Imobil cumparat cu buna credinta anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001. Valabilitatea întabularii dreptului de proprietate astfel dobândit. Incidenta dispozitiilor art. 21 alin.5 din Legea nr. 10/2001.
Conform art.21 al.5 din Legea nr.10/2001, sub sanctiunea nulitatii absolute, pâna la solutionarea procedurilor administrative si, dupa caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisa înstrainarea, concesionarea, locatia de gestiune, asocierea în participatiune, ipotecarea, locatiunea precum si orice închiriere sau subînchiriere, în beneficiul unui nou chirias, schimbarea destinatiei, grevarea sub orice forma a bunurilor imobile notificate potrivit Legii nr.10/2001.
Sectia civila - Decizia civila Nr. 344/02 octombrie 2009
Prin actiunea înregistrata la 11.12.2008 pe rolul Judecatoriei Sibiu sub dosar nr. 9230/306/2008, reclamantii MK, SW si SK au solicitat în contradictoriu cu pârâtii CL, CMA, SC U SA si Municipiul Sibiu prin Primar, ca prin hotarâre judecatoreasca sa se constate nulitatea absoluta a încheierii de întabulare nr. 18257/27.03.2008 înscrisa sub B 49 – 52 în CF Turnisor, nr. top. 9545/1/108/2, pentru nevalabilitatea înscrierii si sa se dispuna restabilirea situatiei anterioare de CF.
Reclamantii au sustinut, în esenta, ca încheierea atacata este lovita de nulitate absoluta întrucât, potrivit art. 21 pct. 5 din Legea nr.10/2001, sunt interzise înstrainarea sau grevarea în orice mod a imobilelor care fac obiectul notificarilor, pâna la solutionarea procedurilor administrative generate de Legea nr.10/2001. Ca urmare a radierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu, a fost înlaturata posibilitatea Primarului de a se pronunta prin dispozitie asupra restituirii în natura a imobilelor.
Prin sentinta civila nr. 902/2009, Judecatoria Sibiu a respins actiunea reclamantilor, care au fost obligati la plata sumei de 1500 lei, cheltuieli de judecata în favoarea pârâtelor C.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, prima instanta a retinut ca imobilul în litigiu a fost proprietatea antecesorilor reclamantilor, fiind preluat de Statul Român în baza Decretului 223/1974.
În 1997 pârâta CL împreuna cu defunctul sau sot au cumparat de la SC U SA, apartamentul în litigiu, dar nu au solicitat înscrierea dreptului de proprietate decât la data de 27.03.2008.
Reclamantii au obtinut în anul 2000 recunoasterea dreptului de proprietate si anularea încheierilor prin care s-a întabulat Statul Român, dar prin decizia civila nr. 1331/2003 a ICCJ, data în recurs în anulare, au fost desfiintate hotarârile date în revendicare si s-a trimis cauza spre rejudecare.
În al doilea ciclu procesual, s-a constat nevalabilitatea titlurilor Statului Român de preluare, dar s-a respins cererea de anulare a încheierilor de întabulare si de restabilire a situatiei anterioare.
Reclamantii au depus notificare în baza Legii nr.10/2001, prin care au solicitat restituirea în natura a imobilului în litigiu, si au formulat actiune separata, de anulare a contractului de vânzare-cumparare încheiat de pârâtii C. Prin sentinta civila nr.4536/2006 a Judecatoriei Sibiu, ramasa irevocabila prin decizia civila nr.149/2007 a Tribunalului Sibiu, s-a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumparare încheiat de pârâtii C.
La rândul lor, pârâtii C. au solicitat radierea dreptului de proprietate al reclamantilor (înscris în baza sentintei civile nr.7716/2000 a Judecatoriei Sibiu, ulterior desfiintata) si în consecinta, reîntabularea Statului Român si obligarea OCPI sa întabuleze dreptul de proprietate al sotilor C.
