate în petitia nr.5833 din 09 noiembrie 2006 reprezinta un tratament diferentiat si a recomandat Agentiei Nationale a Functionarilor Publici sa aplice un tratament asemanator categoriilor profesionale ce presupun conditii de recrutare si activitate asemanatoare, nu îndreptatea prima instanta ca, încalcând principiul separatiei puterilor în stat, sa se substituie puterii legiuitoare, stabilind ea însasi reguli privitoare la sistemul de salarizare a functionarilor publici, sistem pe care, fara nici o baza legala îl caracterizeaza, în ansamblul sau, ca fiind „profund inechitabil si discriminatoriu”.
Prima instanta nu numai ca si-a depasit limitele puterii acordate prin Constitutie, ignorând dispozitiile art.124 care stabilesc ca justitia se înfaptuieste în numele legii si nu împotriva acesteia, dar si-a arogat si competenta de a judeca concordanta legilor si a ordonantelor cu dispozitiile constitutionale, ignorând dispozitiile Legii nr.47/1992; nimic neîmpiedicând-o ca, în cazul în care ar fi apreciat ca dispozitiile O.U.G. nr.92/2004, ale O.G. nr.2/2006 sau ale O.G. nr.6/2007 încalca „flagrant art.20 din Constitutia României” sa urmeze procedura referitoare la solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate.
Atâta timp cât nu s-a obtinut desfiintarea sau modificarea actelor administrative prin care a fost stabilita salarizarea cuvenita functionarilor publici reclamanti pentru munca prestata, iar cei care au dreptul de numire în functie nu au fost obligati sa emita noi acte administrative, prin care sa se puna de acord elementele salarizarii cu cele ce se aplica altor functionari publici ocupând functii analoge si compatibile, si cât nu s-a cerut si nu s-a constatat neconstitutionalitatea vreunei prevederi referitoare la sistemul general de salarizare a functionarilor publici, nu existau temeiuri de fapt si de drept pentru a se dispune obligarea pârâtilor la plata vreunei sume, fie cu titlu de salariu, fie cu titlu de despagubire.
Orice plata nu poate fi decât urmarea directa si nemijlocita a recunoasterii dreptului si a materializarii acestuia într-un act administrativ, care sa înlocuiasca, sau sa modifice, actul initial, considerat nelegal si discriminatoriu, politicile salariale fiind de resortul absolut al Guvernului si Parlamentului si nu al instantelor judecatoresti, al caror atribut este doar de a aplica legea, nu de a face lege.
De altfel, pârâtul-recurent nici nu se afla în raporturi juridice directe cu reclamantii-intimati, obligatia de a calcula si plati drepturile salariale cuvenite functionarilor publici din prezenta cauza revenind exclusiv institutiilor publice în cadrul carora ei îsi desfasoara activitatea si cu care se afla în raporturi juridice de serviciu, respectiv Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Iasi si Parchetul de pe lânga Tribunalul Iasi, lor nefiindu-le recunoscut nici un drept în ceea ce priveste constructia si executia bugetara, care, potrivit Legii nr.500/2002, se realizeaza exclusiv la nivelul ordonatorilor de credite, raporturi fata de care reclamantii trebuiau considerati terti.
Ca atare, constatând ca s-a facut o gresita aplicare a legii, recunoscându-se si dându-se eficienta unui raport obligational inexistent, fara ca anterior sa se fi stabilit în mod voluntar sau printr-o hotarâre judecatoreasca irevocabila, gresita aplicare a grilei de salarizare pentru functionarii publici din cadrul compartimentelor economico-financiare si administrative, Curtea, în temeiul art.312 Cod procedura civila, a admis recursul pârâtului, a modificat în parte hotarârea atacata, si, urmare acestui fapt, a respins actiunea intentata de reclamanti în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, pastrându-se hotarârea în partea referitoare la Parchetul de pe lânga Curtea de apel Iasi si Parchetul de pe lânga Tribunalul Iasi, ca una ce nu a fost atacata de cei interesati, ce au o pozitie procesuala distincta de cea a recurentului, în mod justificat instanta considerându-se competenta sa solutioneze un litigiu referitor la exercitarea functiei publice, pentru care nu era necesar parcurgerea vreunei proceduri speciale, dat fiind obiectul actiunii, si care nu justifica admiterea cererii de chemare în garantie a unei autoritati ce nu are drept de decizie în materia elaborarii si executiei bugetului de stat.