Functionari publici. Indemnizatie dispozitiv.
Prin sentinta nr.32/CA/2010 a Tribunalului Bihor, a fost respinsa ca nefondata actiunea precizata formulata de reclamantul SINDICATUL „C.” în reprezentarea membrilor de sindicat – functionari publici cuprinsi în tabelul anexa, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI MARGHITA, fara cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, instanta a retinut ca reclamantii au calitatea de functionari publici, în cadrul Primariei Municipiului Marghita, aspecte ce rezulta din tabelele nominale depuse la dosarul cauzei.
Prin cererea dedusa judecatii, reclamantii solicita recunoasterea unor drepturi stabilite, în principal, prin L.138/1999 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului militar din institutiile publice de aparare nationala, ordine publica si siguranta nationala, precum si acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste institutii.
La art.1 din acest act normativ se prevede ca “dispozitiile prezentei legi se aplica personalului militar si civil din cadrul Ministerului Apararii Nationale, Ministerului de Interne, Serviciului Roman de Informatii, Serviciului de Informatii Externe, Serviciului de Protectie si Paza, Serviciului de Telecomunicatii Speciale si Ministerului Justitiei”.
Totodata, instanta a retinut ca potrivit art. 13 cadrele militare în activitate, militarii angajati pe baza de contract si salariatii civili beneficiaza de o indemnizatie de dispozitiv lunara de 25% din solda de functie, solda de grad, solda de merit, indemnizatia de comanda si gradatii, respectiv din salariul de baza.
În executarea acestei dispozitii legale, în temeiul atributiilor conferite prin OUG 63/2003, Ministrul Administratiei si Internelor a emis Ordinul nr.275/2002, modificat si completat ulterior prin Ordinul nr.496/28.07.2003, prin care, la art.9.2 s-a stipulat ca “indemnizatia de dispozitiv se acorda si personalului civil ce-si desfasoara activitatea în domeniul administratiei publice”.
Profitând de împrejurarea ca prin aceste dispozitii nu s-a facut distinctia între administratia publica centrala si administratia publica locala, o serie de angajati ai administratiei locale, din tara si chiar din municipiul Oradea, au dobândit, în instanta, recunoasterea acestor drepturi.
Trecând peste faptul, de necontestat, ca, din interpretarea dispozitiilor L.215/2001 a administratiei publice locale, OUG 63/2003 privind organizarea si functionarea Ministerul Administratiei si Internelor si chiar ale Constitutiei, instanta a retinut ca structurile administratiei publice locale functioneaza dupa principiul autonomiei, beneficiind de personalitate juridica proprie, bugete proprii si nefiind subordonate Ministerului Administratiei si Internelor, totusi, aceste aspecte, formulate ca aparari ale pârâtilor în cauza, sunt înfrânte de principiul “ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus”, în conditiile în care, prin ordinul emis nu se face distinctie între administratia publica centrala si administratia publica locala. Acesta este rationamentul care reiese din considerentele solutiilor de admitere ale altor actiuni similare.
De asemenea, instanta a retinut ca aspectul deosebit de relevant în sustinerea netemeiniciei actiunii reclamantului este faptul ca atât Ordinul MAI nr.496/2003, cât si Ordinul nr.275/2002, nu au fost publicate în Monitorul Oficial.
În conformitate cu dispozitiile art.10 al.1 L.24/2000 privind tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative “în vederea intrarii lor în vigoare legile si celelalte acte normative adoptate de Parlament, ordonantele si hotarârile Guvernului, actele normative ale autoritatilor administrative autonome, precum si ordinele, instructiunile si alte acte normative emise de organele administratiei publice centrale de specialitate se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I” .
Prin urmare, nefiind publicat în Monitorul Oficial, s-a retinut ca Ordinul Ministrului Administratiei si Internelor nr.496/2003 este nesusceptibil de a produce efecte juridice.
Chiar daca pe rolul instantelor judecatoresti s-au aflat procese similare care au fost admise, situatie în care reclamantului i s-a creat speranta legitima ca membrii sai au dreptul de a beneficia de aceasta indemnizatie, instanta a retinut ca, în dreptul românesc, practica judiciara nu constituie izvor de drept.
Pe de alta parte, s-a retinut ca pronuntarea unor astfel de solutii, în lipsa oricarui fundament legal, constituie, practic, o imixtiune nepermisa si regretabila, a puterii judecatoresti în activitatea de legiferare, care nu este conferita, prin Constitutie, instantelor de judecata.
Totodata, s-a constatat ca, prin Decizia nr. 37 din 14.12.2009, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, stabilindu-se ca dispozitiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 139/1999 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului militar din institutiile publice de aparare nationala, precum si acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste institutii se interpreteaza în sensul ca indemnizatia de dispozitiv lunara în cuantum de 25% din salariul de baza, prevazuta de art. 13 din acest act normativ, se acorda functionarilor publici si personalului contractual care îsi desfasoara activitatea în cadrul Ministerului Administratiei si Internelor si în institutiile publice din subordinea ministerului, precum si personalului care îsi desfasoara activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale si a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial si înainte de transfer sau detasare din cadrul fostului Minister de Interne. Ori, membrii de sindicat reprezentati de reclamant nu fac parte din aceasta categorie, beneficiara a sporului de dispozitiv solicitat.
Fata de toate aceste aspecte retinute, instanta a respins, ca neîntemeiata, actiunea formulata si a constatat ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.