Prin sentinta civila 1973/2004 a Judecatoriei Sibiu, irevocabila prin decizia civila nr.42/2008 a Curtii de Apel Alba Iulia, a fost admisa în parte actiunea formulata de sotii C, în sensul ca s-a radiat dreptul de proprietate al reclamantilor din prezenta cauza, s-a reîntabulat dreptul de proprietate al Statului Român, dar s-a respins cererea de obligare a OCPI sa întabuleze dreptul de proprietate al familiei C. Argumentele instantelor în ce priveste respingerea actiunii fata de OCPI s-au bazat în esenta pe faptul ca procedura de înscriere în CF a dreptului de proprietate este reglementata expres de Legea nr.7/1996, presupune formularea unei cereri catre OCPI, în cadrul unei proceduri necontencioase, si numai în caz de refuz, solicitantii se pot adresa instantei de judecata.
Ulterior, pârâta CL a adresat OCPI Sibiu cerere de întabulare a dreptului de proprietate în baza contractului de vânzare-cumparare, cerere înregistrata la 27.03.2008, care a fost admisa, dispunându-se prin încheierea nr.18.257/2008 întabularea dreptului de proprietate în favoarea sotilor C.
Prima instanta a retinut ca încheierea atacata a fost data cu respectarea dispozitiilor legale, întrucât contractul de vânzare-cumparare a fost verificat si constatat valabil prin sentinta civila nr. 4536/2006, iar dispozitiile art. 21 pct. 5 din Legea nr.10/2001 nu sunt incidente întrucât sanctioneaza cu nulitate absoluta actele de înstrainare anterioare aparitiei legii. Încheierea de întabulare atacata nu constituie act translativ de proprietate în sensul legii, ci are ca efect asigurarea publicitatii imobiliare si opozabilitatii fata de terti.
Împotriva acestei sentinte au declarat apel reclamantii, criticând-o pentru ca instanta de fond nu a luat în considerare faptul ca ei au notificat intentia de a redobândi imobilul în litigiu, iar notarea în CF a contractului pârâtilor nu se putea face pâna la solutionarea definitiva a cererii lor de retrocedare.
Prin decizia civila nr.236/2009, Tribunalul Sibiu a respins apelul reclamantilor, retinând ca reclamantii au notificat intentia lor de retrocedare abia în anul 2005, în timp ce pârâtii au dobândit dreptul de proprietate prin cumparare în 1997. Desi cererea acestora din urma a fost respinsa, aceasta nu înseamna ca nu se mai poate nota dreptul de proprietate al pârâtilor, singurii care au titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Împotriva acestei decizii, reclamantii au declarat recurs, solicitând modificarea deciziei si sentintei atacate si admiterea actiunii asa cum a fost formulata.
În expunerea motivelor recurentii sustin ca decizia instantei de apel este nelegala, fiind data cu încalcarea dispozitiilor art. 21 pct. 5 si art. 42 din Legea 10/2001 întrucât la data înscrierii dreptului de proprietate al pârâtilor, era notata notificarea recurentilor reclamanti, O.C.P.I era obligat sa respinga întabularea contractului de vânzare-cumparare pâna la solutionarea notificarii. Neprocedând în acest fel, au fost încalcate prevederile art. 21 pct. 5 si art. 42 din Legea 10/2001 si a fost pecetluita solutia Primarului, care nu va mai putea restitui imobilul în natura, deoarece nu mai este în proprietatea Statului Român.
Recurentii invoca practica C.E.D.O în materie, sustinând ca Statul Român a fost obligat sa restituie un imobil înstrainat cu buna credinta chiriasului, întrucât ulterior vânzarii s-a stabilit ca imobilul a fost preluat fara titlu valabil.
Recurentii critica hotarârea instantei de apel si pentru ca nu au fost analizate dispozitiile art. 21 pct.5 din Legea nr.10/2001, invocate ca argument de catre acestia.
În drept se invoca art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.
Pârâtele C. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecata.
Verificând legalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul reclamantilor pentru urmatoarele motive:
Recurentii sustin nevalabilitatea înscrierii dreptului de proprietate al intimatilor, motivat de încalcarea dispozitiilor art.21 al.5 si art.42 din Legea 10/2001.
Conform art.21 al.5 din Legea nr.10/2001, sub sanctiunea nulitatii absolute, pâna la solutionarea procedurilor administrative si, dupa caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisa înstrainarea, concesionarea, locatia de gestiune, asocierea în participatiune, ipotecarea, locatiunea precum si orice închiriere sau subînchiriere, în beneficiul unui nou chirias, schimbarea destinatiei, grevarea sub orice forma a bunurilor imobile notificate potrivit Legii nr.10/2001.
Potrivit art.42 din Legea nr.10/2001, imobilele care în urma procedurilor prev. la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptatite, ramân în administrarea detinatorilor actuali (alin.1).
Cele doua texte legale nu impun nici o interdictie cu privire la înscrierea drepturilor dobândite anterior aparitiei Legii nr.10/2001.
De altfel, nici o norma juridica din cuprinsul acestei legi nu cuprinde vreo astfel de interdictie.
Contractul de vânzare-cumparare al familiei C. a fost încheiat în anul 1997, iar prin hotarâre irevocabila s-a constatat, în contradictoriu cu recurentii din prezenta cauza, valabilitatea acestui contract.
În aceste conditii, nu se poate retine încalcarea dispozitiilor art.21 al.5 sau ale art. 42 din Legea nr.10/2001. Intimatii au dobândit dreptul de proprietate din 1997, iar recurentii au avut cunostinta de existenta contractului, pe care de altfel l-au atacat, criticându-l ca fiind nevalabil.
Înscrierea contractului de vânzare-cumparare doar în anul 2008 nu aduce atingere dreptului de proprietate al intimatilor, aceasta operatiune fiind necesara pentru realizarea publicitatii imobiliare si a opozabilitatii fata de terti.
Asadar, în mod corect au retinut instantele de fond ca încheierea atacata este valabila. Împrejurarea ca instanta de apel nu a facut referire la dispozitiile art.21 al. 5 din Legea nr.10/2001 nu este de natura sa atraga nelegalitatea deciziei, câta vreme s-au analizat efectele înscrierii si s-a concluzionat în sensul valabilitatii acestei încheieri.
Ca urmare, O.C.P.I în mod corect a dispus înscrierea dreptului de proprietate al intimatilor, în temeiul contractului de vânzare-cumparare. Sustinerea recurentilor ca prin aceasta înscriere s-a pecetluit solutia cu privire la notificare nu corespunde realitatii, deoarece la data notificarii, imobilul nu mai era detinut de Statul Român, astfel ca acesta nu mai putea dispune cu privire la imobil, chiar daca nu era întabulat dreptul de proprietate al familiei C.
Recurentii fac referire la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, sustinând ca aceasta instanta s-a pronuntat în sensul obligarii Statului Român la restituirea apartamentului înstrainat cu buna credinta chiriasului, întrucât imobilul a fost preluat în mod abuziv, ceea ce implica recunoasterea indirecta si retroactiva a dreptului de proprietate al fostilor proprietari.
Sustinerile recurentilor corespund numai partial realitatii, pentru ca C.E.D.O a statuat în mod constant în jurisprudenta sa ca reprezinta o încalcare a art.1 din Protocolul 1 „zadarnicirea dreptului de proprietate al fostilor proprietari asupra bunului lor, asociata cu o lipsa totala de despagubiri” (cauza Giurgiu contra României, cauza Strain contra României; cauza Porteanu contra României, cauza Czaran si Grofcsik contra României).
Mai mult, CEDO a aratat ca atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie sa creeze noi neajunsuri disproportionate si ca, în orice caz, nu poate fi încalcat principiul securitatii raporturilor juridice, ca element fundamental al suprematiei dreptului (cauza Raicu contra României).
Fata de toate aceste considerente, constatând ca în cauza nu este incident motivul de recurs prev. de art.304 pct.9 c. proc. civ., Curtea a constatat ca nefondat recursul reclamantilor.